Cand viata se complica

[Miss M]

@ Leontina, ea chiar lesinase de la stres, problema e ca desteptii aia doi au dus-o in ploaie unde a facut rost de o raceala, ca sa spunem asa. Si nu era ingrijorata pentru Alex deoarece ii era prea rau sa mai gandeasca :)). Cat despre timpul vorbirii, ea povesteste in momentul actual ceva intamplat in trecut, deci spune si impresiile din prezent legate de acele evenimente. Oricum, cand o sa ajung la partea in care e in spitalul(curand >:)) de nebuni, vorbirea va ramane numai la prezent.

Capitolul XII

Salonul in care ma aflam era alb. Singura culoare pe care o puteam distinge in acel moment. Asistenta mi-a verificat perfuzia. I-am vazut pe gemeni atipiti intr-un colt, ca niste copii. Cat naiba dormisem? Am incercat sa ma ridic, dar camera se invartea cu mine. Doamna cea draguta de la spital m-a oprit. Mi-a zis sa ma culc la loc si a iesit. Eram confuza. Nici nu observasem masca ce-mi acoperea nasul si gura. Oxigen… De ce imi trebuia oxigen?
- A plecat.
Cine era? Unul din baieti! Deci nu dormeau… Tipii astia!
Eram vie si ei la fel. Si, culmea, aratau normal. Doar cearcanele intunecate de sub ochi le dadeau un aer prafuit. Oboseala isi spusese cuvantul. Ei… nu puteau dormi din cauza mea. Le era frica sa nu patesc ceva. Iar eu eram prea ametita ca sa ii fac sa se simta mai bine.
- Lizzie, e totul ok? Vrei ceva?
- Nu, nimic. Sunt bine. Doar putin obosita, atata tot.
- Putin? Un zambet i-a luminat chipul. Dormi de doua zile intregi!
- Ceee?
Am tresarit. Intrasem in vreo coma sau ce? Mama a deschis usa incet. Deci eu chiar statusem ceva timp acolo.
- Slava Domnului, te-ai trezit!
Imi era mila de ea. Biata mea mama, naiva si speriata. Cine stie cate griji isi facuse? Parea obosita si slabita, mai rau ca mine. Mi-a spus ca am carenta de calciu, bla bla. Nu aveam dispozitia necesara sa o ascult.
- Dar Ken si ai lui?
Intrebarea iesise fara sa fie gandita. Ca multe altele in ultimul timp.
- Ne-ai auzit prin somn cumva? mi-a raspuns mama tot cu o intrebare. Au avut un accident de circulatie. Unul urat, pot spune.
Am zambit sadic. Ah, ce bine ma simteam! Hate you forever, Ken! Ala numai accident nu fusese. Nu imi explicam cum, dar nu-mi pasa. Stiam sigur ca tipul nu se va mai lua de noi prea curand. Iar ma durea capul. Prea multe ganduri frumoase, poate? Mama m-a intrebat daca pot merge. De ce sa nu incerc? M-am ridicat incet in picioare. Dupa ce am vazut ca pot sta fara sprijin, am incercat sa merg. Dupa ce a urmat, mi-am dat seama ca nu puteam. Noroc cu Alex, care m-a prins in ultimul moment. Am tras o sperietura zdravana.
- Sa nu te mai ridici!
Era serios. Iar. Saracutul, i-am facut numai probleme. In ultima vreme devenise mai putin rautacios si asta ma facea sa ma simt bine in preajma lui. M-a asezat pe pat, apoi a condus-o pe mama afara. Aveam nevoie de odihna ca de aer.
- Nu vii?
Cred ca i se adresa lui Eric. Acesta l-a refuzat. Prea complicat sa ma gandesc si la asta. Aaah, trebuie sa dorm!

***
Credeam ca alunecasem in lumea viselor. Si Eric la fel, din moment ce si-a permis marturisirea aia socanta. Mi-a luat mana intr-a lui si a sarutat-o. Am realizat ca sunt cat se poate de treaza, dar nu vroiam sa afle. Simteam ca planuieste ceva langa mine, care eram total vulnerabila atunci. Fizic si psihic. Buzele lui reci atingandu-mi degetele m-au facut sa tresar. Miscarea fusese imperceptibila, cel putin asa speram. Eram putin speriata de acest gest din partea lui, nestiind ce prevestea.
- Daca ai fi constienta, n-as indrazni sa-ti zic asta nici intr-o mie de ani. Nu ca ai mai trai atat.
Ce vroia sa zica? Parca el ar fi putut sa mai traiasca atata timp. Oricum, trebuia sa astept, sa vad ce face.
- Te iubesc, Elizabeth.
Doamne! Panica, groaza, frica, neincredere, soc! Cred ca inima mea o luase razna. Si, fir-ar sa fie, aparatele astea se prinsesera si piuiau innebunite. M-a prins. Sau eu pe el. Nu stiam sigur cum era. Am deschis ochii. N-avea rost sa ma mai ascund si oricum n-as fi rezistat. Eram atat de speriata de ceea ce a zis incat as fi vrut sa ma ghemuiesc intr-un colt si sa cantaresc lucrurile. Nu aveam incredere in ei, cel putin nu atat de multa.
- O, nu! spuse scurt si distant. Apoi, dupa cateva clipe de gandire: Insanatosire grabnica. O sa ne lipsesti.
Alta. Ia stai! Asta inseamna ca pleaca amandoi? A luat decizia pe loc, fara sa se gandeasca la diverse, cum ar fi, de exemplu, sufletul meu, sentimentele mele…Nu, nu, nu! Nu puteam permite asa ceva. Cand sa se ridice, i-am strans mana. M-a privit cu ochii aia calzi, prea calzi. Contrastau cu ochii fratelui lui. Alex… L-am privit incruntata,neintelegand motivul plecarii, apoi i-am trantit-o.
- Si pe mine cui ma lasati, desteptilor?
Replica asta il lasase masca. Marise ochii si ma privea nedumerit. N-aveam sa ma las asa usor, nu-s proasta. Eram stresata de gandul plecarii lor, atat de aproape acum. Si asta imi inrautatea starea. Nu aveau de ce sa plece, nu aveau cum sa plece.
- Fara voi… am sa devin o ratata. A, si imi voi lua o bataie buna. Nu prea curand, dar o sa o iau.
Nu vroiam sa recunosc, dar depindeam de ei. Eram o fata. Slaba, inocenta. Si, acum, mai mult ca oricand, aveam nevoie de prieteni. Si ei se pregateau sa plece.
- Deci, fratioare, ti-ai facut mof…?
Alex a tacut imediat ce l-am fixat cu privirea. Geamanul 1 era aici, tot tacamul era complet. Asta era momentul meu. A inteles rapid tot ceea ce se intamplase si, dupa o clipa de gandire, tot ce a putut spune a fost:
- Mai bine plecam.
Si el? Ce aveau astia doi? Iarasi nu se gandea nimeni la mine. Pur si simplu s-au indreptat spre usa, care s-a trantit brusc. Au inghetat. Nah, o facui si p’asta. Inchisesem usa de la patru metri distanta. Ha! Lizzie 1, Gemenii 0!
- Nimeni nu pleaca nicaieri. Priceput?
- Lizzie…
- Stati jos sau nimeni nu mai iese viu de aici!
Sunase ingrozitor, cred si eu. Eram o vrajitoare in toata splendoarea. Dar nu puteam sa tac si sa inghit. Nu acum. Era momentul ca vocea mea sa fie auzita, si daca ei erau victimele, asta e viata. M-au ascultat si au luat loc. Aleluia!
L-am intrebat pe Eric ce e cu acea declaratie si mi-a zis ca n-are habar despre ce vorbesc. Rece si calculat ca intotdeauna. Nu ma luau in serios. Eram intinsa si inconjurata de tuburi. Cu o miscare rapida a mainii am scos perfuzia. Adrenalina imi inundase corpul. Ah, cat o iubeam! M-am dus la ei. Aveau privirile pierdute, ca si cum tocmai ridicasem patul si il tineam intr-un deget. Starea mea de spirit era cum nu se poate mai proasta.
- Zi azi.
- Bine. Ce am zis era adevarat si punct.
Wow, zau ca nu m-as fi prins. Deci Eric chiar ma placea.
- Si de ce sa plecati?
Nu imi pasa mie asa tare, dar hai, sa fac un pic de conversatie. Pe naiba! Imi pasa chiar foarte mult. Si eram de-a dreptul ingrozita de ceea ce se putea intampla.
- Pentru ca am fost ridicol. Ideea era ca tu sa nu afli.
Ghici? Aflasem. Teapa. Si nu-mi pasa de declaratia aia. Puteam sa o uit si gata.
- Si cu Alex ce e? El de ce sa plece?
Gura spurcata ce sunt. Ma dadui de gol in fata lor. Si asta intr-un mare fel. Nici nu stiu de ce am spus asta.
- Da, normal. Il vrei al tau. Esti moarta dupa el si nu suporti ideea ca te va parasi!
Imi aruncase acele cuvinte cu invidie. Si cu ura. O ura inghetata, fara motiv. Am inceput sa plang.