Cand viata se complica

[Miss M]

Am revenit cu continuarea, sper sa va placa :*.


Capitolul XXVII

Clipesc de cateva ori, dezorientata. Imi simt obrajii calzi si capul greu, in timp ce mana dreapta ma doare teribil. Incerc sa ma ridic, dand patura la o parte, dar sunt oprita de doua brate calde.
- Mai bine ai ramane intinsa.
Miriam? Ii privesc trasaturile fine si tenul imaculat. Ce face Miriam aici? Sau, mai bine zis, unde sunt? Imaginea pianului ma face sa realizez ca ma aflu in camera, intinsa pe patul lui Eric. Unde or fi gemenii? Jo ma analizeaza din prag. Profa ii face semn sa intre. Ridic mana dreapta, bandajata pana la cot. Ce-am mai facut? Oh, da, am spart oglinda. Imi amintesc de Andrew, maraind nervoasa.
- Usurel, Liz. Data viitoare cand te decizi sa cazi asa, alege si tu un loc mai putin periculos sau, mai bine, anunta-l si pe Alex. El se pricepe la a te prinde.
Rasul ei cald ma linisteste. O intreb unde au disparut brusc toti baietii, in special frate-miu. Sta o clipa pe ganduri, apoi imi spune indiferenta ca au iesit ca intre tipi ca sa-i spuna povestea lui Michael. Consider ca e ceva logic, desi tonul ei tradeaza ceva anume. Cine stie e locatie au ales ei pentru iesirea “intre tipi”? Nici nu vreau sa ma gandesc.
Discutia ne e intrerupta de Will, care da buzna, gata sa se impiedice si sa cada lat. Toate trei il privim curioase. Se apropie de mine, privindu-ma o clipa. Inconstient, imi trec degetele peste obrazul ranit, tresarind incet.
- Asta nu ramane asa!
Iese in fuga, lasandu-ne intr-o ceata totala. Eu ma dezmeticesc prima si, intelegandu-i vorbele, ma ridic brusc, pregatita sa pornesc dupa el. O durere acuta imi cuprinde intregul corp si ma trantesc pe perna, acoperindu-mi capul cu patura si oftand sacadat. O sa faca o mare, mare prostie, iar eu stau pur si simplu aici. Poate ca o particica din mine vrea sa vada cum se va termina totul. Nu! Nu am de gand sa permit asa ceva, nu trebuie sa se intample in felul asta.
Sar, ignorand durerea. O iau la fuga in picioarele goale, cu camasa de noapte pe mine. Probabil Jo sau Miriam mi-au pus-o. Nu puteau alege ceva mai decent? Adica, pe bune, e dintr-o matase alba atat de subtire si vaporoasa… Manecile pana la coate imi flutura in timp ce ocolesc de mai multe ori, cautand camera lui Andrew. Opresc un baiat micut, roscat, cu ochii gri-albastrui.
- Jake, unde naiba sta antrenorul?
- La dreapta, doua usi mai incolo.
Ma priveste buimac, atitudine lesne de inteles avand in vedere cum arat. Imi amintesc de prima zi aici. Aratam aproape la fel. Zambesc, dand buzna pe usa, la fix cat sa-l vad pe Will zburand prin fata mea. Incerc sa ignor amalgamul de sentimente starnit de aceasta imagine si sar in fata lui Andrew, care mergea incet spre fiul sau.
- Destul! Terminati odata.
Ma asez in fata lui Will cu mainile intinse, ca scut. Bandajul mainii drepte are pete rosiatice, pe care le observ in treacat. Antrenorul inainteaza la fel de incet, privindu-ma cu raceala. Imi este frica de omul asta, dar nu voi lasa sa fie ranit un nevinovat pentru mine. Imi indrept degetul aratator spre usa si ma uit la el cu subinteles, incercand sa-i transmit ca daca nu face ce ii arat, se termina urat. Se intoarce pe calcaie si paraseste camera, spre linistea mea. Oftez usurata, apoi ma aplec langa Will, ajutandu-l sa se ridice.
- Esti bine?
- D…da, cred ca da.
- Idiotule.
Ii trec mana stanga peste umerii mei, punandu-mi mana dreapta dupa talia lui, tragandu-l dupa mine spre iesire. Se luase la bataie cu tatal lui desi era evident ca nu are nicio sansa. Pentru mine. Brusc, incep sa realizez cati baieti se pun in situatii periculoase doar ca sa ma apere, desi intotdeauna m-am considerat o fata puternica, ce isi poate purta de grija si singura. Evident, m-am inselat. Ca intotdeauna.
Eric aterizeaza in fata noastra, ocupand tot cadrul usii. Imi ridic capul si ii privesc figura grava. Si el si-a facut griji, nu-i asa? Ca toata lumea. Sunt o adevarata pacoste. Ma ajuta sa il car pe Will pana la camera noastra, ca sa ii oferim asistenta medicala. Nu m-ar mira sa aiba vreun os rupt, dupa izbitura aia.
- Miriam, crezi ca te descurci cu el?
- Sigur. Acum ar trebui sa te intinzi, ai facut prea mult efort.
Nu ii ascult sfatul, ajutandu-l pe brunet sa se aseze cat mai confortabil pe unul dintre paturi, dupa care intru in sufragerie, unde imi vad gasca. Alex ma priveste cu o fata care se vrea a fi serioasa, dar sfarseste prin a zambi. Imi dau seama cum arat, asa ca ma intorc in dormitor, de unde iau niste bandaje. Imi desfac pansamentul de la mana, vazand zecile de taieturi cauzate de cioburi. Le curat cu spirt, injurand la fiecare usturime simtita, apoi le acopar cu tifon curat si revin in sufragerie.
- Jo, serios acum, chiar nu puteai gasi altceva cu care sa ma imbraci? am spus privindu-mi camasa atat de delicata, care ma facea sa seman cu o fantoma. Dupa fata vulpitei am inteles ca nu ea alesese. Atunci cine…? Bine, care a fost nesimtitul?
Ma si inchipuiam in stare de inconstienta, cu un baiat alegandu-mi hainele. Gandul ma face sa ma cutremur, inrosindu-ma. Michael ridica mana cu o fata de condamnat la moarte.
- In apararea mea aratai extraordinar alergand asa pe aici. Si eu doar i-am aruncat camasa tipei din camera, ca hainele celelalte erau rosii si pline de cioburi. Atat.
In acel moment nu mi-a mai pasat ca imi e singura ruda de sange cunoscuta sau ca tocmai aflase despre puterile sale si despre toata faza cu experimentul. I-am dat o stanga pe care o va tine minte toata viata. Ceilalti au zambit, asteptandu-se la aceasta reactie. Ma asez pe unul din bratele fotoliului unde sta fratele meu si ii arunc o privire dispretuitoare.
- Lizzie, era sa uit. Asta e pentru tine, de la noi. La multi ani.
Imi arunca o cutiuta mica, argintie. O deschid curioasa, gasind in interior o cheie cu un breloc ce reprezinta o portiune dintr-o inima. Ghicesc de la ce pot fi cheile si fac o fata ce tradeaza fericirea.
- Multumesc mult. Unde sunt celelalte parti? am intrebat aratand spre breloc.
Alex, Eric si Michael isi ridica cheile, iar Joanna imi arata pandantivul de la gat. Mi se pare neobisnuit sa vad o inima rupta in cinci, de obicei existau doar doua bucati. Oricum, se pare ca nu sunt singura care a primit cadou aniversar.
Imi amintesc ca Jo mi-a zis intr-o zi despre Arnolds ca ne iubea ca pe copiii lui, mai cu seama ca singura lui fiica murise cu sapte ani in urma. Ca sa-si arate afectiunea, dadea tuturor ceea ce cereau, deci pot presupune ca are partea lui de “vina” in achizitionarea cadourilor noastre. Privesc o clipa cheia, apoi zbor in dressing, unde ma schimb repede cu o pereche de blugi, un tricou roz si o jacheta. Ies pe usa fara sa imi anunt plecarea. Urmatoarea oprire: hangarul.
Doua motociclete rosii imi sar in ochi. Nu le-am mai vazut, deci sunt ale noastre. Bag cheia in contact si, vazand ca se potriveste, pornesc motorul, urcandu-ma pe saua din piele neagra. Imi pun casca si parasesc muntele, avantandu-ma in necunoscuta noapte britanica.
Dar, ca de obicei, totul se termina prost.