Cand viata se complica

[Miss M]

Am adus noul capitol, stiti ca va iubesc, deci fiti blande.
@ Leontina, am incercat sa descriu in capitolul asta o mica secventa de la antrenamente.
@ Dana, bun venit aici! Ma bucur ca iti place povestea.

Capitolul XIII

Dupa un somn bun si o portie de stiri de scandal am hotarat sa ma implic in antrenarea tuturor celor de aici. In mai putin de o luna va trebui sa infruntam o mare de oameni. Nicio presiune.
Am observat ca dragii mei mutanti au invatat intr-un timp destul de scurt cum sa foloseasca un pistol, ceea ce imi da curaj. Urmatoarea proba de foc: trasul la tinta. Nu imi explic de ce Andrew a luat toate armele astea daca nu i-a lasat sa le foloseasca nici macar o data. E de-a dreptul stupid sa-i antrenezi pentru situatii de urgenta gandindu-te ca forta fizica va putea invinge un glont bine plasat.
Ma plimb printre ei, observand cu atentie felul in care ochesc, intensitatea cu care apasa pe tragaci si incordarea muschilor. Este o treaba de finete, in ciuda brutalitatii aparente a manuirii unei arme. Un unghi gresit si lovesti un om nevinovat in cap. O apasare incorecta si cine stie pe unde ajunge glontul. Orice amanunt conteaza. Si eu stiu asta mai bine decat oricine.
N-am sa uit vreodata noptile pierdute in incercarea de a ma perfectiona. Melanie avea mai putin de doua luni iar eu stateam plecata cu orele, doar pentru a fi pregatita in eventualitatea unor misiuni. Nu trebuia sa dau gres daca doream ca totul sa mearga struna si sa pot planui in liniste o revolta. Asa ca ma antrenam non stop, uitand de odihna sau de alte activitati pe care ar fi trebuit sa le fac.
Sa ne intoarcem la prietenii nostri… Partea teoretica a fost floare la ureche: trageti asa, ochiti pe dincolo si aveti grija la cutare factori de mediu. Dar practica ne omoara. Sunt cativa mai luminati care chiar se pricep, facand inima sa creasca-n mine de fericire cand ii vad ochind cu atata precizie. Dar sunt altii…
Cum ar fi Eric, de exemplu. Baiatul asta mai bine se nastea fata. Are mereu miscari meticuloase, face o treaba minutioasa, dar e jaf la utilizarea armelor. Imi dau ochii peste cap vazandu-l cum rateaza pentru a zecea oara o tinta cat se poate de simpla. Adica alo, punctul ala rosu doar ca nu tipa ca vrea sa fie ochit.
- Poate omori pe cineva, suier nervoasa, asezandu-ma in spatele lui si lasandu-mi capul pe umarul sau, prinzandu-i mainile intr-ale mele. Inchid un ochi, fixand cu atentie centrul tintei, apoi ii soptesc sa apese pe tragaci, pocnitura creand un ecou impresionant. Vezi ca se poate? il incurajez, arborand un zambet dulce cand ochii mei ii intalnesc pe ai lui. Privirea aceea misterioasa imi da multe de gandit. Ma priveste in felul ala de cand m-am intors, ca si cum ar vrea sa-mi spuna ceva. Il sarut scurt pe obraz in semn de felicitare, apoi imi continui cercetarea.
Il vad pe Alex care imi face semn sa ma apropii, cu o fata nedumerita. Ma opresc langa el, intrebandu-l daca are vreo problema. Curand vad tinta nimerita cu o precizie uimitoare. Interesant…
- Asta e tot ceea ce avem de facut? vine si intrebarea lui, in timp ce ochii ii ascund o stralucire aparte, analizandu-mi trasaturile fetei.
- Momentan, da. Sper doar ca toti sa faca asa… ca tine, si sa reusesc sa-i invat sa ocheasca un anumit punct. Ca sa nu omoram politistii, ii explic plictisita. Oricum, avand in vedere pasiunea ta de a impusca tot felul de chestii cand esti nervos…, adaug chicotind, amintindu-mi ziua aceea de toamna in care am crezut ca voi innebuni stiindu-l singur cu un pistol.
Brusc, starea mea se schimba. Muschii mi se incordeaza si imi pot simti rasuflarea neregulata. Ceva nu e bine. Inchid ochii, expirand tot aerul pe gura intredeschisa, apoi ma concentrez, incercand sa-mi dau seama care este problema. Am simtit tensiunea asta inca de cand am plecat de langa Eric, dar s-a accentuat pe masura ce am stat la povesti cu celalalt geaman. Daca as putea depista sursa energiei asteia negative! Presiunea e prea mare si vine din… dreapta.
Imi intind mana dreapta deodata, formand un scut invizibil, la timp pentru a opri glontul ce era pe cale sa ma loveasca. Traiasca puterile paranormale, nu-i asa? Bucata de metal cedeaza, cazand la pamant cu o pocnitura metalica care ma face sa ma cutremur. Daca ma atingea pe mine…
- Crima cu premeditare, marai agasata, in secunda urmatoare avand mana in gulerul Carolinei, impingand-o cu putere intr-un copac. Ce naiba crezi ca faci? o intreb sarcastica, ridicand o spranceana si avand grija sa o sufoc cu cotul.
- Da-mi… da-mi naibii drumul! este singurul raspuns pe care il primesc, simtindu-i mainile slabite incercand sa le indeparteze pe ale mele. A fost luata prin surprindere de viteza mea, dar nici eu n-am fost mai putin uimita de incercarea ei.
Am mare noroc cu auzul asta de pisica. Suieratul glontului care a strapuns aerul m-a facut sa realizez la timp ce pericol ma paste. Si, gratie “puterilor” dobandite, l-am putut opri. Antebratul meu ii apasa gatul, facand-o sa tuseasca violent, in timp ce un marait imi scapa printre buzele intredeschise. Cum a putut sa se gandeasca macar sa faca asta? Sper doar sa obtin un raspuns palpabil inainte ca bratul sa-mi cedeze. Scutul ala a fost creat prea din scurt, luandu-mi o cantitate considerabila de energie.
- Uite ce e, draguta, aveam de gand sa trec peste faptul ca voiai sa ma omori cu un tacam nenorocit, dar sa tragi in mine cu pistolul! rabufnesc nervoasa, privind-o cu o doza de agasare combinata cu uimire pentru curajul nebun de care a dat dovada. Carol, n-am nimic personal cu tine si nu pricep ce ai tu cu mine. Nu stiu de ce, dar vrei sa-mi iei viata. Sunt mai nenorocita decat toti, mai am trei luni de trait, nu cred ca e cazul sa le scurtezi tu, mai ales ca pot incerca acelasi lucru. Asta doar daca nu te omoara o supradoza inainte, inchei ceva mai calma, arucand-o in bratele lui Eric pe “victima”.
Pornesc spre camera mea cuprinzandu-mi bratul drept cu mana stanga, incercand sa ignor durerea groaznica pe care o resimt in toti muschii. In minte am ochii Carolinei, atat de inocenti in ciuda a ceea ce facuse. E ceva in neregula cu toata intamplarea asta.
O singura zi normala nu pot avea, nu-i asa? Nici macar una. Dar altceva ma ingrijoreaza acum. De fapt, sunt doua lucruri. Primul, s-ar putea sa am un dusman de moarte printre prietenii mei. Fara colti sau gheare, doar cu o pereche de ochelari si o obsesie dezvoltata din dorinta de a-mi pune capac. Iar al doilea, ceilalti au auzit ce am spus. Asta e rau, ba nu, groaznic. Si nu pentru ca am destainuit tuturor ca iubita geamanului doi e o drogata de doi bani, ci pentru ca mi-am dezvaluit, fara sa vreau, secretul. Sper doar ca nu l-a luat in seama nimeni.
Imi ingrop fata in palme suspinand. Chiar daca atacul a esuat lamentabil, sunt socata. Mental, nu mi se pare mare chestie. Am scapat cu viata, bravo mie. Dar trupul imi tremura incet si aud neincetat impuscatura. Fie ca imi convine sau nu, sunt marcata de incident. Au trecut aproape cinci luni de cand s-a incercat asasinarea mea ultima data, timp in care mi-am pierdut agerimea. E mai greu cand nu esti inconjurat de raceala si ura.
Privesc putin in jurul meu, zambind. De fiecare data ma intorc in locul asta. E ca un cuib, singurul loc sigur pentru mine. De fiecare data cand se intampla ceva, aici, intre acesti patru pereti, reusesc sa imi revin si sa iau cele mai bune decizii. Si acum trebuie sa iau una din aceste decizii. Devine din ce in ce mai greu sa ma prefac ca, dupa ce tot acest haos se va termina, voi trai fericita pana la adanci batraneti. Adevarul ma apasa, atacandu-ma din toate partile si constrangandu-ma sa il ridic la suprafata. Sa le spun totul celorlalti, ca sa nu spere la o continuare a povestii.
Usa se deschide incet, in spatele ei aparand Alex, care nu-si ia ochii de pe mine in timp ce se asaza alaturi.
- Sa nu vorbesti pentru ca n-am sa fiu in stare sa-ti raspund, imi spune repede, incrucisandu-si bratele si privind modelul covorului fara a-l observa cu adevarat.
Dupa cateva minute in care linistea domneste peste noi, fiecare fiind adancit in propriile ganduri, tacerea este rupta.
- Te-a… impuscat. Nu te-a nimerit, dar a tras. In tine. Ea.
Insira evenimentele pentru sine, incercand sa perceapa gravitatea lor. Aprob din cap, realizand ca zbuciumul interior mi s-a calmat si ca sunt perfect constienta de cele intamplate. Linistea imi este incurajata de faptul ca nu stie. Nu a auzit, dandu-mi sansa de a gasi o metoda mai buna sa ii spun. Si asta repede…
Trebuie sa imi revin din starea asta, asa ca ma ridic, hotarata sa ma trezesc cu putina apa rece. Cuvintele sale ma opresc insa, facandu-ma sa inghet.
- Tot ce i-ai spus acolo… Am auzit tot. Si nu pot sa inteleg un lucru.
La naiba. La naiba, la naiba, la naiba! Se refera cu siguranta la mica mea scapare. Sa ii explic, asteptandu-ma sa inteleaga, sau sa gasesc o scuza plauzibila si sa ma fofilez? Ochii lui ma fixeaza, privirea sa este rece. Imi simt corpul strabatut de fiori, amintindu-mi de frica pe care acei ochi mi-o provocau acum cativa ani, in prima zi dupa ce ne-am cunoscut. Istoria se repeta, dar de data asta e mai rau. De un milion de ori mai rau.
- Trei luni.
Pufneste deodata, ridicandu-se in picioare si asezandu-se in fata mea. S-a zis cu mine.

***
- Doar trei luni! Tu realizezi ce inseamna asta? ma intreaba exasperat, lovindu-si fruntea cu palma in timp ce se plimba nervos de-a lungul camerei.
Degeaba am incercat sa-i explic. La inceput m-a ascultat fara sa reactioneze, apoi a explodat pur si simplu intr-o cascada de intrebari la care nu am putut oferi un raspuns. Incidentul de acum un sfert de ora a fost uitat cu totul, inlocuit de ceva mult mai important.
- Bine, trecand peste mine. Cum ramane cu Melanie? continua, vazand ca ma codesc sa-i raspund. A atins un punct sensibil pentru amandoi si stie asta. Trebuie sa-i tai putin din elan.
- Nu e ca si cum ar plange non stop si te-ar intreba unde m-am dus si cand ma intorc, ii dau repede replica, enervandu-ma. Ce drept are el sa se ia de mine, in definitiv?
Incepe sa ma scoata din sarite comportamentul lui. N-ar fi putut sa accepte pur si simplu ideea si sa se comporte ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic? Nu, trebuie sa puna intrebari din nou si din nou. Nu sunt prea intelegatoare, stiu. Dar niciodata nu am fost. Adica… nu vad de ce are omul asta dreptul sa faca acest mare tam tam pe o tema care nu-l priveste.
- Deci tu propui sa ramana cu mine. Bine, perfect de acord, in fond e si copilul meu. Dar uite ca mi-am amintit ceva! Se intoarce brusc spre mine cu privirea atintita in podea. Inca n-am terminat facultatea, n-am un venit sau o alta casa in afara de camera asta unde traiesc de sase ani, remarca ironic, desi tensiunea din glasul sau este palpabila. Nu ti-a pasat de nimeni in afara de tine. Esti egoista, nu te poti gandi si la cei din jurul tau. E prea greu, nu-i asa? continua, desi vocea lui suna de parca ar urma sa se sparga in mii de bucati.
Usa se intredeschide si o pot vedea pe Melanie care ne priveste aparent nedumerita desi, in realitate, banuieste ce se intampla. Ma decid sa o ignor continuand “discutia in contradictoriu” pe care o port cu Alex. Adica sa il las sa se descarce, neavand vreo sansa de a ma apara in fata nervilor lui intinsi la maxim.
- Cand aveai de gand sa ne spui?
- Nu aveam de gand sa va spun, marturisesc plecand capul si suspinand pentru a-mi tine in frau lacrimile. Voiam sa astept. Dupa ce toata acea tarasenie s-ar fi terminat, m-as fi intors acasa… Sau as fi ramas aici. Si, intr-o dimineata, nu m-as mai fi trezit. Asta e tot.
Ma simt ca o nebuna. Am vorbit atat de rece, de parca nu e vorba de moartea mea. Gasesc puterea de a refula in locuri nebanuite, dat fiind faptul ca devin din ce in ce mai slabita, ofilindu-ma ca o floare in mijlocul desertului. Si reusesc, activand aceasta putere, sa dezvolt scenariul ideal pe care il aveam in minte. Dupa acea ultima dimineata, nu urma sa-mi mai pese. As fi fost undeva departe, departe de locul acesta. Inchisoarea reprezentata de propriul meu trup ar fi fost deschisa, lasandu-ma sa zbor spre infinit, sa fiu in sfarsit libera.
- Cand te-am vazut in seara aia acolo, in mijlocul strazii, am crezut ca visez. Si stii, era un vis frumos. Dar cum tu nu poti face pe nimeni fericit, visul s-a transformat intr-un cosmar. Si din pacate e real. Mai bine… mai bine te ignoram, treceam pe langa tine si gata.
- Eu…
Nu stiu ce sa spun, pentru ca realizez ca are dreptate. Oricat de rece as incerca sa fiu, va continua sa tina la mine si din cauza asta va suferi enorm. Dar merita sa mai fac o ultima incercare, asa ca trag aer in piept cerandu-mi scuze in minte pentru ceea ce urma sa-i fac. Cu cat mai mult va durea acum, cu atat mai usor va fi pe viitor. E o motivatie puternica, indemnandu-ma sa nu dau inapoi, sa ii spun minciuna suprema ca sa-l salvez.
- Te urasc! Nu ai niciun drept sa te certi cu mine. E viata mea si crede-ma ca nici eu nu vreau sa mai am de a face cu tine, inchei inghitind in sec, uimita de puterea cu care am rostit toate minciunile astea.
- Deci ma urasti, constata simplu, un zambet trist intunecandu-i fata. Bine, Elizabeth. Perfect. Iti promit ca nu vei mai avea de a face cu mine.
Iese trantind usa in urma lui si lasandu-ma cu ochii in lacrimi, privind locul unde era acum o clipa. Am reusit. Acum o sa doara putin, ca si cum ai indeparta un bandaj. Dar apoi va fi mult mai bine. Va mai avea o revelatie cand va realiza ce insemna cu adevarat termenul de trei luni, dupa care se va distanta incet, evitand alte incidente neplacute pentru amandoi.
- Bravo! Bra-vo! ma aplauda Melanie, ironica. Mai dura nu puteai fi? N-ai pic de mila fata de el, adauga trista, intorcandu-se pe calcaie si trantind usa, amintindu-mi inca o data cuvintele lui Alex. “Iti promit ca nu vei mai avea de a face cu mine.”
Iar am ramas singura.