Cand viata se complica

[Miss M]

Capitolul XIV

Speram sa fie un cosmar, dar era cat se poate de real. Ma acuzasera ca, intr-o criza, il lovisem pe Alex si rupsesem perfuzia. O criza? Cum au putut? Mama imi cunostea problemele cu nervii, totul i se parea plauzibil. Au urmat doctori, analize. Eram atat de socata incat ignoram total ceea ce se petrecea in jurul meu, ceea ce li s-a parut bizar medicilor. Au analizat simptomele si au ajuns la o concluzie. Verdictul a fost clar: schizofrenie. Dupa, a fost prea tarziu ca sa mai spun ceva. Oricum, nu-mi mai pasa. Si eu, fraiera de mine, ii crezusem prietenii mei. Falsuri, monstrii! Pentru o nenorocita de marturisire capatasem statutul de nebuna. Urmatoarea oprire, clinica de psihiatrie.
Si iata cum am ajuns aici. M-am obisnuit cu ideea. Toti ma credeau o deliranta agresiva. Ma adusesera legata. Aici, in camera asta, izolata de lumea exterioara, urma sa-mi petrec viata. Pentru cateva zile fericite, urma sa petrec aici alte mii de zile triste si negre.
Am varsat rauri de lacrimi pentru asa zisii mei prieteni. Ii credeam un sprijin, nu imi puteam imagina ca ma vor trada in asa hal. Dar viata e surprinzatoare. Isi mai cerusera si scuze, dobitocii. Si ce vroiau sa zica prin: “Nu o sa dureze mult?”. Nimic, evident. Era doar ceva care sa ma tina ocupata pana sa vina infirmiera aceea.
Asistenta crede ca dorm. Pe naiba! Ma gandeam la ultimele zile. De o saptamana zac aici, uitata de lume. Plang incet, sa nu ma auda proasta aia. Nu mai vreau somnifere, luale-ar sa le ia. Hotii marsavi la care tineam ma lasasera aici fara nicio mustrare de constiinta. Apoi au plecat, Dumnezeu stie unde. Yes! A iesit asistenta. Am scapat de ea. As sparge ceva ca sa imi vars nervii, dar nu m-ar ajuta la nimic. Am ramas eu cu singuratatea mea. Si cu tristetea. Acea tristete pe care gemenii mi-au infipt-o in inima ca pe o sageata, sageata lansata cu un arc al minciunii si tradarii.
Ma ridic din pat si privesc pe geam. Noaptea acoperea pamantul cu pelerina-i captusita cu stele. Luna isi arata fata indurerata oamenilor. Si pe ea o tradasera cei mai buni prieteni? Varfurile copacilor strajuiau zona. Liniste. Imi cobor privirea. Ce obosita sunt! Am halucinatii, zau. Ma frec la ochi. Tot acolo e. Rade ca prostul.
Ma mai uit odata printre gratiile ferestrei. Dobitocul naibii care e! Cum sa cobor? Ca daca as putea, praful s-ar alege de ei. Si-asa nu e real, nu stiu de ce ma agit atat. Uite-l si pe al doilea. Circ fara bani, nu jucarie.
Clipesc. Cand deschid ochii, il vad de cealalta parte a sticlei. Daca as mai casca putin ochii, ar iesi din orbite. Ma sprijin de pat. Iluziile astea sunt din ce in ce mai reale. M-as culca, dar ma priveste insistent. Intr-o clipa e in camera cu mine. Imi duc mana la cap si il privesc neincrezatoare.
- Daca tipi, o incurcam amandoi. Asa ca taci si ai incredere in mine.
Usor de zis dupa ce m-ai trimis la spitalul de nebuni. Cum sa mai am incredere? Tradatorule! Izbucnesc in plans si ii sar in brate. E cald, ca intotdeauna.
- Idiotule! Esti un mare idiot!
- Buna si tie, Lizzie.
Ma cuprinde cu bratele. Ii strang tricoul hohotind. Isi pune capul peste al meu, asteptand sa ma calmez. Undeva, in interiorul meu, simteam ca n-au sa ma lase aici. Dar mi se parea imposibil sa scap dintr-un asemenea loc. Uite ca se poate. Si totusi… Eram la etajul 2! Cum urcase, el stie. S-a intors cu spatele si m-a luat in carca. Doar nu vroia sa sara?! E clar, avea mai multi pitici la creier decat mine.
- Nu uita sa-ti tii gura.
Din nou, e usor de zis. Nu sunt cascadoare. N-am timp nici sa protestez. Sare. Gata! Finish, stop, the end of the road. Am murit. Stai o clipa… sunt inca vie! Ce constatare geniala. Ei bine, chiar este pentru mine. Si el e viu. Asta nu ma mira. Urcase, trebuia sa si coboare. Ei, ce usor fusese. Inima imi bate nebuneste. Ma uit in jurul meu, atenta. Daca ne-ar vedea cineva, cine stie ce am putea pati! Il vad pe frate-su, alt imbecil. Imi vine sa-i trag un sut, sa viziteze martienii. Din vina lui fusesem lasata balta aici. Bine macar ca nu se apropie. Cred ca nu m-as putea abtine. Deja clocotesc si e destul pentru o singura jumatate de ora. Am atatia nervi incat nu protestez cand Alex ma conduce la o masina neagra cu geamuri fumurii si tot tacamul. Avem parte de escorta, sau ce?
Cand a deschis portiera din spate si m-a impins inauntru, am vazut chipul soferului. Be relax, it’s just a dream. Real n-avea cum sa fie. Prea multe elemente SF: sarituri de la 5-6 m, ruperea unor gratii de fier ca si cum ar fi sticksuri, masina cu geamuri fumurii si, in premiera, profesorul de matematica. Ce naiba cauta si asta aici? Ziua de ieri? Sunt prea buimacita ca sa leg detaliile intre ele.
- Bine, acum pot sa tip?
- N-ai de ce.
- O , ba da. Sau nu? Hai sa-l intrebam pe domn’ profesor. M-ati lasat la cucuiata si acum ma rapiti. Dar primesc o explicatie cumva? Nu.
- Eric s-a simtit prost si au facut o tampenie de moment.
- Nu va bagati, domn’ profesor! Au si ei gura, una mare pot adauga.
Alex isi cerut scuze. Se vedea ca e sincer, realizezi asta chiar daca nu-l cunosti. Isi ceruse scuze si inainte de toata tarasenia din spital si acum inteleg ca totul era planuit anterior. Ochii lui verzi ma fixeaza intrebatori si ii spun ca ii accept scuzele. Eric balabie ceva, dar nu-mi pasa. Nu inteleg multe lucruri, evenimentele mi-au luat-o inainte. Ma simt bine stiind ca ei planuisera sa ma ia de unde ma lasasera. Doresc sa incep un interogatoriu, dar ajungem in fata casei. Casa mea. Ce facem aici?
- Mergi sa-ti iei lucrurile.
Mda, la asta nu ma asteptam. Sunt intr-o camasa alba, larga, cu o branula in mana stanga si desculta. Am cearcanele cat fata. Veneam de la psihiatrie, ce mai? Nici n-am batut la usa. Intru pe geam, ca sa par dusa pana la capat. Am auzit niste rasete. Ma doare-n cot de ce cred ei.
Mama e in sufragerie. Probabil o culcase pe Katie. E trista. Hm, oare de ce? Sa fie oare sentimentul de vinovatie cand iti trimiti copilul intr-un loc plin de oameni periculosi, crezand ca e nebun, desi undeva, in inima, stii ca e perfect normal?
- Buna, mami! Urc sa-mi iau niste lucruri.
Urc inainte sa o las sa-si revina. Nu am timp de asta acum. Imi pun lucrurile intr-o valiza neagra cu dungi gri, preferata mea. Cobor in fuga, tarandu-mi bagajul pe scarile largi.
- Ce faci aici, draga mea?
Se balbaie. E foarte speriata, se vede dupa ochii mariti. Tremura toata. Are mana pe telefon, bajbaind numarul de urgenta. Crede ca o sa o omor, sau ce?
- Sunt perfect sanatoasa si o sa plec. Nu intreba unde ca nici eu nu stiu. A, si poti uita de urgente, n-are rost sa ii suni.
Ma intorc la masina, fericita ca o vazusem pe mama. Urmatoarea destinatie? La naiba-n praznic. Geamanul 1 sta cu mine in spate. Simt ca mi se inchid ochii. Pun capul pe umarul lui si adorm in timp ce ma cuprinde cu bratele. Protector, cald si linistit.
De acum totul va fi bine. Mereu.
Sau nu?