Cand viata se complica

[Miss M]

Am revenit, detalii despre Will vor mai aparea in capitolele urmatoare. In acest capitol intelegem si noi ce se vor a fi protagonistii :)).


Capitolul XIX

- Ce-ai zis?
Eram de-a dreptul socata. Asa ceva se poate doar in filme. Si nici acolo prea des. Nu pot sa respir, simt ca ma sufoc. Imi gasesc cu greu cuvintele.
- Ca un fel de super eroi sau ce?
- Se poate spune si asa.
Tipii astia sunt nebuni. Trebuie sa fie nebuni, nu concep alta varianta. Ori ei, ori eu.
Ce am patit? Buna intrebare.
Mister Arnolds mi-a explicat ca, in perioada in care ma nascusem eu, armata americana traia o perioada infloritoare pentru tehnologie. Dar, cum dusmanii erau peste tot, super-armele nu erau de ajuns. S.U.A. avea nevoie de super-oameni. Trancaneala fara noima.
Ce au facut pentru asta? Ceva inuman. Au inlocuit vaccinul ala care se face la vreo 6 luni cu nu stiu ce ser ciudat ca sa vada ce se intampla. Problema e ca aveau resurse limitate(din ce punct de vedere?), deci numai cativa copii nevinovati, in afara de cobaii lor(printre care si Miriam si Andrew, din ce deduc eu) au primit injectia. Acestia erau raspanditi pe toata suprafata Americii si nimeni nu stia de acest experiment. Ideea e ca au facut-o fara sa stie posibilele reactii ale corpului uman, mai ales ca erau copii. Nu stiau daca acei micuti vor supravietui, sau daca vor ramane cu vreo malformatie. Nu le-a pasat.
Bun, pana aici totul era cat se poate de SF. Acum, dupa vreo 15 ani, au gasit documentele prafuite prin arhiva si, inainte sa le arunce, au bagat un ochi in ele. Cei care au descoperit secretul asta groaznic au decis sa ii gaseasca pe pamantenii astia inzestrati. Doi ani au facut testul, apoi l-au abandonat si brusc, pe loc si dintr-o data, acum revin la el. Deloc infricosator! Mai ales ca nu stiau sigur daca au existat supravietuitori. Mare le-a fost bucuria sa afle ca sobolanii lor de laborator traiesc si sunt bine mersi, nestiind ca au fost transformati genetic atunci cand erau doar niste bebelusi.
Am spus-o cu raceala cu care mi-au fost relatate. Mi se parea cam tras de coada scenariul. Ca sa incerc sa ma lamuresc, incep sa pun intrebari. Nu credeam nimic, dar imi placea sa fac conversatie.
- Sa inteleg ca voi banuiati ca sunt una de-a voastra si de-aia i-ati trimis pe gemeni? Si pe profesori, care, din cate am ghicit, nu sunt profesori… Intelegeti ce vreau sa spun.
Parea plauzibil.
- Nu.
Si iata cum nu mai pricep nimic. Atunci ce cautau ei la mine acasa?
- Alex si Eric au avut un presentiment legat de acea zona. Mai aveam de gasit cativa oameni, asa ca am hotarat sa verificam aceasta pista. I-am trimis pe gemeni doar pentru ca ei isi dadeau mai bine seama unde se desfasura actiunea din “presimtirea” lor.
- Si credeam ca ne-am inselat pana ai izbit usa.
Presentiment? Mi se intamplase si mie, cand am ghicit cine era la volanul masinii rosii. Presupunand ca totul e real, trebuie sa salvam lumea, nu-i asa? Acum intrebarea e alta: de cine trebuie sa o salvam? Si cum poate fi povestea adevarata?
Ma plimb nervoasa in jurul mesei. Lucrurile au mers prea departe, intr-un timp prea scurt. Imi vine sa tip, dar nu m-ar ajuta cu nimic. Bine, m-ar ajuta sa ma descarc, dar apoi nu m-as putea abtine sa nu distrug intregul loc. Alex imi tot spune ca daca nu vreau sa ma implic, el ma sustine. Ca nu vrea sa patesc ceva pentru ca am aflat. Ma simt ca un copil caruia trebuie sa i se explice ce e bine si ce nu. Si ma mintea, ma minteam singura daca eu chiar credeam ca imi pot continua viata ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Pentru ca aflasem un secret de stat si asta nu se trece cu vederea asa usor.
Dar daca totul e real, ce fel de parinti ar accepta sa-si lase copiii in voia unor psihopati carora le pasa doar de ei? Brusc, mintea imi este invadata de un gand straniu. Imi amintesc discutia din masina, apoi lipsa de “resurse”. Fac o grimasa ciudata, moment in care toti ma privesc ingrijorati. Apoi, dupa ce cantaresc situatia, inchid ochii si zambesc linistita. Clipesc, fixandu-l pe domnul Arnolds. Privirea mea e ucigatoare, sunt sigura. Inspir si deschid incet gura.
- Sunt adoptata, nu-i asa?
Glasul meu e linistit. Sunt mai sigura ca oricand de corectitudinea judecatii mele. Privirile plecate ale celorlalti imi confirma spusele. Dar inca nu mi s-a raspuns. Inca mai e speranta. Da! Speram sa fi zis o prostie si sa mi se rada in fata. Asa ar fi mai usor. Eu… chiar sper din toata inima sa gresesc. Dar imi dau seama ca niciun om intreg la minte nu si-ar lasa copilul sa fie injectat cu ceva care il poate omori.
- Da.
Cuvantul acesta imi spulbera orice speranta. Sunt dezamagita. Pornesc spre usa, sperand sa nu fiu oprita. Sa nu vada nimeni…
William ma apuca de brat si ma intoarce spre el. Normal! El avea un tata despre care stia ca e al lui. Nu putea intelege prin ce trec toti ceilalti. Mi-am tras mana dintr-a lui si l-am privit. In acea privire erau amestecate dezamagirea, tristetea, nedreptatea si ura. Am iesit in fuga, lasand lacrimile sa zaboveasca in aer, in urma mea, ca un avertisment pentru cine vrea sa ma urmeze. Vroiam sa plec undeva departe, undeva unde sa nu ma stie nimeni. Aici toate cartile s-au dat pe fata.
Totul a iesit la iveala.