Cand viata se complica

[Miss M]

Inainte sa cititi, vreau sa-i multumesc Leontinei pentru ca a trceut pe aici si sa o rog pe Googga sa-si aminteasca parola. Multumesc pentru timpul acordat ^ ^.

Capitolul VIII

De cum au ajuns acasa studentii nostri, i-am luat pe sus aterizand cu ei pe canapeaua din sufragerie, cu pachete de mancare chinezeasca in brate si inveliti in paturile moi imprastiate peste tot. Din pacate colectia de filme este limitata, asa ca va trebui sa ne uitam la un film de dragoste. Uneori stau si ma intreb de ce astfel de lucruri mi se intampla tocmai mie, tocmai acum? Am un scop pentru care inca mai exist, si, dupa indeplinirea lui, pot muri inistita, ceea ce se va si intampla. Dar nu pot sa-mi abat gandul de la ei, cei care conteaza si pentru care contez. Cum le va pica lor vestea ca mai am cateva luni din viata de care nu m-am putut bucura pe deplin?
Fara sa vreau sunt inconjurata de acelasi mister, aceeasi intrebare care nu-mi da pace niciodata, incatusandu-ma intr-o lume a neintelegerii, lasandu-ma sa ratacesc prin negura fumurie reprezentata de propriul meu destin. De ce tocmai eu, de ce nu altcineva? Ce-i drept, niciodata nu m-am obosit sa ma lupt cu aceasta boala, sa vaslesc impotriva curentilor care ma poarta nemilosi spre o insula a mortii. Dar, oricat as fi de impacata cu propria-mi situatie, curiozitatea ma bantuie asemenea unui sufet nelinistit, dornic sa-i faca viata insuportabila celui care l-a distrus.
Cancer pulmonar… Cand oamenii aud aceste cuvinte, fiori reci ii curprind, facandu-i sa se sperie si sa priveasca neincrezatori viitorul. Cand am primit acest diagnostic necrutator, am fost cat se poate de marcata. Dar, cu timpul, analizand situatia, am dedus ca e mai bine asa. In starea mea din acel moment, unicul lucru pe care il doream era sa mor, sa termin acest cu acest joc stupid numit viata. Tocmai de aceea am refuzat operatia, care oricum avea sanse mici de izbanda. Unicul lucru cu care am fost de acord a fost inhalatorul, menit sa-mi prelungeasca agonia.
Nu pot uita seara in care i-am spus lui Allan despre asta. Pentru prima si ultima data in patru ani acel om a plans. M-a facut sa ma blestem pentru deciziile luate, mi-a inspirat o mila coplesitoare. Si-a aratat adevarata fata, deschizand portita ce duce direct spre sufetul lui. De voie, de nevoie trebuia sa ramanem impreuna, sa ne obisnuim unul cu altul. Ne-am adaptat si chiar ne intelegeam, exceptand crizele acelea idioate pe care le facea. Treceam si peste ele, strangand suferinta intr-un coltisor de suflet ca o fila alba, patata cu din ce in ce mai muti stropi dintr-o cerneala otravita.
Zeci de rugaminti si promisiuni pierdute in van. Urma sa mor si punct. Asta l-a distrus, ideea ca unul din putinii oameni care erau acolo pentru el se va stinge incet, chiar sub privirile-i ingrozite. Megan a reactionat mai bine. Desi ii era sora vitrega, tinea la el mai mult decat la orice altceva. Prietena mea de suflet a incercat sa-l consoleze, sa-l faca sa treaca peste socul pe care i l-am produs. A fost extrem de suparata pe mine, nici n-a vrut sa ma vada pentru cateva saptamani bune, pana cand a inteles ca nici pentru mine nu era o situatie ideala, avand in vedere planurile oribile ale tatilor nostri.
De dragul lor am continuat sa iau tratamentul, desi doctorii au spus ca e degeaba. Dar stiam ca exista o mana de oameni care continua sa spere si pentru ei merita sa ma prefac macar ca-mi pasa.
Acum privesc ecranul colorat, incercand sa inteleg ce spun actorii, dar nu ma pot concentra din moment ce o voce interioara imi striga ca trebuie sa le spun totul. Nu vreau sa fac asta. Nu acum, cel putin.
Toate gandurile imi sunt intrerupte brusc. Imi iau privirea de la ecran, realizand ca Alex a adormit cu capul in poala mea, invelit pana la gat intr-o patura. Zambesc inconstient, dandu-mi seama ca sunt singura ramasa treaza in incapere. Eric si Carol au adormit pe jos, Michael viseaza intr-un fotoliu, Jo m-a luat in brate in somn si Melanie motaie in bratele tatalui ei. Inchid televizorul, incercand la randul meu sa ma las purtata pe taramul viselor.

***
Din cate se pare sunt cea mai energica persoana din locul asta, adormind ultima si trezindu-ma prima. Imi simt tot corpul amortit datorita pozitiei incomode in care am stat toata noaptea, dar incerc sa trec peste, cascand somnoroasa. Privirea imi cade pe chipul lui Alex.
Ii dau la o parte suvitele de pe frunte, dand contur fetei lui cu varful degetelor, coborand usor pe nas pana ajung la nivelul buzelor, atat de moi si de fine. Sunt cuprinsa de o dorinta puternica. Vreau sa-l sarut, sa-i simt dulceata pe buzele mele, sa-mi incrucisez degetele cu ale sale, formand o legatura stransa, o legatura care sa ne uneasca la nesfarsit.
Imi retrag incet mana, dorind sa preungesc cat mai mult momentul, sa-mi simt degetele cuprinse de acel fior atat de placut cand ii intalnesc pielea fina si rece. Deodata, incheietura imi este prinsa de el, facandu-ma sa inghet. Deschide lenes un ochi, privindu-ma scurt, apoi il inchide din nou, sarutandu-mi mana si inganand un “ ‘Neata.” soptit. Zambesc dulce in momentul in care imi lipeste palma de obrazul sau care a capatat o nuanta trandafirie.
Se pare ca este prea devreme, pentru ca aceeasi amorteala blanda ma cuprinde, facandu-ma sa adorm din nou, cu gandul la baiatul atat de vulnerabil din fata mea.

***
Cand ma trezesc din nou realizez ca am ramas singura, toata lumea evaporandu-se din senin. Sar de pe canapea, ignorand furnicaturile ce mi-au cuprins corpul. In cateva minute sunt pregatita sa incep noua zi si ma indrept vesela spre sala de mese.
De cum am intrat privirile tuturor s-au atintit asupra mea, unele inghetate, altele socate. Singura care mi-a atras atentia a fost Melanie, care avea mainile duse la tample si ma privea ingrozitor de rece. Ce s-a mai intamplat acum? Imi indrept privirea spre plasma uriasa, moment in care toata sala tace, uitandu-se in aceeasi parte. “Sunt doar stiri.”, ma gandesc incurcata, ascultand-o pe femeia ce transmitea din fata unei cladiri ce imi parea destul de cunoscuta.
- Astazi are loc cel mai asteptat eveniment al anului, nunta despre care s-au facut atatea speculatii in ultimele luni…
- O, nu! Nu, nu, nu si iarasi… Nu! incep sa ma agit, alergand innebunita spre sala de conferinte. E oare posibil asa ceva?
Cum am putut uita asta? Nunta mea! O, Doamne, e de rau, este foarte rau. Am reusit sa omit evenimentul care mi-a bantuit zilele de un an intreg. Dar realitatea isi cere drepturile, aducandu-ma cu picioarele pe pamant cu o brutalitate rara. Ochii imi sunt intepati de lacrimi. Nu vreau sa fac asta, deja imi inchipui toata agitatia de acasa si mi-e pur si simplu groaza de ce s-ar putea intampla astazi.
Trebuie sa ma calmez. Am sa fac asta. Am sa ma casatoresc astazi cu Allan. Fie ca imi place sau nu, sunt nevoita sa renunt la tot ceea ce mi-a mai ramas. Trebuie sa renunt la libertate, la dreptul de a iubi, la tot. Inca nu pot realiza cum am uitat de ziua asta, planuita in detaliu. Cate lacrimi am varsat din cauza asta, cate vise s-au spulberat in clipa in care am realizat ce voi fi nevoita sa fac…
Ajunsa in fata panoului de comanda, introduc repede un cod, pornind conferinta video din cateva miscari si injurand printre dinti. Allan apare pe ecran, cu mainile inclestate, vorbind pierdut cu Megan. I-am ingrijorat si pe ei… Of, Williams ma va rupe in bucati pentru ca am disparut asa. Dar asta e cea mai mica problema a mea in momentul asta.
Trebuie sa fac asta. Trebuie sa ma casatoresc cu blondinul pentru binele tuturor. Fiind printre cei ce organizeaza marele haos, voi putea salva intreaga situatie mult mai usor. Rostesc numele logodnicului meu, incercand sa-i atrag atentia. Niciun rezultat. Sfarsesc prin a-i tipa sa fie atent, moment in care realizez ca Melanie este langa mine, alaturi de toti ceilalti.
- Milady! O, cerule mare! Cred ca visez, ingana speriat omul care se afla de cealalta parte a ecranului, privindu-ma cu ochii cat cepele.
- Pana iti revii tu din visare, tampitule… Liz, unde mama naibii esti? De fapt, de ce nu esti aici ma intereseaza, asa ca voi trece direct la subiect. E o nebunie totala, fato. Credeam ca turbam. Tu stii ce armata de reporteri e in fata casei? incepe sa se agite Megan, fluturandu-si nervoasa mainile, in timp ce parul saten i se balangane haotic in toate partile.
- Meg, stai calma. De la reporterii aia mi-am dat seama. Poti crede ca am uitat? o intreb socata de propria-mi nepasare, auzind un “Da.” sters. Oricum, vin imediat. Imediat, repet hotarata. Dar am sa am cate ceva de discutat cu fratele tau, pentru ca iti jur ca are atatea de explicat… Uf, fir-ar sa fie! Vin acum, adaug grabita, inchizand si indreptandu-ma spre camera fara a da vreo explicatie tuturor persoanelor naucite.
Mi-e frica. As vrea sa tip acest lucru, sa ma eliberez de toata presiunea. Mi-e cat se poate de frica. Eu si casatoria nu sunt doua cuvinte care sa se potriveasca. Rebela din mine nu va accepta sa fie incatusata astfel. Emotii nu am, pentru ca nu e un eveniment care sa ma miste din punct de vedere sentimental. O durere strasnica imi arde pieptul, facandu-ma sa respir sacadat, gandindu-ma ca in mai putin de trei ore voi pasi intr-o catedrala imensa, imbracata intr-o rochie de mireasa. Am sa ma sprijin in bratul cuiva, fiind condusa pana la altar incet, incet…
O, nu se poate! N-are cine sa ma conduca. Tampita, tampita, tampita. O idee de moment imi incolteste in minte, in timp ce imbrac un costum de stofa achizitionat ieri. Oare ar fi posibil, i-as putea cere asta? Nu, in niciun caz. Nu pot fi atat de cruda incat sa am astfel de pretentii.
Imbrac grabita un costum de stofa neagra, asortat cu o camasa alba, inchisa pana-n gat. Nu-mi pot permite luxul de a fi vazuta cu o tinuta necorespunzatoare. Nu pot sa cred ce se intampla. E ca un vis, un cosmar mai degraba. Mi se pare imposibil faptul ca in mai putin de trei ore am sa devin o femeie casatorita. Ignor sunetul pasilor de pe hol, dar in momentul in care aud un “Maritata?!” colectiv cedez, lasand lacrimile sa se rostogoleasca pe obrajii palizi si trantindu-ma pe jos, cu capul in palme.
- Cum sa uiti de asa ceva? incepu nervoasa Jo, care se plimba de colo colo cu pasi marunti si repezi, incercand sa inteleaga proportiile evenimentului.
- Cum ai putut sa nu ne spui? continua Michael, facandu-si teatral o cruce.
- Pai daca a uitat! il combatu imediat Eric.
Parca sunt invizibila. Ideea in sine conteaza mai mult decat mine la momentul asta. Imi ridic incet capul, continuand sa suspin. Nu mica imi e mirarea cand il vad pe Alex asezat langa mine, privindu-ma ingrijorat. Eh, macar unul nu ma judeca. Privirea ii e pierduta undeva dincolo de mine si ofteaza la rastimpuri, incercand probabil sa se acomodeze cu ideea. Ma ridic incet, stergandu-mi fata cu dosul palmelor, grabita.
- Haide, Melanie. Trebuie sa mergem.
- Si daca nu vreau? mi-a raspuns intr-o doara, atragandu-mi atentia hotararea din glasul ei.
Mi-am dat ochii peste cap. As fi in stare sa o implor in momentul asta, sunt atat de terminata incat nu am nevoie de alte probleme. Incerc sa o conving, facand-o sa accepte in final. Tot ce mai am de facut este sa intarzii.
Gata. Trebuie sa iau o atitudine mai rece in legatura cu acest subiect. Sunt doar trei luni, ce naiba? Dar nu stiu ce ma deranjeaza cu adevarat: ca trebuie sa renunt la libertatea mea sau ca si eu, si Allan suntem obligati sa facem asta impotriva vointei noastre? Imi iau geanta, incercand sa-mi pun ordine in ganduri, dar o idee de moment ma opreste in prag, facandu-ma sa ma intorc si sa-l privesc o clipa pe Alex, care ramasese pierdut printre noutatile acestea tragice.
- Alex? intreb soptit, de parca as vrea sa nu ma auda.
- Da, imi raspunde rece, intorcandu-se spre mine si privindu-ma cu regret in ochi.
- Poti sa-mi faci un serviciu? continui, sperand sa nu-mi pierd increderea asta prosteasca.
- Spune.
Inspir adanc, presimtind ca voi regreta totul cat de curand. Dar trebuie sa o fac, simt nevoia sa-l mai am aproape macar cateva clipe, ultimele clipe…
- Condu-ma la altar.