Cand viata se complica

[Miss M]

Am reusit sa vin si cu next-ul, e cam incurcat ce-i drept, dar asta e:)).


Capitolul V

Imi deschid ochii somnoroasa, simtind cum fata imi arde de la febra. Am plans ca o idioata pentru un nimic si acum trag ponoasele. Ma rasucesc lenesa in asternuturile moi, incercand sa inteleg unde sunt. Il vad pe Eric, treaz, cu niste cearcane cat casa si cu o fata de speriat, la propriu si figurat.
- Tusesti non stop de vreo cinci ore! exclama revoltat, ca urmare a lipsei de odihna.
E exasperat omul. Mi-e mila de el, dar ce sa-i fac? Tusea mea numai de la raceala nu e, dar asta ma bucura intr-un fel ciudat. Nu mai am multe de facut pe aici, asa ca n-am de ce sa ma plang de soarta pe care mi-am facut-o cu mana mea. Modul meu de a gandi e ciudat, dar m-am obisnuit cu faptul ca pamantul imi va fugi de sub picioare, incet, incet… Ma ridic ciufulindu-mi parul, indreptandu-ma spre toaleta. Am nevoie de un dus si de niste haine curate, si asta repede. Dau drumul la apa, luand o pastila in timp ce caut stangace ceva de imbracat. Sunt surprinsa sa gasesc o camasa de noapte alba, pe care probabil am uitat-o cand am plecat val-vartej data trecuta. Eh, uneori e bine ca baietii sunt atat de dezordonati.
Apa fierbinte imi inteapa pielea, dezmortindu-mi muschii incordati. Ma pierd printre aburi, incercand sa ma concentrez pe durerea resimtita din cauza multiplelor vanatai obtinute de-a lungul timpului. Dupa ce termin, imbrac plictisita camasa si ma furisez in sufragerie, curioasa.
Imaginea imi trezeste un zambet care se largeste pe masura ce analizez totul mai atent. Parul blond al ingerasului meu este imprastiat pe toata perna, manuta ei fiind prinsa in mana lui Alex, care a adormit imbracat, neinvelit si cu capul lasat direct pe saltea. Felul in care doarme e cat se poate de amuzant, pentru ca mai are putin si cade din pat. As putea sa-i privesc asa la nesfarsit, tata si fiica, impreuna. Ma apropii pe varfuri, ca sa nu le deranjez somnul. Ii sarut pe amandoi pe frunte, protectoare, privindu-le chipurile linistite si zambetele inconstient conturate. Arata atat de… de… inocenti. Da, asta e cuvantul. Inocenti si vulnerabili si… fericiti. Asa ar fi trebuit sa fie totul, de la inceput. Ii acopar grijulie cu patura, ridicandu-i incet capul lui Alex si asezandu-l pe perna, dand la o parte suvitele castanii ce-i acopereau chipul atat de linistit acum. Ma ghemuiesc intr-un colt, continuand sa ii privesc, fermecata de intreaga scena.
Dar oboseala isi face simtita prezenta si, inainte sa pot protesta, sunt purtata intr-o alta dimensiune, adormind.

***
Ce-am pazit eu patru ani? Pai, in afara de invatatul unor chestii foarte smechere, oarecum imposibile si de cateva lectii ca sa ma fac cu douasprezece clase si sa absolv o facultate… nimic. Am stat in dreapta unui batranel obsedat si fara ocupatie, care planuieste inca sa dea marea lovitura intr-un fel nemaivazut in lumea asta care va fi curand data peste cap. De cine? Pai cum de cine? De el, normal. Extraordinar omul asta, nascut pentru planuri partial idioate si cu mari sanse de esec.
Dar am rezistat, am ascultat si chiar am inceput sa ma acomodez cu acea atmosfera. Orice numai sa nu ma intorc la noua mea casa, posedata de cel mai mare incompetent, instabil si ciudat pe care l-a vazut America si, respectiv, Anglia. Pentru ca in tot timpul asta m-am tot mutat de pe un continent pe altul, dupa ordinele lui Williams. M-am tot intrebat de ce nu i-am pus otrava in cafea babacului si sa scap lumea de o durere de cap, dar n-am gasit raspuns.
Si acum ce fac? Stau si filozofez pe o canapea, intr-o camera care reprezenta candva centrul Universului meu. Alex a plecat cine stie unde, probabil pe la vreo iubita uitata intre timp si care, pare-se, s-a simtit ofensata de lipsa de atentie. Iar Eric… doarme. Il cred, doar jumatate de noapte a ascultat cum imi scot eu plamanii afara. E enervanta tusea asta dar, amintindu-mi motivul, ma inveselesc brusc. Nu de alta, dar niciun om n-ar fi fericit in locul meu. Dar eu sunt unica, asa ca nimeni nu poate comenta. Si nimeni nu stie… Si nu se va afla prea curand. Desi constientizez ca odata si odata va trebui sa le spun totul, incerc sa aman pe cat posibil momentul.
O las pe Melanie in dormitor, rugandu-ma ca Eric sa priceapa mesajul si sa o aduca la masa pe care trebuie sa i-o pregatesc. E totusi un copil, are nevoie de tratament special. Imi fac toaleta de dimineata, dar, cum n-am cu ce sa ma schimb, raman in camasa asta vaporoasa, tragandu-mi un halat peste.
Sunt vesela ca ma aflu aici, in lumea mea, locul meu special, pe care va trebui sa-l apar cu orice pret. Pentru ca acest loc e parte a planului aluia nenorocit care, desi are slabe sanse de reusita, le are. Ma invart nervoasa pe holuri, neintelegand unde se afla bucataria. Ajung in ceva ce pare a fi o fundatura, si, zarind doi oameni, ma decid sa-i intreb unde se afla locul cautat de mine.
Fumeaza, dar mirosul ciudat care pluteste in aer ma face sa cred ca alea numai tigari nu sunt. Si, cum am ceva experienta, realizez ca nu e de joaca. Ai zice ca cei care merg la o facultate renumita din locul asta plouat nu s-ar droga nici morti, dar aparentele inseala. Privirea imi cade pe fata. Parul roscat desprins, maioul negru aproape rupt, ochii caprui… La naiba! Ce pazeste asta aici? Si, mai ales, este aceeasi persoana? Nu am timp sa ma lamuresc, observand cum baiatul se apropie de mine cu un zambet tamp, tipic acestui tip de oameni. Ma prinde de mana, asa ca ii indrug cu un zambet sinistru:
- Greseala fatala.
Dupa cateva secunde de lupta zace in perete, incercand sa-si miste membrele rupte. Ma indrept spre Carol, smulgandu-i tigara din mana si tragand un fum, urmat de altul si tot asa pana o termin. Ii ignor protestele pline de ura, indepartandu-i loviturile cu o singura mana. Dar m-a zgaraiat, moment in care m-am enervat.
- Doamne, ce om! o dojenesc nervoasa, nevenindu-mi sa cred ce gusturi are Eric.
Tipa e novice in afacerea asta, se vede dupa modul cum a fost facut joint-ul. Prea tare pentru incepatori. Ii trag o palma de toata frumusetea, inca ametita, apoi imi tarasc picioarele pe hol, amintindu-mi brusc unde se afla bucataria. Noroc ca “ierburile” nu sunt de calitate, altfel ar trebui sa facem o vizita la cimitir cat de curand. Cat de prost sa fii sa incerci asa ceva fara niciun motiv real, doar ca sa vezi cum e? Sa-ti risti viata in felul asta… Bine, nu sunt eu cea in masura sa vorbesc.

Timpul trece repede cand gatesti, dar locul asta e imens si sa gasesti ceea ce-ti trebuie nu e tocmai usor. Reusesc totusi sa-i pregatesc micul dejun fiicei mele, simtindu-ma extenuata dupa efortul depus. Ies cu pasi leganati, intrand in sala de mese, ticsita de lume. Toti ma privesc ca pe felul paispe, dar nu-mi pasa mie de ei. Ma indrept spre masa unde se afla cunoscutii mei, dar, ca o idioata ce sunt, ma impiedic si simt cum alunec pe spate. Singurul lucru la care ma pot gandi acum este ca m-am chinuit degeaba sa fac mancarea aia afurisita. Inchid ochii, relaxandu-ma. Daca voi cadea, sa o fac asa cum trebuie.
Clipesc de cateva ori, avand senzatia ca halucinez. Cand a devenit omul asta atat de rapid? Mainile mele se sprijina in pieptul sau, in timp ce ma sustine doar cu un brat, in celalalt aflandu-se castronelul. Suntem aplecati in cel mai tampit mod posibil, privindu-ne in ochi. Si are niste ochi asa frumosi, in care te poti pierde imediat. Si vreau sa ma pierd… Inima imi bate din ce in ce mai tare, incercand sa faca fata extraordinarului efort de a sta atarnata de Alex. Isi apropie fata de a mea incet, facandu-ma sa amutesc. Doar nu…? Nu, asta nu se mai poate intampla. Trecutul ramane trecut, o amintire nu poate reveni la viata… Dau incet din cap, desi buzele mele se apropie inconstient de ale lui, dorind sa-l simta. Isi ridica usor chipul, dandu-mi un sarut scurt pe frunte, facandu-ma sa ma inrosesc. E atat de placut, atat de bine… Tanjeam dupa atingerile lui, chiar si dupa micile dovezi de prietenie. Doar prietenie. Ma ajuta sa ma ridic, punandu-i budinca in fata ingerasului meu. Ma asez langa el, prefacandu-ma ca nimic nu s-a intamplat.
- Stii ca nu era cazul sa-mi faci asta, nu-i asa? ma intreaba Melanie, aratand spre castronelul din fata ei, usor nervoasa.
Dau din cap dezaprobator, promitandu-le celorlalti ca le voi explica intreaga situatie ceva mai tarziu. Fetele lor tradeaza un soc profund, amuzant in acelasi timp.
- Ala e locul meu, aud o voce subtire, nervoasa.
O privesc o clipa pe Carol, mult mai aranjata acum. Imi trec mana peste zgaraietura de pe obraz, spunandu-i cat mai clar posibil:
- De acum nu mai e.
Intelege mesajul, luandu-si un alt scaun. Hm, presupun ca nimeni de aici nu stie adevarul despre ea. Cu atat mai bine pentru mine. Sorb plictisita din cafea, incercand sa savurez gustul amarui al licorii datatoare de energie. Sunt intrerupta din activitatea mea de scartaitul usii, in pragul careia il vad pe tipul de mai devreme, care schiopateaza.
Nimeni in afara de mine nu intelege ce se intampla, asa ca unii fara alta ocupatie merg sa-l ajute. Imi arunca o privire atat de rece incat atrage atentia tuturor. Zambesc cat mai inocent posibil, spunand senina:
- Daca iti trebuie prosteala, prosteste-te acum.
Continui sa inghit continutul canii, ignorand toate soaptele iscate de replica mea. Ha! De parca n-ar fi obisnuiti cu uraganul energic si buclucas. Si daca nu, mai rau pentru ei. Totul decurge perfect pana cand cana imi scapa din mana, spargandu-se cu zgomot de podea.
Accesul asta de tuse ma face sa ma inec, pierzandu-mi suflul vital vietii. Incerc sa-l recapat dar, fara ajutorul inhalatorului, nu am nicio sansa. E de-a dreptul stupid sa o sfarsesc asa, aici. Mintea mi se goleste, totul in jurul meu devine negru, in timp ce mainile bajbaie deznadajduite dupa obicetul salvator, gol acum. Spre bucuria mea, gasesc ceea ce cautam si inhalez puternic, revenindu-mi in simtiri. Continui sa-mi umplu plamanii cu medicament, simtind cum respiratia mi se stabilizeaza.
Dar de unde am primit nesperata salvare? Privirea plina de repros a lui Alex imi raspunde, facandu-ma sa-mi plec capul.
- Deci acolo ai fost azi-dimineata, constat cu jumatate de gura.
- Esti iresponsabila.
Parca ar fi mama! Ma ridic abatuta, curatand dintr-o miscare cafeaua risipita si aruncand servetelul intr-un cos oarecare. Cat am sa mai pot minti asa? Ma doare sa fac asta, stiu ca nu e bine, dar daca altfel nu se poate… M-am resemnat demult, insa nu sunt atat de cruda cat sa-i ranesc pe ceilalti cu cine stie ce scena. Este un secret pe care il voi lua cu mine in calatoria ce va urma, cat de curand, mai aproape cu fiecare zi trecuta. Desi recunosc, inima mea e gadilata de faptul ca presupunerea facuta despre locul in care a fost Alex e gresita.
Imi reiau locul, afisand un zambet fals, menit sa imi ascunda gandurile. O aud pe Jo bolborosind ceva, de parca n-ar avea curajul sa o spuna cu voce tare.
- Dar zi ce e, vulpito! ma trezesc brusc, exasperata de soaptele acelea.
- Pai… Vezi tu, ma intrebam… Daca se poate sti, normal… Care e faza cu lovitura aia de pe obrazul tau? Si Alex are una la fel, zici ca e o palma.
Il privesc pe baiat cu cei mai seriosi ochi posibili, strangandu-mi buzele, dar tot izbucnesc in ras. Il prind cu o mana de cap, intorcandu-l ca sa zaresc mai bine zona vatamata, apoi o sarut incet, savurand fiecare clipa in care buzele mele ii ating pielea fina, usor inrosita.
- Jo, iubirea vietii mele, ala e semnul distinctiv care dovedeste ca suntem martorii unei chestii de exceptie. Noi, continui mandra, noi am vazut un fel de om cu doua personalitati. Cum ar veni, am vazut un doi in unul uman. Si numele lui este Allan.
Rostisem ultimul cuvant batjocoritor, zambind amar. Alex chicoteste amuzat, fiind singurul care intelege cu adevarat situatia. O situatie deloc amuzanta, in realitate.
- Cine naiba mai e si Allan?
Intrebarea lui Michael ma zgaraie pe creier, facandu-ma sa ma intristez brusc. Imi acopar fata cu palmele, incepand sa respir zgomotos, dornica sa-mi recapat calmul. Fiecare lovitura, toate cuvintele usturatoare imi revin in minte, facandu-ma sa izbucnesc, pierzandu-mi cumpatul:
- Un idiot, un prost ordinar care nu merita nimic… Logodnicul meu.