Cand viata se complica

[Miss M]

Multumesc pentru comentarii, sper ca nu veti mai avea dubii dupa capitolul asta, faptul ca nu v-ati prins de la inceput imi demonstreaza cat de varza descriu:)).


Capitolul IV

Stau in spate, incercand sa ignor linistea din ce in ce mai apasatoare. L-am mintit, l-am ranit, sunt rea. Dar el? El nu e rau cu mine? Poate crede ca asa e cel mai bine, dar nu stie totul… Imi ridic maneca de la mana stanga, trecandu-mi absenta degetele peste vanataile ce o brazdeaza, tresarind incet la fiecare usturime simtita. Se pare ca momentele mele de fericire se apropie de final cu fiecare kilometru parcurs. Pentru ca fericirea mea consta in a-l vedea pe el, in a-i simti prezenta in jurul meu, sustinandu-ma.
Oare chiar am fost oarba in tot acest timp? Chiar nu am vazut ca este exact ca ceilalti baieti, care, atunci cand descopera ceva ce nu le convine, evita pur si simplu sa se implice. Este copilul lui, ce naiba!
- De ce trebuia sa ma intalnesc cu tine? Credeam ca am trecut peste si ca totul va fi normal, apoi te-am vazut. Si eu, prostul de mine, am realizat ca tot ce am incercat sa uit in patru ani de zile a fost in zadar. Am sperat si tu… m-ai mintit. M-ai distrus complet. De ce mi-ai ascuns asta? ma intreaba taios, intorcandu-se pentru o clipa spre mine. Clipa in care zaresc o sclipire ciudata in ochii lui, ceva ce aduce intr-un mod straniu cu o lacrima.
Imi cuprind materialul blugilor cu mainile, strangandu-l ca sa-mi potolesc zbuciumul. Incep sa plang, varsandu-mi tristetea prin picaturile incinse si sarate ce cad haotic. Imi vine sa tip, stiind motivul pentru care am ascuns totul. Inspir adanc, incercand sa ma calmez. Tonul lui plin de repros face totul mai greu, ma face sa ma simt chiar mai rau decat ar trebui.
Si a continuat sa ma iubeasca… Chiar daca eram cu altcineva, chiar daca nu ma mai vazuse atata timp. E un lucru rar sa il auzi spunand asa ceva, dar chiar si in aceste conditii, felul in care mi le-a transmis, fara ca macar sa-mi acorde o privire catusi de putin calda… Spune tot. E ca o bariera, e simbolul sfarsitului.
- De ce? Ca sa nu simti ca ai vreo responsabilitate fata de noi. Sa nu te simti legat de cineva fara voia ta. N-am vrut sa iti faci vreodata griji, sa nu poti dormi pentru ca stii ca e racita, sa te gandesti cu groaza la ziua de maine si la ce ti se poate intampla daca nu respecti toate acele ordine stupide. N-am vrut nimic din toate astea pentru tine. Am vrut doar sa ma uiti, sa uiti ca am existat vreodata in viata ta si sa ti-o continui in liniste si pace.
Vocea mea suna sparta, in timp ce continui sa plang cu sughituri. Toate intamplarile prin care am trecut, tot ceea ce am pastrat in mine cu frica zilei de maine, totul va incepe din nou. Privesc pe geam intunericul, dorindu-mi sa scap de tot acest chin nenorocit. Cand incep sa recunosc zona in care ne aflam, nelinistea ma cuprinde, din ce in ce mai vie. Ii spun sa opreasca, dandu-mi jos hanoracul si luand-o pe Melanie. Tot ce-mi lipseste acum este Allan care sa ma vada iesind dintr-o masina straina. Cobor, pasind neincrezatoare pana in fata casei, unde il vad. Ma asteapta. Imi sterg fata din mers, incercand sa par cat mai vesela cu putinta.
- Nu inteleg cum iti poti bate capul pentru idiotul ala, o aud pe Melanie care incearca sa tina pasul cu mine, in ciuda celor trei ani pe care ii are.
La inceput am fost cat se poate de speriata de abilitatile fiicei mele, dar m-am obisnuit, cu timpul. E destul de inalta pentru varsta ei fizica. Imi place sa spun ca este o fata de cincisprezece ani prinsa in corpul uneia de trei. Asta e adevarul, intr-un fel. Si, oricat de ciudat este asta, simt ca pot vorbi orice cu ea, pentru ca gandeste la rece, neimplicandu-se emotional in diversele probleme cu care ne confruntam.
- Nu cred ca ai cum sa intelegi, dar eu il iubesc pe acel “idiot”, i-o tai suparata, simtind cum oboseala ma impiedica sa reactionez in modul obisnuit. Si nu mai comenta legat de el, pentru ca nu stii…
- I-am vazut ochii cum si el i-a vazut pe ai mei. Surprinzator, ce sa spun? Sunt identici, a adaugat cu o nuanta de tristete in voce, aratandu-mi-l pe Allan, care ne privea ingrijorat si, in acelasi timp, furios la culme.
Ma indrept spre el sigura pe mine, desi stiu ca nu are vreun rost. Ii arunc o privire pe furis fiicei mele, care aproba din cap cu o expresie trista. Isi da si ea seama ca o sa iasa urat. Nimic nou sub soare…
- Unde naiba ai fost? Stii ca nu suport sa intarzii, ii aud glasul puternic, contrastand cu chipul destul de bland si cu ochii mari si expresivi, intunecati ca un abis inghetat.
Va trebui sa mint din nou daca vreau sa ma salvez. Ca intotdeauna, voi face aceeasi incercare disperata de a scapa. Ma gandesc o clipa, lasand-o pe Melanie in spatele meu, apoi ii spun incercand sa-mi ascund frica:
- A fost un protest si drumurile au fost blocate.
- Minti.
M-a prins. Ma apuca de incheietura mainii, profitand de faptul ca e mai puternic decat mine. Ne privim o clipa in ochi, eu speriata si el confuz, incercand sa se zbata cu criza care ameninta sa-i puna stapanire pe constiinta. Incerc sa-mi trag mana dintr-a lui, dar ma strange mai tare, facandu-ma sa scot un tipat de durere. Ma uit la el rugatoare, implorandu-l din priviri sa ma lase in pace. Inima imi bate din ce in ce mai tare, pregatindu-se pentru ceea ce va urma. Nu pot spune ca sunt socata, ci doar cel mult speriata. M-am obisnuit cu acest comportament, cu gelozia lui incurabila, mai puternica decat mine. El are numai drepturi, iar eu doar indatoriri.
E trist ca un absolvent a doua facultati de renume se poate comporta asa. E vina crizelor… Uneori e un om bun, chiar foarte bun, dar atunci cand este orbit de un sentiment negativ puternic devine de nerecunoscut. I-am zis de nenumarate ori ca toate crizele astea pot fi tratate cu ajutorul unui psiholog, dar a refuzat propunerea de fiecare data. Il inteleg, pentru ca stiu cate amintiri neplacute i-ar trezi un astfel de tratament. Toate reactiile astea violente sunt urmarea traumelor din copilarie. Sa-ti vezi mama parasindu-te intr-un orfelinat ca pe un nimic e cu siguranta oribil. De acolo si dependenta lui de prezenta altor persoane. Se teme ca si eu as putea sa plec, sa-l parasesc, ceea ce il macina pe interior. Dar ce vina am eu in toate astea? De ce trebuie sa se razbune pe mine?
Imi da o palma, vrand parca sa arate cat e de mare si tare. Chiar reuseste, o usturime arzatoare cuprinzandu-mi obrazul, facandu-ma sa suspin pentru a-mi abtine lacrimile, pentru a-l opri din a vedea ceva ce i-ar face atata placere, in starea deplorabila in care se afla acum. Imi simt incheietura pulsand, eliberata. Stiu ca voi mai primi o palma, dar nu de mine imi pasa acum. Imi las mainile in spate, incadrand-o pe Melanie, aparand-o cum pot mai bine. Sunt goala pe interior, ca de fiecare data cand se intampla asta. Nu tin la el, dar suntem legati de ceva chiar mai puternic decat iubirea: de teama. Pentru ca, daca am o simpatie catusi de mica fata de el, aceasta e innabusita de frica.
Ii privesc incremenita mana care se pregateste, incercand sa gasesc ceva cat mai rapid ca sa il fac sa-si revina. Strang ochii, incordandu-mi muschii si sperand sa nu fie prea puternica. Atata umilinta doar ca sa raman in viata, atat de multe calcari pe orgoliu si sacrificii pentru a ramane aici, alaturi de fiica mea. Desi, recunosc, mi-ar parea rau sa-l parasesc la fel ca toti ceilalti, pentru ca sub acest comportament se ascunde un om bun. Secundele trec, incordarea mea creste pe masura ce timpul se asaza ca o prapastie intre noi. Nu asta este felul in care vreau sa se incheie povestea vietii mele. Nu vreau sa raman o papusa pana la capat, o marioneta care face numai ce vor altii. Fuga nu e o solutie pentru mine, as fi gasita oriunde, iar lupta… Sunt eu contra restului lumii. E inegal.
Deschid ochii brusc, trezita din transa de o pocnitura, desi nu simt nicio durere. Alex a aparut ca o bariera intre noi, incasand-o pentru mine. Il pot vedea tinandu-i mana lui Allan si indoind-o usor, savurand fiecare grimasa de durere aratata de acel idiot. Sa vada si el cum e. Un zambet mi se contureaza pe fata, desi stiu ca arat in ultimul hal. Il aud pe logodnicul meu maraind nervos, apoi o trosnitura puternica, urmata de cateva injuraturi. Imi las mana sa cada pe umarul lui Alex, facandu-l sa se intoarca spre mine. Il privesc cu ochii scaldati in lacrimile pe care de-abia le mai retin, soptind cu ultimele puteri:
- Lasa-l. Nu merita.
Ma priveste o clipa, timp in care pe fata lui se citeste un amalgam de confuzie, tristete si furie, apoi ii da drumul blondului, punandu-si ambele maini in jurul umerilor mei si conducandu-ma la masina.

***
Nu imi pot opri lacrimile, incapabila sa trec peste socul acestei seri. N-am mai plans demult asa, dar a fost prea de tot … A incalcat fara sa-i pese unica regula pe care i-o impusesem si stiu ca probabil ingerasul meu blond ar fi fost urmatoarea victima daca nu intervenea Alex. Aceste crize de furie pe care le are si pe care refuza sa le trateze… Ma dispera. Salvarea mea, unicul meu sprijin, singurul care m-a tinut in viata in toti acesti ani, prin simpla lui amintire, a aparut in momentul oportun.
- Ti-a facut ceva? Ma rog, in afara de… Nu stiu cum a putut. Pe tine…! exclama revoltat, incercand sa se calmeze.
Tonul lui e atat de ingrijorat incat ma face sa bufnesc in ras, gandindu-ma la ridicolul situatiei.
- O spui de parca e prima data cand mi-a facut asa ceva.
Credeam ca frana aia o sa ma arunce direct prin parbriz, dar m-am sprijinit la timp in scaun. S-a intors spre mine cu o fata care trada suferinta, privindu-ma cu rasuflarea taiata. Am ridicat incet mainile pline de vanatai, afisand un zambet chinuit, in timp ce lacrimile au continuat sa mi se prelinga pe fata. Este inca blocat de ceea ce am spus, respirand rar si incet, parca nedorind sa tulbure acea liniste, conturata de un creion prin varful caruia se scurge povestea ultimilor ani, spusa de cineva care e mai presus de vorbe.
- Ai vreo tigara? reusesc sa soptesc printre suspine.
- Cred ca Will a uitat vreunul pe aici, imi raspunde incurcat, mutandu-si privirea de pe fata mea.
Cauta ceva timp in torpedou, scotand la iveala un pachet neinceput, pe care mi-l pune in maini incet, ca si cum as fi o statuie gata sa se sparga. Il desfac, ignorandu-mi incheietura dureroasa, aprizand grabita o tigara al carei fum argintiu il sorb cu o nespusa placere. Nu pot sa nu admir efectul lui asupra mea, linistea pe care mi-o ofera, ca in fiecare zi de patru ani incoace. Dar nu e bine ce fac, fapt reliefat de accesul de tuse care ma cuprinde, fortandu-ma sa ma incordez pentru a recapata controlul asupra propriului suflu.
Iau repede in maini gentuta fetitei, scotand dintr-o miscare inhalatorul pe care aproape ca il inghit. Am devenit dependenta de medicamentele din el, desi stiu ca nu sunt de ajuns. Dar nu ma pot lasa de viciul nenorocit care imi arde viata, nu pot rezista tentatiei, mai ales cand stresul pune stapanire pe mine cu o putere mai presus de vointa mea.
Arunc restul de otrava pe geam, constatand nemultumita ca nu mai aveam medicamentul fara de care nu-mi pot duce existenta, dar hotarasc sa nu spun nimic, revenind la starea anterioara. Imi sterg obrajii absenta, dar ii simt umeziti din nou, moment in care ma dau batuta. Am sa ma descarc si gata.
Noaptea ma apasa, facandu-ma sa ma simt prea mica si neinsemnata in aceasta lume nebuna si, mai presus de orice, cruda. Ajunsi la destinatie, raman in masina, satula de viata exterioara, de parca as vrea sa stau in loc pentru eternitate, inconjurata de intuneric, contopindu-ma cu el, simtindu-l cum imi patrunde in suflet. Il simt pe Alex luand-o de langa mine pe Melanie, asa ca decid sa ies si eu. Ma prinde de mana, amintindu-mi intamplarile proaspat consumate.
- Doare, scancesc nervoasa, lasand lacrimile ramase sa-mi alunece pe obrajii palizi de oboseala, pe care unica pata de culoare era forma palmei primite.
Ma lipeste de el, strangandu-ma incet, nedorind sa-mi provoace alte neplaceri. Imi las capul pe pieptul sau, suspinand incet, pierduta printre cosmaruri. Nu plang de durere sau de altceva, ci doar de ciuda. Mi-e ciuda ca am fost asa neputincioasa, ca am avut nevoie de cineva care sa ma apere. Ca am fost o jucarie in mana unui psihopat pentru atata timp…
- Imi pare rau… Iarta-ma. Pentru tot. Am reactionat pripit, ca un tampit care sunt.
Tremurul glasului sau ma face sa-l privesc, sa-mi las fata stearsa de palmele sale mari si blande, de caldura lor care ma linisteste. Isi scufunda chipul in parul meu suspinand. “Te iert…”
Nu ma pot misca, sunt prea sfarsita ca sa pot pune un picior in fata celuilalt. Ma cuprinde de talie, sustinandu-ma. Imi las toata greutatea pe antrebatul lui, straduindu-ma sa-mi tin ochii impovarati de lacrimi deschisi. Tot ce imi doresc este ca drumul sa se termine mai repede, sa pot adormi in sfarsit si sa uit macar pentru o clipa totul.
Vad usa camerei si parca as vrea sa o imbratisez, stiind ca in spatele ei se ascunde un pat moale si cald, numai bun pentru a dormi. Intram incet, dorind sa nu deranjam pe nimeni, dar suntem intampinati de toata gasca. Incerc sa-mi ridic maneca tricoului, acum picata de pe umar, dar nu reusesc. La naiba, s-a rupt!
Ma intorc spre Melanie, privind-o oarecum incurcata, observand ca se uita la comitetul de primire cu aceeasi teama ca si mine, apoi il intreb soptit pe Alex:
- Ei stiu ceva?
- Absolut nimic, nu cred ca aveau cum sa se prinda, imi raspunde, intelegand la ce ma refer.
- Nici sa nu afle, reusesc sa ingan cu ultimele puteri, simtind cum corpul meu ia contact cu podeaua.