Memories.

[Niska]

Iarna draga, unde-mi esti?

Nu obisnuia nicidecum sa faca plimbari singura, in tacerea asurzitoare a noptii. Se simtea sufocata intre peretii de culoare rozalie si draperiile rosii, care in bataia focului de lumanare, aprindeau camera in umbre vii. Se saturase sa se zvarcoleasca in patul calduros, dar singuratic, ascultand acele melodii vechi, de care se plictisise demult. Simtea ca nu-si gasea locul, asa ca incepu sa caute un loc mai sumbru. Doar noaptea ii putea oferii atata liniste, acel decor perfect, si doar ea ii putea promite ca va tace, fara ca macar s-o roage vreun pic. Statea incuiata in ganduri, fara sa mimeze vreun joc din priviri cu luna. Nici macar ceata densa ce o invaluia cu repeziciune nu parea sa o deranjeze. Statea pierduta, invaluita intr-o bucata eleganta de satin, ce-i dezvelea umerii mici. Nici parul care incepuse sa se elibereze din cocul ei lejer, indrumat de bataia unui vant rece spre ochi, nu o determina sa se clinteasca. Ii sclipeau ochii dintr-un motiv incert. Se parea ca lumina stelelor se oglindea prin ei, asa cum se oglindeste vara in splendoarea marii. In cele din urma, isi strange buzele lipsite de culoare. Sangele, ce le dadea un ton rozaliu, cuprinzandu-le de-a intregul, se scurse acum in obraji, mai vineti ca niciodata. Isi lasa pleoapele sa-i acopere incet ochii tristi, din care incepura sa se scurga, mai apoi, siroaie cristaline. Nu le oprii. Incepu sa stranga puternic, prefacandu-si palmele in pumni mici, pe care ii aseza mai apoi pe genunchi. Inchise puternic din ochi, incretindu-si sprancenele, valuri navalindu-i obrajii fierbinti. Incepu sa planga si mai puternic, scotand suspine grave.
Era complet indignata acum. Anul trecut, cand primavara isi facea simtita doar putin rasuflarea-i calda si parfumu-i proaspat, tanara, isi dete intalnire in urmatorul an, cu primul fulg de nea care avea sa cada si sa-i sarute obrazul. Deja il astepta de prea mult timp. Pierduse orice urma de emotie, cu care traise de-a lungul intregii asteptari. Nimic nu ii putea alina tristetea: nici macar vantul care ii dadea impresia ca sufla din ce in ce mai cald, mici picurii de ploaie care doreau sa o invite la dans. Statea acolo, inchisa ca intr-un cocon, asteptandu-si fulgul sa vie si sa o sarute.

Dar el, natangul, se lasa asteptat..