[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

iti multumesc mult miss pentru ca ai trecut si pe la aceasta poveste si mi-ai spus ce parere ai. Imi cer scuze pentru aceasta postare atat de intarziata. Din fericire pt mine si pacate pentru voi, mai sunt doar 4 capitole mari si late pe care trebuie sa postez. 4 incluzandu-l pe acesta.


***

Când m-am trezit în acea dimineaţă totul era bine, normal. Părinţii mei cu fratele meu m-au vizitat, am vorbit câte ceva cu ei trei, ocolind subiectul încercarea mea eşuată de a mă omorî şi apoi după câteva ore au plecat promiţându-mi că vor veni a doua zi. Dar aici totul s-a terminat. Normalitatea zilei s-a dus pe apa sâmbetei cu venirea lui Vlad la mine în cameră.
Nu îmi amintesc când a fost ultima oară când m-a vizitat, însă nici nu vreau să îmi amintesc sau să mă gândesc prea mult la acea vizită.
- Bună, zice el zâmbindu-mi în timp ce se aşează pe marginea patului meu.
Oh, Doamne, chiar nu îmi trebuie asta. După ceea ce s-a întâmplat ieri cu Stephen de abia am putut să mă adun, să mă opresc din a înnebuni din cauza durerii. Masca mea este făcută fărâmiţe iar eu nu mai pot să mai lipesc şi nici să ignor găurile din ea, trebuie să mă confrunt cu ele. Doar că eu nu vreau, ţin cu dinţii de această mască deteriorată a mea pentru că este singura care mă menţine sănătoasă. Dar, din fericirea pentru el a fi rea şi meschină ia prea multă energie. Energie pe care eu nu o am.

- Bună, Vlad. Cărui fapt îi datorez prezenţa ta aici? Îl întreb încercând să zâmbesc.
- Ştii, am impresia că tu chiar nu îţi aminteşti de mine. Chiar nu îţi aminteşti, nu te prefaci că nu mă cunoşti, zice el întinzând mâna pentru a mă mângâia pe obraz.
Are o privire ciudată de parcă gândurile sale l-au dus într-un alt timp, într-o altă lume, ceea ce îl face să arate trist. Nu pot să îi şterg acea expresie pentru că este adevărat ceea ce a spus. Nu îmi amintesc să îl fi cunoscut vreodată în viaţa mea, însă el pare să mă cunoască pe mine de undeva.
- Hm... cred că este şi normal să nu îţi aminteşti... ne-am distrat două veri acum foarte mulţi ani, iar apoi când ne-am întâlnit din nou erai prea amorezată de tâmpitul acela pentru a mă observa şi pe mine prin peisaj... însă eu te-am observat pe tine să ştii, zice atrăgându-mi atenţia.
Două veri... acum foarte mulţi ani... este posibil să vorbească despre perioada când îmi petreceam verile la mamaia? Dar atunci... asta înseamnă că este...
- Da. Corect, chiar el este, spune văzând pe chipul meu că mi-am dat seama de identitatea lui.
- Piticania aceea enervantă erai tu? Exclam uimită. Credeam că eşti de vârsta mea!

- Ca să vezi! Altcineva care te-a minţit! Zice Vlad pe un ton care nu îmi place deloc.
Mă uit urât la acesta, iar el îşi cere repede scuze. Pentru câteva momente îmi amintesc de băiatul cu părul şaten ca pământul şi ochi albaştri ca cerul. Era aşa de amuzant şi întotdeauna mă făcea să râd. Chiar ne distram atunci când eram împreună şi apoi mă trăsneşte. Motivul pentru care nu mi-am amintit cine este mai devreme este părul său. Părul care în loc să fie saten este negru ca pana corbului.
- Ce s-a întâmplat cu părul tău? Erai şaten...
- Natura să întâmplat cu el. Şi oricum îmi place mai mult cum îmi stă brunet decât şaten.
- Nu ştiam că se poate întâmpla aşa ceva, spun eu uimită. Sigur nu te vopseşti?
Se înroşeşte puţin în obraji atunci când îl întreb, ceea ce mă face să cred că am dreptate aşa că continui.
- Vreun motiv special pentru care o faci? Îl întreb bănuind că există cineva pentru care o face.
Mă simt bine discutând cu Vlad. Este ca şi cum aş vorbi cu prietena mea cea mai bună. Nu trebuie să fiu atentă la fiecare mic detaliu de teamă că cine ştie ce se va întâmpla. Îmi amintesc cât de bine mă înţelegeam cu el atunci când şi el dorea să se înţeleagă cu mine.

- Nu pot să îţi spun, este mult prea personal, zice acesta într-un final.
Arată atât de simpatic când se fâstâceşte că îmi vine să îl îmbrăţişez. Îmi aminteşte de un mic ursuleţ de plus drăguţ.
- Dacă nu vrei, asta este. Nu te oblig. Deci de ce nu mi-ai zis de la început că tu eşti? M-ai lăsat să cred că eşti doar un necunoscut căruia i s-a făcut milă de mine. Ruşine să îţi fie! Zic eu făcând pe supărată.
Este atât de bine să mă port în acest fel, îmi aduce aminte de anii când eram doar un copil şi mă jucam cu ceilalţi copii de pe strada bunicii mele. Nici unul dintre noi nu aveam nici o grijă şi nici nu ştiam ce înseamnă să îţi baţi joc de celălalt sau să îl faci să se simtă prost. Mai existau mici răutăţi dar nici unul dintre noi nu le punea la suflet. Eram fericiţi şi neştiutori, într-un cuvânt complet inocenţi. Este atât de uşor să cad în acea personalitate a mea, acea identitate care a existat atâta timp cât a existat şi inocentă, când sunt cu cineva pe care îl cunosc din acel timp de mult uitat că nici nu îmi dau seama că o fac.

Mă trezesc îmbrăţişându-l şi pupându-l pe obraz, bucuroasă că revăd pe cineva cu care am copilărit. Nu pot explica de ce această schimbare se petrece în mine, dar ea are loc.
- Dacă ştiam că vei fi atât de bucuroasă să mă vezi îţi ziceam mai de mult cine sunt, zice îmbrăţişându-mă puţin stângaci de parcă nu s-ar fi aşteptat la reacţia mea.
- Oh, Doamne! Te-am sărutat! Exclam eu depărtându-mă de acesta.
- Teoretic ne-am sărutat este corect.
Spune asta zâmbind, însă zâmbetul îi îngheţă pe buze văzând şocul de pe chipul meu şi normal, aşa cum numai mie mi se întâmplă asemenea momente, interpretează greşit.
- Bun, văd că numai amintirea acelui incident te dezgustă. Nu înţeleg că ce dracul încerc tot timpul să îţi atrag atenţie, să mă observi, să îmi conştientizezi existenţa. Însă eşti atât de obsedată de nenorocitul acela încât nu mai oferi nimănui nici o şansă! Ţipă el întorcându-se şi lovind peretele cu pumnul.
Eu clipesc de câteva ori, nevenindu-mi să cred că se poate enerva atât de uşor. Cu siguranţă nu mă aşteptam la o asemenea reacţie din partea lui. Revin la personalitatea mea matură, deoarece înţeleg că nu mai este copilul de atunci, nici unul dintre noi nu mai este copilul de atunci şi nici nu vom putea reveni vreodată în acel moment.
La naiba! Tocmai când începeam să uit de ultimii câţiva ani, vine el cu furia lui tâmpită şi dă totul peste cap! Naiba să îl ia!
- Nu este adevărat! Spun eu aproape ţipând, aprovizionată cu energie din cauza furiei care se trezise în mine.

Furie şi supărare. Furie pentru că a stricat momentul în care am căzut în mica mea iluzie, mica mea lume iluzorie şi supărare pentru că este adevărat ceea ce spune numai că nu m-am lăsat niciodată să conştientizez acest fapt. Şi cum puteam? Cum poate cineva să ateste că motivul pentru care nu suportă să sărute pe altcineva este un fost iubit care încă îi bântuie mintea şi inima refuzând cu o îndârjire diavolească să le dea drumul? Poate există această posibilitate şi am fost eu mult prea oarbă să o văd şi o lasă deoarece nu am înfruntat niciodată problemele care aveau legătură cu el. Nu, nu le-am înfruntat şi le-am lăsat să mă mănânce de vie încetul cu încetul sperând că o dată şi o dată le voi uita, că se vor dizolva şi vor dispărea. Dacă nu aş simţi atât de multe aş crede că sunt doar un mort viu, doar o carapace a ceea ce am fost o dată.
- Spune-mi adevărul. Spune-mi că într-adevăr ai stat cu cineva mai mult de o lună de când te-ai despărţit de Stephen. Hai, minte-mă, te provoc! Zice el continuând să stea cu spatele la mine.
Nu pot decât să ghicesc durerea din spatele cuvintelor lui, dar motivul pentru care acea durere este acolo nu îl cunosc, nici nu cred că vreau să îl cunosc. De ce îl deranjează atât de tare faptul că eu nu am avut o adevărată relaţie de când m-am despărţit de Stephen?
- Nu pot minţi... şoptesc recunoscând astfel că are dreptate.
Nu am putut să am o relaţie cu cineva, cu altcineva din cauză că îmi era şi încă îmi este teamă. Teama de a fi rănită din nou de persoana în care am încredere. Nu am mai vrut să fiu niciodată atât de vulnerabilă cum am fost în acea seară teribilă. Este uşor să spui că lasă, că vei trece peste dar este atât de greu să o faci. Nu şti cât de greu este decât în momentul în care eşti pus în acea situaţie. Atunci înţelegi, atunci vezi.

- Ai vrut o şansă, însă nu ai primit-o pentru că nu o pot oferi. Nu îţi pot da acea şansă. Nu pot să mă mai implic într-o relaţie şi să dau tot şi să primesc nimic. Da, am fost egoistă şi lasă. Dar dacă ai observat asta de ce nu m-ai lăsat în pace? De ce ai vrut sau de ce vrei să stai cu mine?
- Te plac, Valentina. Te plac mai mult decât îţi poţi tu închipui şi nu vreau decât să fac să dispară acea luminiţă tristă din ochi tăi căprui. Când te-am văzut pentru prima dată după un an şi ceva pe targă nu m-am putut gândi decât la cum să te salvez, cum să te ajut să supravieţuieşti chiar dacă tu nu doreai asta. Am crezut că am trecut peste infatuarea pe care o aveam pentru tine însă m-am înşelat. Când te-am văzut cum dormeai în pat, în spital, arătai atât de liniştită şi inocentă, fără urmele urâte ale dureri mi-am dat seama că încă îmi doresc şansa mea de a te vedea dormind aşa în braţele mele.

Numai mie mi se poate întâmpla aşa ceva. Ai crede că joc într-o telenovelă proastă. De ce viaţa mea trebuie să fie atât de complicată? Nu este de ajuns că trebuie să mă joc de-a şoarecele şi pisica cu Stephen, mai trebuie să mă confrunt şi cu Vlad acum?
- Ce ar trebui să îţi răspund? Ce vrei de la mine de îmi spui toate astea acum? În caz că nu ţi-ai dat seama eu nu o să mai ies de aici decât într-un coşciug! Ţip la el simţindu-mă neajutorată.
Nu sunt proastă. Ştiu de ce doctori nu m-au lăsat să plec şi de ce toţi cei care mă vizitează în ultimul timp sunt atât de atenţi cu mine. Nu voi mai ieşi de aici pe picioarele mele şi nu mă deranjează asta. Este adevărat că nu mai sunt la fel de sigură că la început că nu voi lăsa în urma mea durere şi lacrimi dar nu mai este alegerea mea. Soarta şi-a băgat nasul unde nu îi fierbea oala.

- Oh, deci într-un sfârşit începi să realizezi că există oameni cărora le pasă de tine, nu?
Atenţia îmi este atrasă de persoana care tocmai a vorbit. Nu am mai auzit-o de ceva vreme şi începusem să cred că m-a părăsit supărată că nu o ascult mai deloc.
- Nu te obosi să răspunzi, ştiu că nu poţi din cauza acestui băiat chipeş, zice apărând în spatele lui Vlad şi îmbrăţişându-l, plimbându-şi mâinile pe pieptul şi abdomenul său. Care dacă mă laşi să adaug, se află aici pentru tine, pentru că te place. Deci va fi trist când vei da ortul, ai înţeles?
Poate nu este chiar o telenovelă proastă până la urmă. Poate toate aceste amintiri şi întâlniri au scopul lor pe care eu că o încăpăţânată refuz să îl văd, să îl conştientizez.
- Cum ar fi faptul că există persoane care nu te vor uita niciodată? Care de câte ori îşi vor aminti de tine li se va întrista inima şi ziua? Zice ea.

Cea care vorbeşte acum este doar un personaj al imaginaţiei mele, al minţii mele bolnave. Arată sau mai bine zis este persoana care eram eu când aveam şaisprezece ani. Dar nu are aceeaşi privire pe care o aveam eu la acea vârstă. Are ochii aceia pe care am ajuns să îi urăsc din toată inima. Acei ochi căprui plini de depresie, tristeţe şi multe alte lucruri pe care aş prefera să nu le numesc. În ciuda acestor lucruri ea zâmbeşte şi continuă să îl mângâie pe Vlad pe abdomen.
Nu ştiu de ce ochii mei rămân fixaţi pe mâna care se plimbă pe trupul acestuia. Îi urmăresc fiecare mişcare cu o obsesie nebună. Îmi dau seama că îmi doresc să fac eu asta, să simt căldura cuiva topind gheaţa din inima mea.
- O poţi face dacă vrei. Trebuie numai să zici şi te va lua în braţe, te va mângâia, te va încălzi, zise aceasta înainte să dispară.
- Valentina? Îl aud pe Vlad strigându-mă.
Nu îmi dau seama a câta oară este când mă strigă dar pare pregătit să se apropie de pat pentru a vedea ce se întâmplă cu mine de nu răspund.

- Da, scuze. M-am pierdut puţin printre gânduri.
- Mi-am dat seama că nu ai auzit ce ţi-am zis mai devreme. Ţi-am zis că dracul nu este atât de negru. Te vei face bine o să vezi, zice el apropiindu-se şi luându-mi mâna în a sa.
Îmi vine să râd dar mă abţin, ştiind că se va simţi jignit dacă facă asta. Din păcate nu pot fi atât de sigură că Vlad, nu pot să îi împărtăşesc speranţă sau optimismul. Şi de parcă soarta a vrut să îi dovedească lui că optimismul său nu este întemeiat intru din nou într-o criză. Nu mai pot să respir şi inima mă doare îngrozitor. Nu înţeleg ce se întâmplă şi că de obicei din cauza lipsei de oxigen intru în inconştienţă. Aş vrea să mă trezesc în curând şi să îi văd pe toţi înainte să se întâmple inevitabilul.