11-07-2011, 08:13 PM
iar m-a apucat chefu sa scriu :))
Ganduri ucise de suferinta
As fi vrut sa stiu de la inceput ca o sa fie atat de dureros. Poate atunci nu ma indragosteam de tine. Nu lasam acele sentimente atat de fragede sa explodeze in infinitele stranuturi de fericire. Nu te-as fi venerat de parca chiar ai fi cu ceva mai bun decat ceilalti.
De ce dracu am crezut ca o sa ma poti iubi cand nimeni nu poate face defapt. Si ce ai putea sa iubesti la mine. Acel nelimitat nimic din care sunt compusa in intregime. Acea atitudine prefacuta, atat de nepasatoare. Cine naiba ma credeam? Ce-mi dadea mie dreptul sa fiu asa?
Da. Imi plang de mila. Am promis de atatea ori ca nu o voi face. Am crezut ca o sa fiu tare, diferita de toate acele fufe care m-au dezgustat in tot acest timp.
Atunci scriam atat de frumos pentru ca o faceam pentru tine. Literele scrise cu negru pe tastatura abia se mai descifrau sub degetele mele care-ti scriau pagini intregi de sentimente. Pentru ca nu puteam gasi o cale mai buna sa-ti arat ce simt.
Dar tu nu ai stiut niciodata. Nu ai citit nimic din tot ceea ce scriam gandindu-ma la tine.
Ma intreb daca ti-a pasat macar pentru o secunda de mine. Daca ai pierdut macar o noapte visand la mine cu ochii deschisi.
Nu. Raspunsul e atat de simplu. Si aprope la fel de dureros ca amintirea acelui ranjet stupid care-mi aparea pe chip de care ori ne intalneam intamplator pe coridoarele liceului.
Si stii de ce e asa de dureros? Pentru ca seamana atat de mult cu cel pe care il am acuma. Pentru ca numai tu ai reusit sa-mi satisfaci pe deplin dorinta de suferinta…
God, ceea ce scriu devine tot mai ciudat pe zice trece
stiu ca titlul e oribil dar nu am avut nici o idee mai inspirata (nu ma supar daca veniti cu propuneri :)))
Ganduri ucise de suferinta
As fi vrut sa stiu de la inceput ca o sa fie atat de dureros. Poate atunci nu ma indragosteam de tine. Nu lasam acele sentimente atat de fragede sa explodeze in infinitele stranuturi de fericire. Nu te-as fi venerat de parca chiar ai fi cu ceva mai bun decat ceilalti.
De ce dracu am crezut ca o sa ma poti iubi cand nimeni nu poate face defapt. Si ce ai putea sa iubesti la mine. Acel nelimitat nimic din care sunt compusa in intregime. Acea atitudine prefacuta, atat de nepasatoare. Cine naiba ma credeam? Ce-mi dadea mie dreptul sa fiu asa?
Da. Imi plang de mila. Am promis de atatea ori ca nu o voi face. Am crezut ca o sa fiu tare, diferita de toate acele fufe care m-au dezgustat in tot acest timp.
Atunci scriam atat de frumos pentru ca o faceam pentru tine. Literele scrise cu negru pe tastatura abia se mai descifrau sub degetele mele care-ti scriau pagini intregi de sentimente. Pentru ca nu puteam gasi o cale mai buna sa-ti arat ce simt.
Dar tu nu ai stiut niciodata. Nu ai citit nimic din tot ceea ce scriam gandindu-ma la tine.
Ma intreb daca ti-a pasat macar pentru o secunda de mine. Daca ai pierdut macar o noapte visand la mine cu ochii deschisi.
Nu. Raspunsul e atat de simplu. Si aprope la fel de dureros ca amintirea acelui ranjet stupid care-mi aparea pe chip de care ori ne intalneam intamplator pe coridoarele liceului.
Si stii de ce e asa de dureros? Pentru ca seamana atat de mult cu cel pe care il am acuma. Pentru ca numai tu ai reusit sa-mi satisfaci pe deplin dorinta de suferinta…
God, ceea ce scriu devine tot mai ciudat pe zice trece
stiu ca titlul e oribil dar nu am avut nici o idee mai inspirata (nu ma supar daca veniti cu propuneri :)))
