20-08-2011, 09:40 PM
Capitolul I: Umbra unui vis
Soarele rasarea…inca o noapte in care nu am putut adormi din cauza cosmarurilor care ma tineau treaza, amintindu-mi de cele mai ascunse dorinte ale vietii mele monotone, pe care incercam sa le ignor si pe care le credeam de mult uitate, dar nu…reveneau neincetat, cu aceeasi figura pe care doream s-o uit si totusi o iubesc, un amestec ciudat de dezgust si dorinta imi chinuiau somnul, urmarindu-ma in fiecare vis, pe care il simteam asa de real, aveam nevoie de el.
Tot timpul am detestat rasaritul, pentru ceea ce insemna …un nou inceput, o noua speranta care se ivea, un nou vis de purtat printre umbrele atator altora pierdute in ceata deznadejdii, mi-era frica de acest moment al zilei, de ce insemna, insa viata trebuia sa-si urmeze cursul obisnuit, aveam alte roluri de jucat, atatea masti de purtat, totul devenise o rutina care uneori reusea sa ma faca fericita.
Era timpul sa ma dau jos din pat, sa ma pregatesc pentru munca. Desi nu-mi placea jobul pe care il aveam, totusi nu-mi displacea. De fapt, eu dorisem dintotdeauna sa fiu profesoara, dar la fel ca pentru multi alti parintii mei decisesera viitorul meu profesional pe baza unor rationamente pragmatice. Terminasem vara trecuta facultatea de farmacie si imi gasisem destul de usor un job bine platit.
Vara trecuta…facusem greseala vietii mele, dar avusese un gust atat de delicios, incat amintirea ei imi trezea dorinta de a persista in agonia minciunii, in imbratisarea amagirii si la picioarele lui ca sclava si ca stapana inimii lui. Insa reusisem sa rup lantul minciuniilor pentru ca ii iubeam mult prea mult pe parintii mei pentru a-i dezamagi intr-un astfel de mod. Intotdeauna si oricand afectiunea pentru parintii mei era deasupra oricarui sentiment pe care l-as fi simtit pentru oricine altcineva oricat de puternic ar fi fost.
In plus, il mintisem si pe el, imi creasem o alta identitate, creasem o alta eu, doar pentru el… Insa si el se jucase intr-un mod atat de josnic cu mine, nu-mi spusese niciodata cu ce se ocupa, cel putin nu in totalitate, desi ar fi trebuit sa-mi dau cu usurinta seama ce fel barbat era.
Cand l-am vazut pentru prima data in statia de tramvai nu am putut sa nu-l observ, imi starnise curiozitatea, avea calitatile care imi placeau la un barbat: era blond, inalt de 2 metri, bine facut si cu ochii verzi. Iar el ma privea insistent, fara niciun pic de jena, increzator fiind in sarmul sau. Imi placea atitudinea aceasta la un barbat, care stia ce vrea si care nu accepta un refuz.
Bineinteles, am crezut ca aici se va termina totul… o simpla atractie vizuala, doar eram doi necunoscuti care urcasera din intamplare in acelasi tramvai. Insa el a continuat sa ma priveasca insistent, chiar cu nerusinare. Eu am incercat sa nu par prea interesanta, privind plictisita pe geam si ascultand muzica la mp3. De fapt, ma gandeam ca nu era nicio sansa sa-l interesez, eram chiar opusul lui: micuta, nu aveam decat 1, 60, eram bruneta cu parul lung si cu ochii caprui inchis, dar eram frumoasa si stiam asta.
Gandurile mele au fost intrerupte brusc de vocea unui barbat. Era el…
- Poti sa-mi dai numarul tau de telefon? Trebuie sa cobor statia urmatoarea si mi-ar parea rau sa nu te mai revad, imi zise el scotand telefonul din buzunar, fiind convins ca am sa cedez.
- Da, raspunsei scurt, schitand un zambet vinovat pentru ca sperasem la acest moment.
Ajunse in statie si cobori. In 20 de minute eram si eu acasa, vorbind pe messenger cu iubitul meu, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu-l iubeam si nu aveam nici cea mai mica remuscare, nimic nu se intamplase, stiam ca gresisem, ca o relatie se baza in primul rand pe incredere si pe respect si in al doilea rand pe iubire. Eu aveam incredere in el si il respectam, insa nu-l iubeam, desi el ma iubea ca un prost si credea toate minciunile pe care ii le spunea, nu-mi parea rau pentru el, pentru ca el era fericit cu iluzia noi doi o sa fim impreuna pentru totdeauna, ce demodat! Pentru mine el nu era decat cel mai bun prieten al meu, ma ajutase sa-mi revin din depresie si ma iubise neconditionat, ii eram recunoscatoare, dar niciodata nu m-as fi sacrificat pentru fericirea lui. Acceptam sa ma iubeasca si sa mi se daruiasca complet, fara a fi dispusa sa-i dau altceva in schimb, decat amagiri, iluzii si promisiuni pe care nu aveam de cand sa le respect.
Fusese greseala lui sa ma iubeasca si nu aveam de cand sa platesc eu pentru ea, era optiunea lui sa le lase inselat.
In timp ce conversatia noastra isi continua rutina, telefonul meu suna. Era un numar pe care nu-l stiam. Era tipul din tramvai, desi nu ma gandisem ca o sa fie el, asa ca am raspuns linistita.
- Alo!
- Buna! Imi zise o voce masculina. Eu sunt Radu, tipul caruia i-ai dat numarul in tramvai. Presupun ca nu m-ai uitat asa de repede, glumi el.
- Nu, normal ca imi aduc aminte de tine. Doar au trecut cateva ore, raspunsei fericita ca ma sunase asa de repede. Deci il interesam.
- In tramvai am uitat sa te intreb care e numele tau… zise el incurcat, nestiind cum sa mi se adreseze.
- Claudia, raspunsei scurt. Il mintisem.
- Esti libera maine? Mi-ar face placere sa ne intalnim ca sa putem face mai bine cunostinta.
- Da, dupa ora 18, am raspuns.
- Perfect, asa am timp sa ma duc la sala si sa fac dus inainte. Deci ne vedem maine in fata parcului IOR, iesirea de la metrou dinspre Posta.
- Ok, ramane pe maine. Noapte buna! Eram bucuroasa ca aveam sa ies cu el, desi stiam ca nu era normal ce faceam pentru ca aveam o relatie de peste 3 ani cu un baiat minunat, dar pe care nu-l apreciam.
Soarele rasarea…inca o noapte in care nu am putut adormi din cauza cosmarurilor care ma tineau treaza, amintindu-mi de cele mai ascunse dorinte ale vietii mele monotone, pe care incercam sa le ignor si pe care le credeam de mult uitate, dar nu…reveneau neincetat, cu aceeasi figura pe care doream s-o uit si totusi o iubesc, un amestec ciudat de dezgust si dorinta imi chinuiau somnul, urmarindu-ma in fiecare vis, pe care il simteam asa de real, aveam nevoie de el.
Tot timpul am detestat rasaritul, pentru ceea ce insemna …un nou inceput, o noua speranta care se ivea, un nou vis de purtat printre umbrele atator altora pierdute in ceata deznadejdii, mi-era frica de acest moment al zilei, de ce insemna, insa viata trebuia sa-si urmeze cursul obisnuit, aveam alte roluri de jucat, atatea masti de purtat, totul devenise o rutina care uneori reusea sa ma faca fericita.
Era timpul sa ma dau jos din pat, sa ma pregatesc pentru munca. Desi nu-mi placea jobul pe care il aveam, totusi nu-mi displacea. De fapt, eu dorisem dintotdeauna sa fiu profesoara, dar la fel ca pentru multi alti parintii mei decisesera viitorul meu profesional pe baza unor rationamente pragmatice. Terminasem vara trecuta facultatea de farmacie si imi gasisem destul de usor un job bine platit.
Vara trecuta…facusem greseala vietii mele, dar avusese un gust atat de delicios, incat amintirea ei imi trezea dorinta de a persista in agonia minciunii, in imbratisarea amagirii si la picioarele lui ca sclava si ca stapana inimii lui. Insa reusisem sa rup lantul minciuniilor pentru ca ii iubeam mult prea mult pe parintii mei pentru a-i dezamagi intr-un astfel de mod. Intotdeauna si oricand afectiunea pentru parintii mei era deasupra oricarui sentiment pe care l-as fi simtit pentru oricine altcineva oricat de puternic ar fi fost.
In plus, il mintisem si pe el, imi creasem o alta identitate, creasem o alta eu, doar pentru el… Insa si el se jucase intr-un mod atat de josnic cu mine, nu-mi spusese niciodata cu ce se ocupa, cel putin nu in totalitate, desi ar fi trebuit sa-mi dau cu usurinta seama ce fel barbat era.
Cand l-am vazut pentru prima data in statia de tramvai nu am putut sa nu-l observ, imi starnise curiozitatea, avea calitatile care imi placeau la un barbat: era blond, inalt de 2 metri, bine facut si cu ochii verzi. Iar el ma privea insistent, fara niciun pic de jena, increzator fiind in sarmul sau. Imi placea atitudinea aceasta la un barbat, care stia ce vrea si care nu accepta un refuz.
Bineinteles, am crezut ca aici se va termina totul… o simpla atractie vizuala, doar eram doi necunoscuti care urcasera din intamplare in acelasi tramvai. Insa el a continuat sa ma priveasca insistent, chiar cu nerusinare. Eu am incercat sa nu par prea interesanta, privind plictisita pe geam si ascultand muzica la mp3. De fapt, ma gandeam ca nu era nicio sansa sa-l interesez, eram chiar opusul lui: micuta, nu aveam decat 1, 60, eram bruneta cu parul lung si cu ochii caprui inchis, dar eram frumoasa si stiam asta.
Gandurile mele au fost intrerupte brusc de vocea unui barbat. Era el…
- Poti sa-mi dai numarul tau de telefon? Trebuie sa cobor statia urmatoarea si mi-ar parea rau sa nu te mai revad, imi zise el scotand telefonul din buzunar, fiind convins ca am sa cedez.
- Da, raspunsei scurt, schitand un zambet vinovat pentru ca sperasem la acest moment.
Ajunse in statie si cobori. In 20 de minute eram si eu acasa, vorbind pe messenger cu iubitul meu, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu-l iubeam si nu aveam nici cea mai mica remuscare, nimic nu se intamplase, stiam ca gresisem, ca o relatie se baza in primul rand pe incredere si pe respect si in al doilea rand pe iubire. Eu aveam incredere in el si il respectam, insa nu-l iubeam, desi el ma iubea ca un prost si credea toate minciunile pe care ii le spunea, nu-mi parea rau pentru el, pentru ca el era fericit cu iluzia noi doi o sa fim impreuna pentru totdeauna, ce demodat! Pentru mine el nu era decat cel mai bun prieten al meu, ma ajutase sa-mi revin din depresie si ma iubise neconditionat, ii eram recunoscatoare, dar niciodata nu m-as fi sacrificat pentru fericirea lui. Acceptam sa ma iubeasca si sa mi se daruiasca complet, fara a fi dispusa sa-i dau altceva in schimb, decat amagiri, iluzii si promisiuni pe care nu aveam de cand sa le respect.
Fusese greseala lui sa ma iubeasca si nu aveam de cand sa platesc eu pentru ea, era optiunea lui sa le lase inselat.
In timp ce conversatia noastra isi continua rutina, telefonul meu suna. Era un numar pe care nu-l stiam. Era tipul din tramvai, desi nu ma gandisem ca o sa fie el, asa ca am raspuns linistita.
- Alo!
- Buna! Imi zise o voce masculina. Eu sunt Radu, tipul caruia i-ai dat numarul in tramvai. Presupun ca nu m-ai uitat asa de repede, glumi el.
- Nu, normal ca imi aduc aminte de tine. Doar au trecut cateva ore, raspunsei fericita ca ma sunase asa de repede. Deci il interesam.
- In tramvai am uitat sa te intreb care e numele tau… zise el incurcat, nestiind cum sa mi se adreseze.
- Claudia, raspunsei scurt. Il mintisem.
- Esti libera maine? Mi-ar face placere sa ne intalnim ca sa putem face mai bine cunostinta.
- Da, dupa ora 18, am raspuns.
- Perfect, asa am timp sa ma duc la sala si sa fac dus inainte. Deci ne vedem maine in fata parcului IOR, iesirea de la metrou dinspre Posta.
- Ok, ramane pe maine. Noapte buna! Eram bucuroasa ca aveam sa ies cu el, desi stiam ca nu era normal ce faceam pentru ca aveam o relatie de peste 3 ani cu un baiat minunat, dar pe care nu-l apreciam.
It's a game...