Cand viata se complica

[Miss M]

Am revenit cu next-ul, multumesc pentru sfaturi :*, voi incerca sa tin cont de ele cat mai mult. Enjoy! >:D<


Capitolul XXXII

- Ce am zis mai devreme a fost…
Stiu ce trebuie sa raspunda, stiu ce va spune si ma bucur. E decizia corecta. Atunci… de ce doare atat de tare? Isi coboara privirea, ascunzad-o de a mea. Ce e cu toata ezitarea asta?
- A fost…
Isi ridica brusc capul, privindu-ma in ochi. Hotararea sa este palpabila, este atat de sigur de ceea ce urmeaza sa spuna, ca si cum era de asteptat ca va trebui sa se intample si asta. Ca si cum a exersat inainte. Sper doar ca tonul sau sa nu exprime vreun regret. Ar fi prea dureros sa stiu ca macar o farama din el tine la mine, indiferent cat de neinsemnata ar fi acea parte.
- O greseala.
Rasuflu usurata, privindu-l. Raman socata de propria reactie, lacrimile incepand sa imi brazdeze chipul intunecat de tristete. Zambetul mi se sterge, lasand in urma o fata patata de durere. Inghit in sec, simtind o intepatura in piept. Imi duc mana in dreptul inimii, incercand sa ma calmez. Asta e viata. Ma asteptam sa fie asta raspunsul, trebuie sa-l accept.
- Dar a fost adevarat, Lizzie. Perfect, total si irevocabil. Poate sunt zanatic, idiot, incompetent, ciudat si cum mai vrei tu sa fiu, dar am dreptul sa te iubesc.
Ochii mi se maresc, in timp ce incerc sa inteleg ce a spus. Nu. Nu asa trebuia sa fie. Ratiunea imi spune ca trebuie sa-l contrazic, sa opresc totul, dar inima… N-am ascultat-o niciodata, de ce sa incep acum? Pentru ca-mi va fi mie mai bine? Dar Joanna si Eric?
O clipa. De cand au ajuns altii sa conteze atat de mult, mai mult decat mine? Poate e timpul sa fiu si eu importanta. Da! Ador cuvantul asta, “da”. Desi nu l-am mai zis pana acum, totul are un inceput. Zambesc, hotarata sa nu-i mai dau cu piciorul fericirii. Il imbratisez pe Alex, lasandu-mi capul pe umarul lui, plangand si multumindu-i din suflet. Nu am mai fost atat de bucuroasa de… de fapt, nu am mai fost deloc atat de bucuroasa. Inima mea incepe sa-si revina in simtiri, batand un cantec misterios. Ma strange langa el, murmurand ceva ca pentru sine. Hotarasc sa ma las cuprinsa de farmecul acestui moment, uitand pentru o clipa de toate grijile ce-mi ingreuneaza viata.
Ma indepartez incet, privindu-l in ochi. Imi sterge obrajii fierbinti, lipindu-si mana de fata mea, aducandu-ma mai aproape cu cealalta. Calmeaza-te, Liz, nu claca in acest moment, nu acum…
Dupa ce buzele noastre s-au contopit totul a fost mai bine. Am simtit, mai mult ca niciodata, ca il iubesc, ca e singurul potrivit pentru inima mea. Caldura lui ma incalzeste si pe mine, calmul sau ma ajuta sa ma relaxez, iubirea lui o hraneste pe a mea. Si il sarut cu atata sete, cu atata dor, de parca e prima data cand il vad cu adevarat, cand stiu ca e al meu. Ca e real, ca nu se va evapora.
Dar totusi… Imi sprijin capul pe el, privind pierduta o floare. Mica, alba, inconjurata de atatea flori mai mari, mai colorate. Dar iese in evidenta. E speciala, chiar daca nu e perfecta. Si toate celelalte, care nu-si mai gasesc locul pe langa ea…
- Si cu Eric si Joanna ce facem?
Imi raspunde cu un oftat prelung, sarutandu-mi buclele ravasite de vant. Minutele trec, nisipul timpului se scurge in clepsidra, bataile inimii isi maresc numarul.
- Presupun ca nu putem ascunde chestia asta, oricat am incerca. Dar macar temporar… Adica pana gasim o metoda sa le spunem! ma corectez incurcata, gesticuland si rosind la gandurile-mi neortodoxe.
Si de altfel… Oare acum il cred cu adevarat? Sunt eu convinsa de sentimentele lui pentru mine? Nu cred. Hotarasc sa ii pun o intrebare, destul de simpla in esenta, dar care poate capata atatea intelesuri…
- De ce m-ai iubi tu pe mine?
Ochii lui mariti ma fac sa realizez ce prostie am zis. Imi acopar gura cu o mana, muscandu-mi buzele. Daca nu stie ce sa raspunda? Simplul gand imi face ochii sa se umple de lacrimi. O pala de vant imi imprastie parul, ridicandu-l, jucandu-se cu el cum vrea. Incep sa tremur incet, strangand ochii si cuprinzandu-mi corpul cu mainile. Incerc sa opresc lacrimile, inspirand adanc si regulat, dar nu stiu cat mai tine. Si daca am sa izbucnesc in plans… Se va indoi el de sentimentele mele, va considera totul o farsa. Iar eu, eu care mi-as da si viata ca sa-i fie lui bine… As pica de proasta, m-ar uri. Si nu merit asta, oricat de oribila si de rea as fi.
- Pai, Lizzie, vezi tu… Te iubesc pentru ca esti o copilaroasa si o incapatanata. Te iubesc pentru ca, trezindu-ma dimineata si vazandu-te, ziua mi se lumineaza. Te iubesc pentru ca, simtindu-te aproape, ma trezesc la viata. Te iubesc pentru toate reactiile tale impulsive si pentru ca actionezi fara sa gandesti consecintele, obligandu-ma sa te scap din situatii care mnai de care mai traznite. Te iubesc pentru simplul fapt ca existi.
Ma iubeste. Da, chiar ma iubeste! Acum sunt cat se poate de sigura. M-am indoit degeaba de el. Si felul in care a spus-o… Cred ca mi se aplica si mie. Daca n-ar exista si alte complicatii…
Raman o clipa nemiscata, uimita de propriile ganduri. De cand mi-au devenit prietenii o povara? Si de ce trebuie totul sa fie atat de incurcat? Ma gandesc… Eric va intelege, trebuie sa inteleaga. In definitiv, a zis ca ma iubeste. Asa ca va accepta sa-mi fie bine. Va accepta, nu-i asa? Si daca nu, problema lui. Acum totul trebuie luat altfel, trebuie sa le-o spunem intr-un anumit fel, ca sa nu-i socam.
Gandindu-ma astfel, am pierdut notiunea timpului, continuand sa-mi strang haina in jurul corpului aproape inghetat. Incerc sa ignor frigul, dar devine din ce in ce mai greu. Alex mi-a observat starea de discomfort, pentru ca a sugerat sa mergem inapoi acasa.
Acasa… Un loc frumos si cald, primitor, unde ma simt in siguranta. Unde stau cu persoanele importante din viata mea, persoane care nu m-au abandonat la greu. Persoanele pe care le iubesc.
- Inainte sa plecam…
Un sarut scurt, dar plin de intelesuri. Atatea sentimente luate de-a valma, ridicate parca de vant spre zari.
- Ma gandeam ca n-o sa mai pot face asta prea curand, deci…
Saracutul! E atat de incurcat incat a rosit tot, facandu-ma sa rad. Stangacia de care da dovada ma face sa ma simt si mai bine, stiind ca nu sunt singura atat de nesigura. Il iau timida de mana, pornind spre locul unde mi-am uitat motocicleta.
E ironic cum uneori sunt o fata dura, cu o inima de gheata, iar alteori ma las purtata de sentimente, plangand din orice, afectata de toate. Dar poate ca de acum se va face lumina.
Sau intunericul de-abia incepe…

***
In camera am fost intampinati de comitetul de primire si de clasicele intrebari: “Unde-ati fost? Ce-ati facut?”. Ne-am tot contrazis unul pe altul, gandindu-ne ca am fost prea aiuriti ca sa inventam ceva plauzibil. Din fericire am scapat, in mare masura.
Ma asez pe canapea, intre Michael si Joanna, care ma privesc incruntati. Care e problema lor? Nu scrie nicaieri ca e interzis sa te odihnesti dupa cea mai mare sperietura a vietii.
- Mai usor cu pistolul, fratioare. Biata Ella a crezut ca…
- Taci.
I-am taiat-o lui Eric. Replica sa a fost inutila, ba chiar prosteasca in context. Brusc, simpla prezenta a acestui om ma face sa-mi pierd cumpatul. Asa e sentimentul de vinovatie, deci. Simti ca cei care nu-ti cunosc taina, care sunt nebanuitori, te apasa pe inima, presand secretul, incercand sa-l scoata la suprafata fara sa vrea.
- Relaxeaza-te, scumpo. Ii spuneam doar sa fie mai sensibil.
- Am zis-o si o voi zice de cate ori e nevoie. Nu am fost, nu sunt si nu voi niciodata scumpa nimanui, Eric. Sau…
Momentul de ezitare a fost urmat de un schimb de priviri intre mine si Alex. Rosesc, sperand ca nu l-am suparat cumva. Dintr-o data, sentimentele lui ma afecteaza direct, facandu-ma mai atenta la propriile gesturi si cuvinte. Imbratisarea fratelui sau, un fel de “Imi pare rau!” mutual, ma derajeaza teribil. Simt ca voi intra in pamant de tristete, stiind la ce chinuri supun o anumita persoana.
Dar a indurat eroic totul atata timp, fara ca macar sa-mi spuna despre sentimentele sale. Acum ca stie si el de ale mele, nu ar trebui sa fie o problema sa ne jucam in continuare rolurile, stiind ca sunt doar de fatada. Si ca totul va lua sfarsit…
Ma ridic, aproape sarind, indreptandu-ma cu pasi apasati spre camera. O vad pe Joanna asezandu-se langa mine pe un pat si privindu-ma patruzantor. Ma ucide sclipirea ochilor ei.
- Liz, ce s-a intamplat mai exact azi?
Intrebare capcana. Ce sa-i raspund? Trebuie sa inventez ceva, si asta repede. Imi caut cuvintele, scotand cateva balbaieli stranii.
- Eu… mi-am facut griji pentru el si… Nu, asta suna ca si cum mi-ar pasa prea mult. Trebuie sa o intorc cumva. Adica ei au fost alaturi de mine mereu si nu-mi inchipuiam ca as putea sa-l pierd pe vreunul… Au fost sprijinul meu intotdeauna si nu vreau sa-i dezamagesc.
Raspunsul meu pare ca a multumit-o, pentru ca a afisat un zambet intelegator. Bineinteles ca arat ca o disperata dependenta de niste tipi, dar nu-mi pasa. Atata timp cat nimeni nu afla nimic, pot indura critici, insulte, de toate. Pentru ca niciun gest nu-mi poate lua fericirea interioara, pe care o simt pulsandu-mi in vene, intrecandu-se cu sangele meu si facandu-ma sa plutesc.
Cred ca e prima data cand ma simt fericita cu adevarat, cand stiu ca nimic nu ma poate rani, nu-mi poate fura licarirea jucausa din ochi si lumina din suflet. Ca nimeni nu poate rupe fragilul fir al existentei mele, pentru ca exista un altul care ma sustine si care imi impiedica declinul.
O privesc pe Joanna cu un zambet cat casa, numarandu-mi bataile inimii in timp ce ma gandesc ca sunt inconjurata de niste fiinte extraordinare. Fiinte pe care va trebui sa le ranesc daca vreau sa-mi fie bine. Fiinte pe care le voi face sa sufere, in numele sentimentelor mele.
Sau poate nu va fi nevoie. Poate ca, printr-o minune, totul se va rezolva. Povestea se va termina cu bine si toata lumea va fi fericita pentru eternitate.
Dar asta se intampla doar in basme. Si, din pacate, viata nu e un basm.