Cand viata se complica

[Miss M]

Multumesc pentru comentariu!:* Repica am pus-o intentionat asa si vreau sa mentionez ca nu sunt vampiri. S-ar fi abtinut ei la o fata ca Lizzie? :> Oricum, capitolul acesta e putin nefinisat, nu am apucat sa-l aranjez prea bine. Enjoy! >:D<

Capitolul XV

Cand m-am trezit? Habar n-am. Ma uit pe geam( De cand devenise rotund?). Realizez ca suntem intr-un avion. Avion? Cum am ajuns aici? Alex inca doarme, la fel si…moment in care imi inghit nervii… Eric. Doar profu’ e treaz. Acum pot obtine cateva raspunsuri. Raspunsuri vitale pentru mine.
- Era mai usor sa te luam de la spital decat de acasa. De-asta au facut tot circul cu lovitura.
Scurt si sec. Il analizez pe nenea Andrew din cap pana-n picioare. Cred ca tipul omoara salile de fitness. Ochii lui, mici si caprui, sunt in contrast cu obrajii proeminenti. Parul lung si negru e prins intr-o coada. Are o figura grava, ca la armata. Tricoul ii scoate in evidenta musculatura.
- Si unde naiba vreti sa ma duceti?
- Undeva.
Misterios. Deci nu m-au salvat ca le era dor de mine. Nu! Trebuiau sa ma duca “undeva”. Incerc sa imi abat gandul de la detalii, ca sa nu ma sperii de posibila continuare a acestei calatorii. Hotarasc sa o sun pe Lilith, uitasem de ea in ultimul timp si regretam. Imi era prietena de la gradinita si era singura cu care ma intelegeam la scoala.
- Neata, somnoroaso.
- Somnoroasa? E 5 dimineata!
Ups, am uitat de fusul orar. Vina mea.
- Tu ai voie sa suni de la…
-…spitalul de nebuni? Nu. Am evadat.
Spusesem asta atat de calm, ca si cum fusese ceva firesc. Am chicotit. Doar eu stiu ca e perfect normal sa scapi dintr-un loc unde n-ai ce cauta? Deci toata scoala era informata de expeditia mea. Probabil ca Lilith era socata. Nu ma intereseaza, o sunasem cu un scop si aveam de gand sa imi pun planul in aplicare.
- Complicata treaba. Oricum, nu cred ca esti nebuna.
- Serios? Nici eu. Auzi, cu sobolanul de Kenny ce s-a mai intamplat?
- Dupa accidentul ala grav e inca imobilizat. Se zice ca s-a lovit destul de urat.
- Ala n-a fost un accident.
Inchid imediat, ca sa las acea urma misterioasa. Deci nenorocitul era inca in spital. Zambesc diabolic. In momentele alea, chiar aratam ca o evadata dintr-un lagar de exterminare. Ceea ce si eram, la drept vorbind. O saptamana poate schimba un om. Iar eu sunt exemplul in carne si oase.
- Aterizam in Anglia in 30 de minute.
Vocea stewardesei imi rupsese sirul gandurilor. Aterizam in Anglia? Aici lucreaza tata. O fi avand vreo legatura cu toata povestea asta? Trebuie sa sintetizez ceea ce am trait pana acum, poate deslusesc misterul.
Au aparut gemenii si am simtit ca ii stiu de-o viata. Sunt foarte puternici si ageri. Unul mi-a zis ca ma place si au avut grija sa uit. Nu le-a mers si, ca sa nu-i pot opri cand incercau sa plece, au avut grija sa se creada ca n-am toti boii acasa. Desi probabil nu vroiau cu adevarat sa se creada ca sunt nebuna. Pentru ca, la o saptamana distanta, sa apara noaptea la un geam aflat la etajul 2 si sa ma ia cu ei si cu proful de mate(ciudat om) in Anglia! A, si mai era si usa aia trantita, probabil de la vant. Prea complicate saptamanile astea. Acum speram doar sa merg intr-un loc comod si sa dorm bine. Dar cu siguranta nu o sa am timp de dormit.
As putea presupune ca tata vrea sa ma vada si ca a planuit “rapirea”. Desi putea veni el la mine. Varianta asta se clatina. Dar care mai exista? Niciuna, cred.
Ajungem pe aeroport. Andrew ii trezeste pe gemeni, mie mi-e prea lene. Ador pacatul asta. Desi, recunosc, imi surade ideea de a le arunca apa rece in cap. Oare vom lua taxiul? Masina neagra ramasese in America. Baietii iau bagajele in timp ce eu pierd vremea nepasandu-mi ca toti oamenii ma privesc speriati. Sa-mi inchipui: parul ciufulit, fata palida, cearcanele, camasa aia larga, branula si pantofii inexistenti. Eram bine!
- Cred ca arat ca o nebuna.
Constat asta pe un ton fals, trist. Sunt curioasa daca ma va lua peste picior, ca de obicei.
- Da, arati.
Exact cum ma asteptam de la el.
- Doar pana te privesc in ochi. Cand ii vad, albastrii si limpezi, ca cerul intr-o zi senina si… minunata, se vede ca esti perfect normala.
Raspunsul lui Alex imi atinge inima, ma face sa rosesc, in timp ce-l privesc adanc cu ochii pe care ii place atat de mult. Oare ce e sentimental asta? L-as putea privi asa o vesnicie. As vrea sa-l iau in brate, dar ma opreste nemernica aia de branula. Sa o smulg! Gata, e mult mai bine. Acum chiar aratam ca o bolnava mintal. Asta e pentru toti dusmanii mei, sa moara de oftica! Pacat ca nu ma vede niciunul, dar…
Inaintam spre o masina rosie. Simt asfaltul rece sub talpi, senzatie care ma infioara. Cat despre masina… Si asta are geamurile fumurii. Pai ori o facem cum trebuie, ori n-o mai facem deloc! La volanul asteia cine o fi? Stai sa ghicesc: profa de engleza. Aveam o vaga presimtire legata de ea, inca de cand vazusem BMV-ul. Intram in vehicul. Bai nene, chiar era profa de engleza! Nu cred asa ceva. Casc gura cat sa pot inghiti o casa si ma holbez nu tocmai politicos. Reusesc sa imi adun puterile, indrugand in barba:
- Ce se petrece aici?
- Intra in masina si dupa discutam.
- Nu ma misc d’aci pana nu imi spuneti ce-i cu profesorii si ce cautam in Anglia!
De data asta am vorbit tare, ca sa se vada cat sunt de hotarata. Ce urmeaza, profesoara de geografie? Sau proful de sport? De ce san u aducem toata scoala aici?!
- Lizzie, ai incredere.
Puteam sa mai am incredere in tine, Alex? Puteam sa mai am incredere in cineva, dupa ce mi-ati facut? Sunt inconjurata de tradatori. Da-o incolo de incredere! Mi-e frica pentru viata mea, desi stiu ca daca vreti sa ma omorati, o puteati face si in America. Dar sentimentul de neincredere nu dispare. Daca o sa ma lasati uitata undeva, intr-o padure?
Am urcat in masina, tematoare. Gandeam cateva detalii. Probabil acum vom merge intr-un loc nebanuit, vreo agentie secreta, ceva. Deja nu ma mai impresioneaza nimic. Cel putin asa cred. Sunt prea curioasa ca sa ma mai sperii acum.
Si totusi…