The dark one

[Elya_Ella]

I Love Ryuu îţi mulţumesc mult de tot.Ce pot să spun este că ai mare dreptate in toate privinţele.Acum că recitesc din nou ce am scris totul mi se pare aşa de amuzant. :)) :))Mă bucur atât de mult că ideea mea ţi s-a părut interesantă.
Îţi mulţumesc foarte mult pentru sfaturi şi sinceritate.Nici nu îţi poţi închipui cât de mult m-au ajutat sfaturile tale.Au fost ca o adevarată binecuvântare.
Sper că vei continua să citeşti si sa ma urmaresti indeaproape.>:D< >:D<
Din pacate,capitolul 1 va fi mult mai scurt,decat as fi vrut.
Craciun Fericit,tuturor!!!!!!!>:D< >:D< :x :x :x


Capitolul 1:Suferinţa

Am văzut-o plecând.Căra dupa ea un geamantan mare,semn că renunţase la casa ei frumosă şi strălucitoare.Va pleca într-o zi şi nu se va mai întoarce niciodată, chiar ea îmi spusese acest lucru cu ani în urmă.De foarte mult timp lucruri ciudate şi neexplicabile se întâmplau la parter.Cred că acesta a fost unul dintre motivele care au împins-o să plece .Totuşi,eram fericită că nu eram eu cea care ieşise pe usă,deoarece nu aveam unde să mă duc.Casa asta bântuită era singura mea casă,singurul meu refugiu.Aş fi vrut să mă duc să îi mulţumesc pentru tot ce făcuse pentru mine,dar nu avusesem niciodată o relaţie reuşită cu mătuşa Donna şi în plus nu i-ar fi păsat dacă i-aş fi mulţumit sau nu.Şi-a urcat geamantanul în porbagajul taxiului ajutată de câtre şofer şi dupa aceea s-a urcat elegant în maşina.Nici un adio nu răsunase din gura ei seara precendentă la cină,iar acum nici măcar nu se întorsese să îşi privească casa pentru ultima oara.Într-un minut taxiul se facu nevăzut din câmpul meu vizual,făcându-ma singura locuitoare, în viaţa, a casei de la numărul 23.
Am oftat uşor simţind un nod in gât.Fusesem parasită din nou.Acum eram cu adevărat singură, o fata de şaptesprezece ani,fără nici un membru al familiei într-o lume sălbatică,crudă,fără principii,o lume în care nu mă puteam încadra.Nu îmi plăcea să îmi plâng de milă,dar sufletul meu capăta în fiecare zi alte câteva kilograme.Se făcea din ce in ce mai greu,mă apasa,mă sufoca,iar credinţa mea in scăpare se spulberase.
Părinţii mă părăsiseră de mult.Îmi amintesc şi acum momentele fericite petrecute împreuna cu ei atunci când locuiam în casuţa mică,construită mai mult din lemn aflată la poalele muntelui.Din departare aveai impresia că e o micuţa cabană pentru turişti.Nu o iubeam pe mama aşa cum îl iubeam pe Dylan, tatăl meu.Pădurar înca din nastere,cum avea obiceiul să se laude,era respectat şi iubit de toţi locuitorii acelui mic oraşel sărac.Iubirea lui Dylan pentru mama se putea simţi plutind în casă în fiecare zi.Spunea întotdeauna că eu şi cu ea suntem doi îngeri păzitori care îi luminau viaţa.Datorită iubirii lui puteam simţi pacea care se risipise în fiecare colţisor al existenţei mele înca de la naştere.Niciodata nu îi văzusem certându-se.Mama,Dena,era ciudată;o fire complexă pe care nu o puteam întelege.Când tata era plecat,iar eu ramâneam singură cu ea simţeam groază si nesigurantă.Într-o oarecare măsură îmi era frică de ea,chiar dacă era o fire blândă,calmă care nu îmi făcuse nimic.Nu mă iubea prea mult.Poate şi din această cauză ceva îmi spunea să stau cât mai departe de ea.Dobândisem de la ea părul şaten şi drept,la fel ca şi buzele pline care conturau ca într-o pictură chipul ei spectaculos. Era extrem de frumoasă,o fiinţa graţioasă,înaltă care se mişca ca o lebadă prin casă.Era mândră,convingătoare când vroia,foarte deşteapta şi o bucătăreasă de neîntrecut.Ceea ce mă speria era spiritul şi ochii ei verzi.Când era cu mine se prefăcea întotdeauna că zâmbea oferindu-mi un zâmbet sinistru.Era înfricoşătoare,ca şi cum ar fi fost controlată de ceva sau cineva.Când tatal meu se întorcea acasă totul se schimba.Mama începea să zambească natural,iar sentimentele care străpunseră aerul înainte de venirea lui se preschimbau în iubire şi liniste.Îl iubeam nespus pe bărbatul acela slab si înalt, blond cu ochii aceia albaştri,pe care îi moştenisem cu mândrie.Era ca un înger căzut din cer,o binecuvântare pentru mine.Câteodata mă întrebam cum putea un om aşa de frumos să fie tatăl meu.
În ziua când am împlinit şase ani,am aflat de la un tătic exasperat de fericit că voi avea un fraţior sau o surioară.Fericirea mă cuprinse încet,încet.Îmi doream cu disperare o surioară.Ştiam că undeva în depărtare mai aveam un frate mult mai mare,pe care nu-l văzusem niciodată rezultat din prima căsătorie a mamei cu Brian Rory un om excentric de bogat.Din motive necunoscute mie,mariajul ei nu a durat mai mult de 3 ani.Unul dintre ei a ales divorţul chiar daca băiatul de abia se născuse si avea cu disperare nevoie de o mamă.În instanţă Brian căstigă custodia deplină a băiatului nou-nascut.S-ar putea ca mama să nu-l fi vrut,deoarece vroia libertate.Aşa că l-a abandonat pe mâna tatalui său,croindu-i în acest mod o soarta bogată,dar lipsită de dragostea unei mame adevărate.Dacă aşa a făcut,întradevăr mama mea,inseamnă ca a fost o persoană groaznică,fără conştinţa.Tata trebuie să fi ştiut lucruri pe care eu nu le ştiu,iar dacă ea ar fi fost aşa,precis el ar fi descoperit şi nu ar mai fi ales-o.Aşa că libera si poate lipsită de griji îl întalni după cinci ani pe tata,un Dylan Brooke burlac şi extrem de frumos cum îmi povestea bunica înainte sa moară,cu care se căsători după jumătate de an.
Lucrurile urâte şi-au făcut loc în viaţa mea odată cu anunţul că mama născuse un baieţel frumos şi sănătos.În acel moment toate aveau să se schimbe.M-am chinuit să şterg multe amintiri din minte,amintiri dureroase care îmi făceau genunchii să tremure.Îmi aduc şi acum aminte groaza pe care am trait-o atunci când după naşterea noului meu fraţior,mama mea,pur şi simplu, înnebunise.Începuse să aibe iluzii. Ţipa şi plângea spunând că copilul va fi doar al ei,că el nu va consta un sacrificiu pentru Dylan şi ca băiatul nu era,de fapt, copilul lui.A urmat o luptă îngrozitoare,timp în care tata a încercat să o facă să se gândescă,să o facă să revină cu picioarele pe pământ.Baieţelul stătea liniştit în braţele mele mici şi firave .Începusem să plâng uitându-mă pentru prima oară cum cei doi ţipau unul la altul şi cum tata supus furiei spărgea orice lucru aflat în apropierea lui.Momentul fatal sosi când fiind lovit de palma mamei,tata işi pierdu atenţia scăpând-o din ochi.Atunci ea a fugit spre mine.Pe faţa ei se putea observa ura,însăşi ochii ei nu mai erau la fel.Nu mai erau deloc verzi, sclipeau într-o vopsea roşie.În secunda umatoare copilul a fost luat cu forta din bratele mele.Dupa aceea am fost lovită cu furie de propria mamă,cu o furie sălbatică si oarbă.Două lovituri au fost de ajuns.M-am lovit cu capul de colţul mesei şi mi-am pierdut cunoştinţa.Nu am ştiut ce s-a întamplat mai departe şi poate niciodată nu voi ştii.Atunci a fost ultima oara când mi-am mai văzut mama,tatal,fratele.Şi,totuşi, mă înfioră faptul că ultima amintire a fiinţei care mă născuse se rezuma la ochii ei roşii,ochi care nu erau nici pe departe umani.
Am aflat puţine lucruri după aceea.Am fost gasită aproape moartă după foarte mult timp de către prietenul cel mai bun al tatei.Avusesem capul spart si câteva coaste rupte.El mi-a acordat primul ajutor şi m-a salvat.Am fost dusă la spital de urgenţă.A fost o minune cum de am supravieţuit atâtea ore,chiar medicii imi spusesera asta meţionând că cineva acolo sus mă iubeşte cu adevărat.Nimeni nu a mai fost gasit in casă înafară de mine.Ciudat este că prietenul tatei primise un telefon anonim în care era anunţat că se aflau cadavre în casa noastră.Mama,tata si fratele meu disparuseră.Poliţia a investigat şi chiar m-a interogat cu ajutorul unui psiholog.Am spus cu lacrimi în ochi tot ceea ce am văzut şi ştiam.I-am rugat printre suspine să îmi aducă fraţiorul si tăticul înapoi,pentru că nu îmi puteam închipui o viaţa fără căldura tatălui meu sau liniştea care se aseza în cameră când el intra.Nu a fost un şoc pentru mine când după o săptămână a fost descoperit trupul sfârtecat de animalele padurii al mamei.Murise de mult,dar nu din cauza animelelor.Legiştii nu au putut pune un diagnostic concret.Nimeni nu a aflat de ce murise.Totul rămăsese îngropat în mister.Ce ar fi putut-o ucide pe frumoasa Dena Brooke,când era aşa de sănătoasă fizic, în aşa fel încat să nu poată fi depistat de către specialişti?A fost groaznic.La aproape cei şapte ani ai mei rămăsesem fără mamă,iar tatăl meu mult iubit şi fraţiorul meu care se născuse de curând parcă se evaporaseră de pe lumea asta.Disparuseră amândoi.Moartea mamei nu m-a afectat,dar dispariţia singurelor persoane care mi-au oferit vreodată fericire a fost prea mult.Am plâns multe zile,am vrut să se reîntoarcă să mă ia şi pe mine ,nu suportam o viaţă fără cineva să mă susţină.Şi intrebările m-au străpuns ca un fulger.Oare tatăl meu blând si iubitor a ucis-o pe mama şi dupa aceea dispăruse cu fratele meu lăsându-ma pe mine în urmă ca să mă chinui cu viaţa de una singură?Nu avea cum să fie adevărat.Alcineva o ucise pe mama şi îl facu pe tata să dispară.Ceva ce aveam să scot la suprafată.În momentul acela mi-am jurat că aveam să descopăr cine o omorâse cu sânge rece pe mama.Şi ceea ce era mai important aveam să-i aduc înapoi pe tata şi pe fratele meu,deoarce toate simţurile mele şi fiecare părticică a fiinţei mele îmi spunea că ei nu sunt morţi,că ei sunt în viată.Eram lipsită de fortă,lipsită de puteri,dar nu mi-a pasat.Ştiam că dacă nu fac ceva aveam să fiu bântuită tot restul vieţii de ochii roşii ai mamei şi de răsul blând şi cald al tatei. Vroiam să-i găsesc orice ar fi.Aveam aşa de multe întrebari.Doream să îmi mai văd o data fratele mai mic şi să îi spun cât de mult îl iubesc.Dar ştiam că aşa ceva era,poate, imposibil.Chiar eu în adâncul sufletului meu credeam că nu îi voi mai găsi niciodată.Totuşi aveam nevoie de un ţel pentru a trăi,ceva care să mă ţină în viaţa să îmi dea putere,să îmi dea speranţa de care aveam nevoie.Eram o fata prostuţă,slabă şi laşă.Da,ştiam asta!Însă aveam să fac tot ce îmi stătea în putinţă pentru a îmi îndeplini visurile,chiar dacă asta însemna că voi muri pe un câmp de luptă, voi fi călcată de o maşină sau ucisă cu sânge rece.

Săptămânile au trecut, iar externarea mea din spital era aproape.Poliţia,negăsind vreo rudă în viaţa care să fi fost in ţara, m-a trimis imediat la un orfelinat unde îmi angajaseră şi un psiholog.Puţinul timp petrecut acolo m-a făcut să uit de necazurile şi suferinţele mele.Mă simţeam împlinită.Vorbeam cu alţi copii,mâncam cu alţi copii,dormeam cu alţi copii. Nu stăteam singură nici o secundă.Şedinţele de psihologie erau cele mai frumoase.Psiholoaga,doamna Daisy era poate la fel de frumoasă si blandă ca şi tatăl meu.Mă asculta întotdeauna,şi chiar îmi dădea voie să plâng în braţele ei atunci când îmi venea să plâng.O iubeam şi începusem să mă ataşez foarte mult de ea.Era ca o a doua mamă pentru mine,o mamă care îmi oferea dulciuri când eram suparată,care se juca cu mine,discuta cu mine,plângea cu mine.Fericirea mea nu a durat mult,deoarece mătuşa Donna, se reîntorsese în ţara.Nu o cunoscusem niciodată;ştiam doar că ea era sora mai mare a mamei şi singura ruda a mea în viaţă.Când mi s-a spus prima oara de ea la orfelinat mi-a fost frică că o să mă întălnesc cu o dublură a mamei,însa nimic din ce credeam nu a fost adevarat.Mătuşa era o femeie solidă,cu părul scurt şi foarte mică la înălţime,care impunea respect.M-am simţit aşa de uşurată, nu era nici pe departe aşa de frumoasă cum fusese mama.A ţinut morţiş să mă înfieze chiar dacă de fiecare dată când o vedeam pe chipul ei se putea observa ura si regretul.Nu mă vroia,cum nici eu nu o vroiam.Doamna Daisy observase asta.Venise cu o cerere destul de înduioşătoare,vroia să mă adopte ea.La auzul veştii fericirea mea atinse cote maxime.O vroiam pe ea ca mama mai mult decât orice.Într-un sfarsit Donna a acceptat.
Nu a durat mult şi mi-am dat seama că eram blestemată. Fericirea mea s-a spulberat rapid ca nişte picaturi de ploaie care atingeau pământul. Doamna Daisy a fost gasită spânzurată în apartamanetul ei,fără nici un bilet de adio.Poliţia nu a găsit nici un raspuns.Viaţa ei era fericită,nu era saracă,părinţii îi erau aproape.Avea tot ce îi putea face o viaţa excelentă,nu ar fi avut nici un motiv să îsi dorească moartea.Am plâns cum nu am mai plâns în viaţa mea.Singura mea speranţa la o viata mai bună se spulberase,dispăruse.Totuşi, toată lumea a fost şocată când în aceiaşi zi în care doamna Daisy se spânzurase prietenul tatei,care mă găsise aproape moartă şi mă salvase,domnul Sam,murise în aceleaşi condiţii,spânzurat.Poliţia a dat acelaşi verdict.Avea 5 copii şi o soţie foarte frumoasă,traiă o viaţă modestă,deci nu avea de ce să comită suicid.Toate au rămas in ceaţă,chiar şi dispariţia tatălui şi fratelui meu.Poliţia nu a rezolvat nimic,absolut nimic.De ce hotărâseră doamna Daisy si Sam sa comita suicid,mai ales şn aceiasi zi când nici măcar nu se cunoscuseră vreodată,dacă ei aveau o mie de motive să traiască?Oare toată lumea care intra in contact cu mine avea să moară?Sau oare au fost împinşi de la spate să facă acest gest necugetat?
După înmormantarea doamnei Daisy,la care eu nu asistasem,mătuşa Donna m-a luat în grija,dar nu m-a înfiat.M-a mutat într-o casa mare luxoasă pe care o uram.Era o femeie căruia îi placea luxul şi plimbările cu bărbaţii având în vedere că nu avea nici o obligaţie.Rareori vorbeam cu ea,iar ea nu avea vreun motiv de a mă băga în seamă.Nu stătea foarte mult în casa ei mare şi luxoasă care o transformase într-o colivie pentru mine.Venea ,stătea o zi şi un an era plecată.În schimb angajase o bonă rebelă,o adolescentă de şaptesprezece ani,care nu işi făcea deloc treaba.In caţiva ani îşi dădu demisia lăsându-mă pe mine să am grijă de casă aceea uriasă pe care începusem să o îndrăgesc.
Timp de şapte ani am trăit în casa de la numarul 23 fără nici o problemă.Mi-am văzut linistită de şcoală mai departe,încercând cât pot de mult să uit de întămplările din trecut care încă mai îmi bântuiau visele.Dupa ce am împlinit paisprezece ani,fenomene ciudate au început să se întample în casa,toate rezultând în foarte multe becuri sparte.Nimic mai mult.Numai în bucătărie toate întămplările erau drastic de amuzante.Farfuriile,cratiţele se mutau singure sărindu-ţi în ajutor.Robotul de bucatărie şi maşina de spălat vase porneau fără ca tu să le atingi.Pur si simplu,îţi făceau meseria mai uşoara.Cine bântuia bucătaria avea întotdeauna grijă să nu rănească pe cineva,vroia doar să ajute şi cateodată îţi dădea sfaturi excelente în ale bucătăriei.Mi se întamplase chiar să uit un condiment pe care el sau ea avea grijă să-l adauge atrăgându-mi atenţia.Totuşi pe masură ce începusem să mă obişnuiesc cu întamplările ciudate,am observat altele.La etajul al doilea unde se aflau dormitoarele si băile nici o fantoma nu bântuia.Acolo era complet linişte,în timp ce la parter era o gălăgie de nedescris.Aşa că am încercat să aflu mai multe despre istoria casei.Şi pot spune că am reuşit!Prin secolul XX în casa de la numarul 23 locuise o famile de actori celebri.O famile simplă formată doar din mamă,tată şi un băiat puţin ciudat de optsprezece ani,pe nume Evan. Tot ce am mai putut afla a fost că membrii familie muriseră într-un incendiu în timp ce casa era în construcţie.Asta ar explica totul.Evan şi familia lui nu bântuiau etajul al doilea-lea deoarece în timpul lor etajul nu fusese construit.Bantuiau doar parterul.În scurt timp am aflat şi cine era cel care bântuia bucataria.Evan,desigur!O intrebare a fost de ajuns.Mi-a raspuns destul de repede spre mirarea mea.Luă din frigider muştarul şi îmi distruse mâncare din farfurie în încercarea de a scrie un “DA!”Am început să râd.Eram fericita,deoarce ştiam că orice ar fi nu aş fi fost singură niciodată in acesta casă.
Anii au trecut.Ajunsesem la şaisprezece ani descoperind că prietenul meu cel mai bun era un baiat care murise cu secole în urma.Pentru mine era haios,descoperisem în Evan,pe care nu puteam să-l văd,un prieten de nădejde.La început nu am ştiut ce să fac ca să vorbesc cu el ,deoarece el mă auzea dar eu pe el nu,aşa că i-am dat un carneţel şi un pix,în glumă.Am fost aşa de mirată atunci când am observat cum pixul se ridică în aer şi începe să scrie pe carneţel.Putea să scrie şi asta era singura sursă a noastră de comunicare.Era un suflet bun,şi aş putea spune acelaşi lucru şi despre tatăl lui.Aflasem de la Evan că mama lui trecuse dincolo,în lumea cealaltă şi că rămăsese în casă,de fapt, doar el şi cu tatăl lui.Tatăl lui,Tom Casini,era cel care bântuia tot parterul înafară de bucatarie.Pur si simplu, avea perioade când era liniştit şi repara toate becurile care le strica şi perioade când le strica din nou.Chiar nu ştiam de unde scotea atâtea becuri.În rest mă întelegeam foarte bine cu el.Îmi asculta rugăminţile,nefăcând gălăgie noaptea ,dar refuza să scrie ca să transmită mesaje.Ajunsesem să îl simt când trecea pe lânga mine şi pe el,dar şi pe Evan.Evan îmi povestise că visul lui când împlinise 18 ani înainte să moară a fost să devină bucătar.Parinţii lui,mari artişti, nu au fost deloc de acord cu aşa ceva,aşa că i-au interzis să mai intre în bucătărie.Din nefericire, domnul Casini nici după moarte nu vroia să audă de bucătărie.
“Totusi ,Al,am murit asa că pot să stau cât vreau în bucătărie”îmi scrisese el într-una din zile.
-Evan,tu nu stai în bucătărie,tu bântui bucătăria,i-am răspuns amuzată.Pentru o clipa am zâmbit,în timp ce râsul lui se auzi încet ca un ecou în toată încaperea.