Cand viata se complica

[Miss M]

Multumesc mult pentru comentarii :*. LoLix, stai linistita, n-am motive sa ma supar, nu ti-oi da in cap doar pentru ca ai avut probleme cu pc-ul, sunt patita :)).


Capitolul XVII

E o caverna de dimensiuni medii, bine iluminata. In fata exista un tunel sapat direct in piatra. Se pare ca vom trece prin el. Drumul nu dureaza mult si, curand, ne pomenim in ceva ce pare a fi un hangar urias. Miriam(asa o cheama pe profa de engleza) opreste masina. I-as spune cateva, dar sunt absorbita de dimensiunile incaperii in care ne aflam.
Coboram. Podeaua era rece si aerul umed. In jurul nostru se aduna mai multi oameni de o varsta apropiata mie. Dupa comportamentul prietenos al gemenilor, imi dau seama ca ii cunosc pe acei adolescenti. Ii saluta si vorbesc insufletiti. Ma facusem mica intre “escortele” mele. Inca port camasa aceea lunga si larga. Ma enerveaza privirile insistente. Ma simt intimidata, ma simt prost. Sunt ca atractia principala de la un circ, pe care toti o privesc curiosi. Si nu sunt tocmai o atractie frumoasa, in starea mea.
- Deci ea e?
- Asa se pare.
- Nu glumeau cu spitalul de nebuni.
- Saraca fata, lasati-o in pace! Voi sunteti nebunii aici.
Ultima voce era a unei fete. Vine in fata. O privesc atent. Este putin mai inalta decat mine, cu parul vopsit in rosu si cu ochii negri. Poarta un tricou roz si o pereche de jeansi albastri. Are un zambet dulce pe fata, iar cand privirea ei o intalneste pe a mea realiez ca tocmai am facut rost de o prietena. Mi-a luat apararea inainte sa ma vada, ceea ce pentru mine valoreaza enorm.
- Buna Alex, Eric. Ne intrebam daca mai ajungeti secolul asta.
Baietii isi dau ochii peste cap si zambesc prietenosi. Jo le pune mana pe umeri, uitandu-se cand la unul, cand la altul, asteptand un raspuns.
- Buna, Joanna. Din pacate nu s-au inventat vehicule care sa mearga cu viteza pe care am vrea-o noi.
Alex ii raspunsese detasat. Se cunosteau bine, deci. Fata ii impinge usor in lateral, trecand printre ei cu o miscare gratioasa. Vine langa mine si ma imbratiseaza incet, zambind sincer. Gestul asta tradeaza prietenia pe care nu am de gand sa o refuz.
- Tu trebuie sa fii Elizabeth.
- D..da, eu sunt. Incantata.
I-am intins mana. Mi-a luat-o intr-a ei si a privit-o atent. Cred ca o intereseaza intepaturile de la branule. Ii priveste pe gemeni. Expresia fetei ei… E ingrijorata de ceva anume. Raman uimita cand Eric ii spune ca nu ma droghez. Despre mine vorbea? Nici nu stiu cum arata drogurile. Adica… I-am vazut pe unii colegi in spatele scolii, dar nu am fost niciodata tentata sa incerc. Desi asta m-ar fi ajutat in unele perioade, era un viciu de evitat.
- Viata in clinica de psihiatrie e grea. Asa, acum ca am vazut toata gasca, imi spune si mie cineva ce caut aici?
Prind curaj. Sunt nerabdatoare sa aflu ce-i cu mine. Si n-am sa las pe nimeni sa-mi stea in cale.
- Vei afla imediat, domnisoara Williams.
Domnul care a spus asta e inalt, bine facut, cu parul carunt si cu ochelarii lasati neglijent pe nas. Presupun ca el e boss pe aici, din moment ce umbla cu Miriam si Andrew. Se apropie de mine. Mi se pune un nod in gat. Ceva la omul asta ma nelinisteste. Este impunator, dar in acelasi timp dezagreabil.
- Draguta costumatie. Mda, ce sa zic. Altceva nu vedea? Eu sunt profesorul Matthew Arnolds.
Alt profesor? Moarte lui. In fine, de-abia astept sa aflu toata povestea, asa ca nu am sa comentez. Macar pe moment. Prea multi profesori, prea multe complicatii. Sa vedem ce spune batranul.
- Jo, condu-o pe musafira noastra in camera voastra.
Stai, urmeaza sa locuiesc cu Joanna? M-am obisnuit cu gemenii. Acum, cu toate aceste noutati, ma simt nesigura. As prefera sa ma familiarizez treptat, nu sa ma aleg cu o colega de camera si cu priviri curioase in spatele carora se ascund presupuneri socante. Nu in prima zi. Poate pot profita putin de statutul de “oaspete”.
- Nu pot sta cu ei?
Toate soaptele inceteaza. Oripilare totala. Toti se uita chioras la mine. Fetele, ca la o nebuna, iar baietii… Nu conteaza. Chiar asa o mare idiotenie am spus? Domnul Arnolds ma priveste grav. Doar Eric si Alex sunt amuzati de situatie. Nu mi se pare ceva atat de anormal. Mie, dar lor…? Creierul imi atrage atentia ca am facut ceva gresit. Dar inima imi urla sa continui, indiferent cat va dura.
- Nu mai au locuri in camera.
Sec om. Si seaca e si scuza aceea de-a dreptul patetica. Stiu ca ceea ce urmeaza sa fac va soca audienta(nu ca n-ar fi deja socata). Poate e mai bine asa. Sunt nervoasa si vreau sa le arat ca-mi pot purta singura de grija. Pe langa asta, nu e ca si cum as vrea sa stau cu ei din anumite motive…
- Ei, si? Dorm cu unul dintre ei. In pat, am adaugat special ca sa las o anumita impresie. Va fi amuzant sa o spulber ulterior. Macar asa voi avea ceva de facut pe aici. Imi pun mainile in solduri, in timp ce bat cu piciorul drept in podea. Stiu ca arat ca o tacanita de prima mana. Adica, am ajuns la o clinica de psihiatrie. Ii arunc o privire lui Eric, conturandu-mi sentimentele cu ajutorul ei. Ce pot sa patesc?
- Domnisoara, nu cred ca e potrivit pentru o fata sa…
- Lasa-ma cu domnisoara. L-am tutuit. Ha! Am stat si mai si, nu-mi pasa daca e potrivit sau nu. Gata cu politetea, omul si-o cere cu insistenta. Nu sunt doar o “domnisoara”. Pe langa asta, tipii astia n-ar lovi nici o musca, continui, fluturandu-mi mana spre ei.
Aici intervine Alex cu replica de duh. Va interveni, nu-i asa? Si daca nu? Atunci, ei bine atunci voi arata ridicol. Si asta in prima mea ora aici.
- Mai bine o ascultati, sa nu va captusiti cu o “mortala”.
- Ma uimeste uneori…totul la tine. Si nu in sensul bun.
Incepem sa vorbim, adica sa ne certam, uitand total de public. Tipic noua. Presupun ca batranelul acela zbarcit ne va intrerupe din clipa in clipa. Ii tip ceva nu tocmai frumos geamanului 1, in timp ce el da exasperat din maini.
- Alexander, tot nu consider a fi ceva normal…
Ceva in tonul mosului ma enerveaza teribil. El ma enerveaza teribil. Alex se intoarce spre el, apoi spre mine, cercetandu-ma din cap pana in picioare, in timp ce batranul pocneste nelinistit din degete. Vai, cat de enervant! Presimt continuarea.
- Hop!
S-a auzit o exclamare din partea salii. Ma prinsese la fix, ca de obicei. Nu ma lasa sa ma ridic, asa ca il iau de gat. Il privesc rugatoare in ochi, sperand ca va spune ceva. E de partea mea, stiu sigur.
- Lizzie sta cu noi si punct. Daca e, dorm eu pe canapea.
Cata vehementa! Iese cu pasi apasati si ma duce pe brate, departe de multimea curioasa. Are curajul sa-l infrunte pe babac pentru mine. Si Eric la fel, sunt convinsa. Dar el e omu’ din umbra. Sunt fericita. Tocmai am castigat prima lupta aici. Urmeaza multe altele. Ma las condusa spre noul meu adapost, in timp ce ma gandesc la cat de dragut a fost Alex acum cateva momente. Am ajuns.
E un fel de apartament, dar fara bucatarie. Din usa treci intr-un hol micut, care are o usa pe partea stanga. Baia, presupun. Dupa hol urmeaza un altul, cele doua formand un T. In partea dreapta e camera lor. Doua paturi aproape lipite, un birou alipit unui dulap, doua noptiere pe care se afla cate un notebook negru si…oh! Un pian! Camera e vopsita intr-un crem deschis, iar podeaua e acoperita cu parchet inchis la culoare. In al doilea hol, intre camera baietilor si sufrageria micuta, e dressingul. Sufrageria e putin mai mare decat dormitorul, vopsita la fel ca acesta. Mobilierul consta intr-o sofa de piele cafenie cu doua fotolii, o masuta de sticla si o biblioteca in care se aflau trei randuri de carti si un televizor plat.
Imi las valiza intr-un colt si ma trantesc pe unul dintre paturi, adormind imediat.