Cand viata se complica

[Miss M]

Bun, am revenit in sfarsit cu continuarea, eu sper sa va placa, daca nu anuntati-ma si se rezolva :)).


Capitolul XXXI

Doamnele de la cantina sunt foarte dragute, mi-au oferit pranzul mai devreme, intelegandu-mi mica problema. Nici nu mi-am dat seama cand am golit farfuria, fiind pierduta printre vise, ganduri si amintiri. Le-am multumit si m-am avantat sfarsita in labirintul de holuri. O mana pusa pe umarul meu m-a oprit in loc.
- Ce vrei?
Stiu ca nu poate fi decat o singura persoana, ultima din lume pe care vreau sa o vad. Sau poate prima. Oricum, imaginea lui de mai devreme ma bantuie, ma face sa ma cutremur si sa imi pierd controlul asupra propriilor trairi interioare, care ies la iveala nestapanite.
- Trebuie sa vorbim.
Nu vreau. Imi opresc lacrimile cu un suspin, inaintand fara sa-l bag in seama. Ii aud pasii in urma mea, sunetul enervandu-ma teribil, stiind cine il produce si de ce. O iau la fuga, incercand sa scurtez drumul, dar inca il simt aproape. Ma prinde de mana, atat de cald si bland, atat de el…
- Lasa-ma in pace!
Nu trebuie sa cedez. Intru pe prima usa care-mi apare in cale, impingand-o in urma lui si oprindu-i intrarea. Se pare ca a inteles mesajul, pentru ca nu mai simt presiune de cealalta parte. Alunec pe podea, ascunzandu-mi capul intre genunchi si acoperindu-l cu mainile, ca un scut menit sa ma fereasca de exterior. Sunt singura. Sau nu? Imi ridic privirea si il vad pe Will, care se uita la mine incurcat. Minunat, alta camera nu-mi puteam gasi?
- Um… Buna.
E tot ce-mi trece prin cap in momentul asta. Imi raspunde la salut, asezandu-se langa mine. Nu am mai avut de-a face cu el in ultimele zile, ceea ce m-a facut sa uit acea declaratie. Dar acum e aici, nestiind ce am patit, curios, dar abtinandu-si orice comentariu. Ma bucur ca nu ma preseaza cu intrebari, sunt si asa destul de confuza. Imi acopar fata cu palmele, incercand sa-mi ascund lacrimile de el. Nu vreau sa ma vada atat de vulnerabila, atat de slaba. Uneori cred ca acea fata indrazneata si puternica e doar o straina, o masca pe care o port pentru a ascunde ceea ce simt cu adevarat. Un fals. Da, asta e. In majoritatea timpului, sunt doar un fals, iar in putinele momente de sinceritate sunt o plangacioasa imatura. Si in momentul cand masca se va sparge pentru totdeauna si adevarata Elizabeth va iesi la suprafata, toti vor fi deceptionati, dezamagiti de realitate.
Ma cuprinde cu un brat, lipindu-ma de el, grijuliu. Nu ma opun miscarii, caldura corpului sau ma calmeaza asa ca nu am de gand sa o refuz. Ma ghemuiesc langa el, ascunzadu-mi capul. Continui sa plang incet, incercand totodata sa ma linistesc. Dupa cateva minute reusesc, stergandu-mi lacrimile hoinare si ridicandu-ma. Deschid usa dar, vazandu-l pe Alex de partea cealalta, o inchid la loc, nervoasa. Se pare ca sunt blocata aici. Cum poate avea atata rabdare baiatul ala? Desi, daca ar fi sa o luam altfel, chiar considera dialogul nostru atat de important incat sa nu suporte amanare. In locul lui, stiind cine locuieste aici as fi spart usa. Si totusi n-a facut-o. Ma respecta destul cat sa n-o faca. Si il admir pentru asta.
Ce e in mintea mea? Omul pe care il iubesc ma asteapta afara, gata de o discutie importanta si eu, fraiera de mine, sunt prea speriata ca sa dau ochii cu el. Oftez, scarbita de propria slabiciune, apoi il privesc pe Will. Cu o mana in ghips, gratie mie. Putea fi mai rau de atat. Cine stie ce crede acum Alex? Ca am intrat intentionat si alte astfel de prostii? Sper ca nu. Inghit in sec, dandu-mi o palma usoara peste obraz, pentru a reveni la realitate. Gestul ma face sa zambesc inconstient, incepand sa-mi pun tot felul de intrebari fara noima.
- De ce sunt lucrurile asa complicate mereu?
- Viata nu e complicata mereu, Ella. Oamenii o fac sa fie asa. Dar, gandindu-ne strict la problema ta, tot va trebui sa-i vorbesti odata si odata. Sa-i spui ce simti. Sinceritatea rezolva totul.
Il privesc uimita, nevenindu-mi sa cred ca a inteles toata situatia. Si asta fara sa-i spun nimic. Uneori ma intreb: de ce Alex? De ce nu Will, de ce nu Eric? Ei bine… Primul m-a salvat de cateva ori. Nimeni nu-i ceruse asta. Cat despre ceilalti doi… In unele situatii sunt mult mai buni decat el, dar nu imi ofera acea bucurie cand ii vad, cand le aud vocea, cand ii privesc in ochi. Will are perfecta dreptate, nu pot sta sa ma plang la nesfarsit. Va trebui sa vorbesc, sa ma fac auzita. Pe langa asta, frica nu ma poate impiedica sa fiu fericita. Nu pot trai urmarita de acest sentiment si, la finalul vietii, sa privesc in urma si sa regret ca m-a dominat, ca nu l-am putut invinge. Vreau ca atunci cand imi voi aminti pas cu pas existenta mea pe acest pamant sa fiu mandra de tot ceea ce am facut, regretand doar ca am gresit uneori, fara sa traiesc cu aceasi intrebare insuportabila: “Si daca…? “.
- Multumesc. Estiu un geniu.
- Mi s-a mai spus, constata el trecandu-si mana prin par.
Zambesc, inghiontindu-l usor, apoi il imbratisez. O merita. Inspir adanc, deschizand usa. Unde e? Acum si-a gasit sa dispara? Cu cat il gasesc mai tarziu, cu atat imi pierd din increderea debordanta pe care am capatat-o atat de brusc.
- Te ajut sa-l cauti.
Ei, macar va fi mai usor in doi. Incepem sa cautam pe fiecare holisor, in fiecare camera(multi nu au fost prea multumiti de vizita), peste tot. Si… nimic. Intre timp ni s-a alaturat si Michael, care habar n-avea ce se intampla. L-am lasat pe Will sa-i explice, eu fiind prea grabita. Incerc sa nu-mi uit ideile. Si sa nu ma ingrijorez. Pentru ca nu am motive de a ma speria, e baiat mare si isi poate purta singur de grija.
Discutia ce va urma nu ma va bucura deloc, pentru ca n-am de gand sa-mi ascult inima de data asta. De fapt, n-am ascultat-o cu adevarat niciodata si nu voi incepe acum. Va fi destul de usor, presupunand ca si el crede ca tot ceea ce a zis gresit. Daca e asa, atunci vom uita pur si simplu ziua asta si ne vom continua vietile ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Sau, ma rog, el isi va continua astfel viata, pentru ca a mea va fi marcata pentru totdeauna de aceasta dimineata rece de toamna.

***
L-a inghitit pamantul. Sunt foarte sigura. Redevenind seriosi, nu-mi pot explica unde a disparut asa. Nu avea unde sa se duca. Doar daca nu i-a venit brusc ideea sa plece la scoala, ceea ce inseamna sa-l astept pana diseara. Dar n-am eu rabdarea asta. N-a fost niciodata pe lista calitatilor mele, destul de putine de altfel.
Imi iau motocicleta pe care n-am voie sa o conduc, in ciuda tuturor strigatelor disperate ale fratelui meu si ale lui William. Ii conving sa ma urmeze.
- Esti data in urmarire generala in… toata lumea. N-o sa fie asa simplu.
In momentul asta pot fi data in urmarire in intregul univers, nu-mi pasa catusi de putin. Trebuie sa-l gasesc, am nevoie sa-l stiu langa mine. Parasesc hangarul, incercand sa ating viteza pe care as dori-o, desi nu reusesc. Ma concentrez la drum, rememorand aceasta dimineata, cu inima grea. Ajunsa in fata liceului, arunc casca in bratele unuia dintre baieti si dau buzna, alergand ca o disperata pe holuri. Deschid usa clasei fara sa clipesc, intrand in fuga si oprindu-ma in mijlocul salii. Ochii mi se umplu de lacrimi, intepandu-ma. Nu e aici.
- A disparut…
Toti ma privesc nedumeriti. Il intreb pe Eric daca a auzit ceva de fratele lui. Imi raspunde putin incurcat ceva legat de un seif cu un cod. Mi se pare ca am vazut chestia aia pitita in dressing. Da! Pe ea erau hartiile alea idioate. Ce fac ei doi cu un seif, asta e alta discutie. Dar hei!, a vrut sa afle cifrul seifului, inseamna ca a vrut sa ia ceva din el.
- Ce era acolo?
- Un… pistol.
Isi bate joc de mine. Trebuie sa-si bata joc de mine. Oare ce poate face un baiat suparat pe viata, singur, ascuns, cu un pistol? Chiar asa, oare ce ar putea face? Sa se joace de hotii si vardistii singur? Sau poate sa impuste veverite si alte astfel de creaturi mici si odioase? O, te rog!
- Esti nebun?
Te rog, spune-mi ca minti. Asta era definitia intrebarii mele, sensul ei ascuns. Imi doream ca astazi toata lumea sa ma minta, sa fiu o proasta care se lasa pacalita de oricine.
- Nu, Ella. Chiar e un pistol.
Ies din clasa plangand, lovindu-ma de Michael. Il prind de camasa, sprijinindu-mi capul pe umarul lui.
- Pistol!
Repet cuvantul, uitandu-i parca sensul. Nu! Nu am timp sa ma plang acum. Trebuie sa il gasesc, si asta cat mai repede cu putinta. Ii vad fratele iesind pe hol si privindu-ma speriat. A inteles totul, sunt sigura. Oare Alex chiar e in stare de asa ceva? Daca da, atunci e un mare prost. Dar e un prost in pericol si trebuie sa opresc asta. Merg la motocicleta, pornind-o cu zgomot. Unde ma duc? Nu stiu. Nu am nicio pista. Si totusi mainile mele schimba directia, desi ochii nu vad drumul. Se pare ca ele stiu exact ce au de facut, unde trebuie sa ma duca.
Conduc spre nimic. Sper doar ca acel nimic sa fie aproape, sa fie bun. Opresc motocicleta fara sa-mi dau seama, lasandu-ma purtata de picioare printre copaci. Sunt intr-o padure sau ceva asemanator. Sunt complet goala pe interior, toata viata scurgandu-se din mine cu fiecare pas facut. Deodata, un pocnet surd ma face sa-mi astup urechile, speriata. Nu se poate. Alerg spre locul de unde s-a auzit impuscatura, stergandu-mi ochii neincetat, alungandu-mi lacrimile.
Uau. Locul asta… e de-a dreptul minunat. O poienita linistita, scaldata in razele soarelui, slabit de apropierea iernii. Copacii ce o strajuiesc, ingalbeniti de trecerea anotimpurilor. Si florile… Flori ce rezista frigului, atat de micute si colorate, incercand sa razbata prin iarba verde si moale, cruda. Un vant taios de toamna ma face sa tremur, strangandu-mi mainile in jurul corpului. Clipesc des, incercand sa scap de picaturile sarate de apa, limpezindu-mi privirea. Ma uit in jur, smucindu-mi capul dintr-o parte in alta, cautandu-l cu nerabdare si frica.
Rasuflarea mi se taie, simtind o caldura inexplicabila in spate. O haina larga mi se infasoara in jurul corpului si doua brate mari si albe ma cuprind, lipindu-ma de corpul sau. Zambesc, lasand o lacrima hoinara sa-mi alunece pe obraz. Inima imi bate nebuneste, gratie socului. Dar sunt fericita. Ii aud oftatul ingrijorat, cu care m-am obisnuit. Pe care il iubesc, acum mai mult ca oricand.
- Poate racesti, Lizzie.
Inchid ochii, inghitind in sec. Imi las barbia sa cada in piept, hohotind, tresarind brusc cu fiecare rasuflare.
- Idiotule. M-ai speriat de moarte!
Vocea mea e sparta, intrerupta de suspine. Isi lasa capul pe umarul meu, in timp ce il prind de maini. Caldura lui ma face sa ma topesc, sa ma pierd pe sine. As sta asa o vesnicie, dar sunt multe de spus iar timpul e scurt. Il intreb timida ce face cu pistolul, prea curioasa si totodata speriata. Raspunsul ma lasa rece.
- Cand sunt nervos imi place sa-mi exersez tinta. E util, asa, pentru orice eventualitate. Frate-miu stie, asta e ca o pasiune din copilarie.
Pe bune? Deci Eric e nenorocitul care stia si nu mi-a zis. Ma intreaba ce credeam, facandu-ma sa rosesc. Gandurile mele sadice… Incepe sa rada, spunand ca n-ar fi meritat efortul. Apoi, redevenind brusc serios:
- Legat de mai devreme…
Bun, eu nu as mai fi adus vorba. Acum tot ce ai de facut este sa recunosti ca ceea ce ai spus a fost o greseala. Inspir adanc, pregatindu-ma pentru raspunsul sau. Ma intorc spre el, privindu-l in timp ce-mi infasor paltonul in jurul umerilor.
- Ce am zis mai devreme a fost…
O greseala, o greseala, o mare si stupida greseala. Sau o minciuna. Daca ar spune-o, m-ar rani, de ce sa nu recunosc? Dar daca nu o va spune, va rani sentimentele mai multor persoane, si nu il pot lasa sa faca asta. Sa faca atatia oameni tristi pentru mine. Si pentru inima mea care va bate mereu, asteptandu-l, pana la capatul zilelor. Dar stiti cum se spune: daca iubesti pe cineva lasa-l sa plece. Si, daca te iubeste, se va intoarce. De a doua parte nu sunt deloc convinsa, stiind prea bine ca, indiferent daca ar fi real sau nu, el nu se va putea intoarce. Si atunci de ce undeva, in interiorul meu, inca sper ca “eu” si “el” ar putea deveni “noi”? Ca povestea asta ar putea avea un final fericit, in urma tuturor celor intamplate?
Sper degeaba. Si asta ma distruge pe interior.