Cand viata se complica

[Miss M]

@ Kimokatoka, fa-mi o favoare si... ma abtin.
@ Leontina, merci de comentariu, ma bucur ca lucrurile au luat o intorsatura la care nu va asteptati. :D


Capitolul XIV

Dupa ce m-am certat cu mine insumi pentru ceea ce i-am spus lui Alex, am hotarat ca am nevoie de un sfat. Tocmai mi-am gasit tatal, deci sa vedem daca e bun de ceva, nu-i asa? Am mers la el in ciuda tuturor insistentelor Joannei(aparuta, de altfel, de nicaieri) care imi tot spunea ca nu e o idee buna, ca mai bine m-as lipsi si alte lucruri care pentru mine nu aveau vreun sens.
Eram prea trista ca sa pot rationa normal, toata cearta invartindu-se in capul meu din nou si din nou, facandu-ma sa analizez pe toate partile intreaga situatie. Niciun rezultat. Ma urmareau cuvintele Melaniei, care ma acuza ca n-am mila pentru el. Tocmai pentru cel pentru care mi-as fi dat si viata! Cum a fost in stare sa imi spuna asa ceva? Exact cand credeam ca voi fi in sfarsit inteleasa si voi avea parte de putina compasiune, devin o criminala.
Cand am ajuns la usa lui Henry am intrat fara sa mai bat, gandindu-ma ca nu este o problema. Am hotarat sa trag putin cu ochiul, ca sa ma asigur ca putem discuta in voie. Imaginea m-a inghetat pentru o clipa.
Alex statea rezemat de unul dintre paturi cu capul in maini, bolborosind ceva si ascultandu-l pe taica-miu in acelasi timp. Suna de parca se sfatuiau. Puteam banui in legatura cu ce, dar am continuat sa trag cu urechea. Tot ce am putut auzi a fost o exclamatie socata din partea lui Henry, apoi aprobarea lui Alex si tot haosul de dupa.
Din nefericire, echilibrul meu, neobisnuit de bun in ultima vreme, si-a cerut drepturile si am cazut in mijlocul camerei, alegandu-ma cu niste julituri de toata frumusetea in palme si genunchi. La naiba! Acum ce o sa se mai intample? Ei, haide… Nici macar un amarat de meteorit nu aparea de nicaieri? Ma simteam jignita.
Cand mi-am ridicat privirea primul lucru pe care l-am vazut au fost ochii lui Alex, injectati, adapostiti de genele care erau umede. Apoi i-am remarcat zambetul intelegator, putin arogant, cand s-a apropiat de mine si m-a ajutat sa ma ridic, cercetandu-mi cu atentie palmele.
Intre timp, “domnul Black” a aparut in cadrul usii cu niste bandaje in mana. Stapanit de aceeasi tacere mormantala, satenul mi-a invelit palmele insangerate in materialul alb, fara a ma mai onora cu privirea. Inima imi batea nebuneste si credeam ca voi exploda de ciuda, gandindu-ma la ce am facut. Sufleteste eram la trei metri sub pamant din pricina rusinii de a fi prinsa ascultand pe la usi, asa ca m-am ridicat repede si am plecat, fara a le da vreo explicatie celor doi.
- Ti-am zis sa nu te duci, ti-am zis, ma certa Jo analizandu-mi ranile si constatand ca nu sunt grave. Alex si Henry se inteleg ca tatal cu fiul de cand s-au intalnit, imi explica aceasta asigurandu-se ca bandajele sunt puse cum trebuie.
A trebuit sa le explic ei, lui Michael si lui Eric de ce m-am certat cu geamanul unu, dar geamanul doi nu parea sa fi auzit ceva, fiind prea absorbit de propria-i drama. Cauza? Tot eu. Presupun ca sunt facuta sa distrug vieti, pur si simplu. Dar rasplata mea se apropie cu fiecare zi ce trece…
Cand, in final, a trebuit sa le marturisesc termenul limita, haosul s-a dezlantuit cu forte noi. Joanna a inceput sa planga si cred ca la fel ar fi facut si Michael, daca nu ar fi trebuit sa o sustina. Eric s-a trezit si el, privindu-ma cu ochii mari de soc. Faptul ca nu ma pricep la oferitul de vesti nu tocmai imbucuratoare nu m-a ajutat deloc. Tot restul zilei s-a rezumat la o tacere sumbra, iar pe Alex si pe Melanie nici ca i-am mai vazut.
Pana la urma, intr-un moment neasteptat de luciditate, Eric a propus ca, dupa ce toata tarasenia cu Williams se termina, va trebui sa facem in gasca cele mai nebunesti lucruri posibile. Ca sa traiesc si eu viata la maxim, ca tot omul normal care nu sunt.
Vestea despre sfarsitul meu neasteptat s-a raspandit repede, asa ca a doua zi toata lumea ma privea ca pe o fiinta extraterestra. Am incercat sa le explic, mi-am cerut scuze si totul a parut sa revina la normal, desi un val de tristete se asternuse asupra tuturor. Poate pana la urma ei chiar tineau la mine.
Eu si satenul nu ne-am mai vorbit deloc. Cand ma duceam eu la masa, el se ridica si pleca, si invers. Apoi m-am mutat la masa lui Carol, despre care nu mai stiam nimic de cateva zile. Initial a tacut malc, invinuindu-ma probabil pentru faptul ca toti o cred sarita de pe fix. Apoi, intr-un moment ciudat de compasiune fata de fiinta din fata mea, mi-am cerut scuze, asteptandu-ma sa faca la fel.
- Scuze acceptate. Si mie imi pare rau pentru tacam, doar ca… si iti repet asta pentru a mia oara… nu eu am tras.
Nu reuseam sa o cred, chiar daca ceva in interiorul meu imi spunea ca e sincera. Probabil incercam sa o invinuiesc pentru a nu cauta adevaratul faptas. Eram speriata de ideea ca altcineva mi-ar putea face felul fara ca eu sa ma astept la asta.
Revenind la Carol, ma ajuta mult faptul ca invata repede tot ce aveam eu de aratat, deci ma putea sfatui in legatura cu lectiile pe care trebuia sa le mai predau. Ma sfatuiam cu ea de parca ar fi fost o prietena veche cu care imi era usor sa vorbesc. Trecand peste divergentele nu tocmai mici din trecut, am incercat sa ma apropii cat mai mult de ea. Era singura care ma mai asculta in momentele acelea. Cu Jo vorbeam rar, pentru ca isi petrecea timpul alaturi de ceilalti, pe Michael il vedeam si mai rar, iar Eric nu prea se omora cu discutatul, adancit in problemele sale.
Dar ce era mai rau? Faptul ca propria-mi fiica nu dorea sa se uite la mine. Asta mi se parea o tradare in cea mai josnica modalitate. Simteam ca ma inseala cu tatal ei. Ceea ce nu era tocmai normal in gandirea mea va puteti da seama. Din fericire mi-am revenit la timp ca sa inteleg ca nemultumirile mele erau stupide avand in vedere ce-i spusesem lui Alex.
Carol s-a dovedit a fi o fata buna, asa ca i-am promis ca, dupa ce toata afacerea ia sfarsit, o voi face sa se impace cu Eric. Il iubeste mult si mi-am putut da seama de asta dupa modul in care vorbeste mereu despre el. Aveam cateva remuscari legate de faptul ca se certasera din vina mea, dar ma dezvinovatea ideea ca eram nervoasa, stresata si obosita in momentul in care i-am dat de gol “secretul”. Oricum a promis ca se lasa, deci nu mai vedeam vreo problema in a-i impaca.
Odata, nemaiindurand curiozitatea, am intrebat-o:
- Ce motive ai avea tu sa ma omori, exceptand faptul ca te-am vazut in dimineata aia?
A zambit, vizibil amuzata, apoi a luat o gura de cafea, oftand incet.
- Gelozia. Nu am putut sa nu observ felul in care te privea Eric, felul in care starea lui de spirit se modifica in functie de starea ta, totul. Inca e indragostit de tine, constata simplu, sorbind inca o gura din lichidul amarui ce ne tinea treze zi si noapte.
Am ramas uimita de replica ei, gandindu-ma daca este posibil sa fie adevarat. N-am ajuns la niciun raspuns, asa ca am lasat balta subiectul, incercand sa o conving ca se inseala si ca geamanul acela o iubeste pe ea si numai pe ea. Eram pe cale sa ma iau la cearta de-a binelea, cand mi s-a oferit o portita neasteptata.
- Este acelasi Eric de acum patru ani, mi-a spus roscata, incercand sa-si sustina ipoteza.
- Dar poate cu sentimente noi, i-am raspuns, castigand, macar pentru moment, discutia.
Am consimtit sa nu mai vorbim despre acest subiect, terminand micul dejun in liniste.

***
La patru zile dupa cearta aceea nu am mai suportat remuscarile care ma apasau din ce in ce mai tare. Doream sa-l pot privi in liniste, sa ma incarc cu imaginea lui pentru a rezista in continuare. Asa ca pe la unu noaptea, m-am ridicat incet de pe canapea si m-am furisat in camera baietilor. Puteam sta sa-l privesc o vesnicie asa, sifonat, imbratisand perna. Ma intrebam ce visa, pentru ca parea destul de nelinistit.
M-am strecurat langa el, inconjurandu-i trupul cu bratele mele mici si sprijinindu-mi capul pe pieptul sau, ascultandu-i bataile neregulate ale inimii. Da, eram sigura ca viseaza. Asa ca nimic rau nu se putea intampla daca stateam macar cinci minute. Imi venea sa plang gandindu-ma ca am dat cu piciorul unei asemenea sanse, dar ma consolam la gandul ca atunci nu stiam ca exista si alte optiuni. Presupun ca cea mai buna zi pentru a simti lipsa cuiva este aceea in care esti chiar langa el si stii ca nu va fi al tau niciodata.
Am pierdut notiunea timpului. Cert este ca, la un moment dat, i-am simtit buzele atingandu-mi fruntea. Probabil ca dormea dus, dar iubeam acel gest chiar daca era facut inconstient. Cand era treaz nu ar fi facut-o. Nu ar mai fi facut-o. Apoi bratele sale m-au inconjurat, strangandu-ma cu putere, de parca n-ar fi trebuit sa mai plec de acolo. Asa ca am adormit in imbratisarea sa, leganata de bataile inimii lui, fara sa ma intreb ce gest sfant am facut ca sa merit asa ceva.
Cand m-am trezit, primul lucru pe care l-am observat au fost ochii lui verzi, incarcati de o tristete ce le intuneca frumusetea. Ma priveau.
- Stau de trei ore intrebandu-ma ce cauti aici. Inca n-am gasit un raspuns, imi comunica simplu, retragandu-si mainile care ma inconjurasera protectoare si ridicandu-se de parca nimic nu s-ar fi intamplat.
M-a lasat singura. Eric, care dormea dus, nu se punea la socoteala.
Mi-am facut-o cu mana mea, dar e mult mai greu decat credeam ca va fi. Cel putin a devenit mai rece, asa ca ii va fi mai usor. E unica mea mangaiere. Sa nu sufere, sa nu sufere… Cuvintele astea mi se invarteau in cap, in timp ce-i inspiram neputincioasa parfumul.
Totusi… Ceva nu era in regula. O piesa a puzzle-ului nu se potrivea. De ce asteptase Alex sa ma trezesc si nu-mi facuse vant imediat ce isi daduse seama ca stau langa el?

De atunci continuam sa-l privesc de la masa mea. O tinea pe Melanie pe genunchi de fiecare data, in timp ce, din cate am inteles eu, o sfatuia in legatura cu un desen. Ma rodea curiozitatea sa aflu ce proiect este atat de important incat sa necesite zile intregi de munca, avand in vedere viteza si talentul fiicei mele. Si, mai ales, de ce tocmai Alex o sfatuia in acea problema, contrazicandu-se cu ea si iesind de fiecare data invingator.
Se parea ca tema acelui desen era una cunoscuta amandurora. Zambetele lor ii faceau complici la toata actiunea, in timp ce eu eram framantata de dorinta de a privi minunea. Si nu eram singura pentru ca, in afara de Michael, Jo si Eric, nimeni nu vazuse inca schita aceea.
Azi dimineata, in timp ce imi savuram plictisita cafeaua intreband-o pe Carol tot felul de nimicuri, am simtit brusc o tensiune puternica. M-am intors curioasa privindu-mi ingerasul care era rosu de furie, straduindu-se zadarnic sa-i explice ceva satenului. Tot ce am putut auzi au fost cuvintele “prosti”, “ridicoli” si “incapatanati”. Ma intrebam ce naiba se mai intamplase, dar bineinteles ca nimeni n-a vrut sa-mi raspunda.

Ce fac acum? Ma rotesc de pe o parte pe alta pe canapea, neputand sa adorm. E ca si cum ceva ma tine treaza cu buna stiinta, ca o pedeapsa. Ma chinui in felul asta de trei zile. A trecut o saptamana de la cearta mea cu Alex si, cu fiecare zi care trece, sunt din ce in ce mai convinsa ca n-am sa rezist pana la final. Cele trei saptamani pana la “marea batalie” ma apasa si ele, pentru ca simt ca suntem in urma cu antrenamentul.
Un somn bun ar valora enorm pentru mine. Dar, din pacate, cosmarul care se repeta obsesiv ma impiedica sa ma odihnesc.
De fiecare data il vad pe Alex intors cu spatele, privind ceva nedeslusit. E mult mai inalt decat mine, chiar mai inalt decat de obicei. La rastimpuri suspina incet, neclintindu-se, absorbit de privelistea din fata lui. Si de fiecare data ma decid sa vad ce se intampla, apropiindu-ma incet si privind din spatele lui. Realizez ca tin de mana o fetita de aproximativ trei ani, cu ochii mari si albastri plini de lacrimi. Alex se intoarce brusc si, vazandu-ne, afiseaza un zambet care ascunde o durere ce n-ar putea fi exprimata in mii de lacrimi. Se apleaca incet spre noi si, cu un oftat, ne imbratiseaza strans. In acea clipa realizez ca… sunt Melanie. Da, asta trebuie sa fie, imi spun de fiecare data, uitand ca am visat acelasi lucru de inca cinci sau sase ori.
Intr-un final misterul se spulbera si pot privi linistita lucrul care i-a atras atentia satenului. O piatra de mormant. In fata unui mormant proaspat. Privelistea imi da o senzatie ciudata, facandu-ma sa ma cutremur din incheieturi. Citesc atenta numele inscriptionat pe piatra, nevenindu-mi sa cred. “Elizabeth Swan” este scris cu litere mari, alaturi de o data neclara.
Sunt inca odata cuprinsa in brate de saten, care ma priveste cand pe mine, cand pe fetita cu ochii albastri.
“- Lizzie nu mai e…”
Aici se opreste cosmarul meu, din care ma trezesc mereu cu ochii in lacrimi si cu un gol in stomac. Imi privesc mereu mainile, convingandu-ma ca inca mai sunt, ca traiesc si ca nu am doar patru ani.
Ii aud pasii pe hol. Si el are insomnii, stiu asta dupa modul in care se trezeste brusc in fiecare noapte. Poate nu mi-ar strica nici mie sa imi alint fata cu putina apa rece, asa ca il urmez, asteptand calma sa iasa din baie.
Asteptarea mea ia sfarsit dupa cinci minute. Fata ii este acoperita cu picaturi mici de apa si ochii ii sunt rosii de nesomn. Trece pe langa mine fara a ma privi macar, asa ca intru repede in baie, trantind usa in spatele meu.
Nu mai suport. Nici apa rece ca gheata nu ma ajuta in vreun fel sa ma calmez, asa ca ma trantesc pe gresia lucioasa incepand sa plang ca un copil. Trebuie sa ma descarc, sa incerc sa ma eliberez de tot ceea ce ma nelinisteste. Lacrimile curg, luand cu ele o parte a framantarilor mele. Simt nevoia sa vorbesc cu cineva, dar cu cine? Of, Megan, unde esti in aceste momente? Probabil ca dormi linistita in patul tau mare, sau poate privesti luna care iti apare la fereastra in fiecare noapte. Un lucru e sigur: nu esti aici, cu mine.
Dupa ce am rezolvat tot ce puteam cu ea si cu Allan, m-am simtit mai bine. Vor incerca sa impiedice planul lui Williams. Orice ajutor din partea lor este nepretuit, asa ca l-am cerut fara pic de rabdare, la doar doua zile dupa “nunta”.
Sunt impulsionata sa o sun pe satena, dar imi spun ca m-ar crede mai nebuna decat sunt. In fond, e miezul noptii. Asa ca tot ce imi ramane de facut este sa plang in continuare, pana lacrimile ma vor seca de energie si voi putea sa adorm.