26-06-2011, 09:01 PM
Hello tuturor. Stiu ca a trecut mult timp de cand nu am mai adus nextu, dar uite ca acum am reusit si eu sa trec pe aici si sa va aduc nextu. Probabail va fi ultimul capitol pe care il voi mai posta, deoarece voi fi plecata o perioada mai indelungata. So, lectura placuta va multumesc ca ati citit pana acum si sper ca veti citii in continuare. Va rog scuzati greselile capitolul a fost scris acum ceva vreme si nu am mai avut timp sa il iau inca odata la corectat.
Trecuseră două zile de la incidentul cu Matt şi încă eram marcată de acel eveniment. Îl avusem atât de aproape, mult prea aproape şi totuşi nu bănuise nici o secundă că de fapt nu plecasem ci doar mă schimbasem. Eram, oarecum tristă din această cauză se pare că nu îşi mai amintea nimic de Asusena Diaz care practic murise în mintea mea, căci pentru el, eu doar plecasem. Dar nu era aşa pentru mine tot ce avusese legătură cu Asusena dispăruse, acum eram Noele Roberts, o nouă persoană aveam alte gânduri . Îmi doream să fac altceva, ceva care să îmi ţină mintea ocupată ca să uit de toate câte s-au întâmplat. Doamna directoare mi-a recomandat să mă angajez şi să nu stau doar în orfelinat, care aveau destul de multe amintiri dureroase. Nu mă îndoiam că asta era cea mai bună idee mai ales că mare lucru nu aş fi putut face. Şi totuşi îmi era destul de greu, faptul că mă simţeam atât de singură nu făcea decât să fiu şi mai demoralizată. Pentru prima dată îmi era dor de fraţii mei pe care nu îi mai văzusem de un an şi câteva luni. Nu ştiam absolut nimic despre ei, deşi încercasem de atâtea ori să îi sun. Dar eram prea laşă, prea slabă ca să pot să vorbesc cu ei. Şi oricum nu ştiam ce să le spun s-au cum să le spun. Mi-aş fi dorit atât de mult în aceste momente ca mama să fi fost lângă mine. Deodată, am simţit cum lacrimile reci şi sărate alunecau încet pe obraji mei. Plângeam. Nu, nu îmi era ruşine, chiar avem multe motive pentru care să plâng, de tristeţe, de furie, di durere, de singurătate, din cauza tuturor acestor sentimente. Am plâns aşa câteva ore bune până când nu am mai avut forţa necesară să o fac, până când durerea devenea din ce în ce mai greu de suportat. Nu cred că voi putea vreodată să îl uite, pentru că gândurile mă ţin prea aproape.
Avem nevoie de încurajare şi de cineva care să mă strângă în braţe cu toată forţa pe care o are şi să nu îmi mai dea drumul niciodată. Aveam nevoie de cineva să mă protejeze.
Aveam suficientă durere adunată care să mă pot preocupa de găsirea unei slujbe. Dar trebuia să o fac până la urmă. Ştiam că doamna directoare nu va putea să mă ajute la nesfârşit. Făcuse atât de multe, încât nu cred că voi fi vreodată în stare să o răsplătesc. Trebuia să lupt ca să pot rezista.
M-am ridicat încet de pe jos mi-am luat o geacă şi am plecat să îmi caut de lucru, ceva cu jumătate de normă pentru că voiam să învăţ cât mai mult. Nu aveam idee în legătură cu viitoarea mea slujbă, tot ce speram era să ajung să găsesc una.
Aşa că am început cu un interviu pentru un post de secretară, dar tot ce am primit ca răspuns a fost un nu mare şi grosolan. Şi am continuat aşa câteva ore bune, primind aceleaşi răspunsuri şi respingeri de care eram sătula. De pe la a douăzeci şi cincea chiar mă gândeam cât de greu era de fapt.
Încet, dar sigur începeam să îmi pierd orice speranţă, dar chiar atunci am văzut un anunţ cu ,, angajăm chelneriţe’’. De ce nu? M-am întrebat în gând mai ales că restaurantul părea destul de drăguţ şi select. Cred că aici mâncau doar oameni bogaţi. Ah cât de mult îi uram pe aceşti oameni. Snobismul şi superioritatea cu care îi priveau pe cei din jur mă exasperam, deşi până nu demult fusesem şi eu cu un asemenea om pe care îl iubisem şi încă îl mai iubeam.
Şi totuşi, speram să îl uit, ba nu îmi impuneam acest lucru, dar până una alta aveam nevoie de o slujbă cu toate că îmi pierdusem orice speranţă trebuia să încerc indiferent de rezultat. Şi uite aşa am ajuns să fiu vânzătoare într-un magazin, nu era cine ştie ce, dar măcar îmi găsisem ceva cu jumătate de normă, ceva care să îmi ocupe timpul. Astfel au trecut alte două zile , iar eu nu făceam altceva decât să merg la lucru şi să am grijă de copii. Cu toate astea mă simţeam din ce în ce mai singură, de fapt eram sigură că aveam să cad în depresie. Şi atunci îmi aminteam ce îmi spusese mama înainte să moară Îmbrăţişarea e un petic de amintire ce ne aminteşte că undeva, cândva am avut aripi…. Dar pentru mine aripile erau frânte demult şi cu toate astea aveam nevoie de o îmbrăţişare, de cineva care să îmi spună că totul va fi bine. Acum nu eram decât o umbră a acestui pământ, care se hrănea cu amintirile trecutului dorindu-mi să reînvii un mister de mult pierdut, şi cu toate astea îmi dorisem ca viaţa mea să aibă un sens. Dar până acum pot spune că sensul vieţii mele mi se părea teribil de anost, de lipsit de importanţă încât îmi doream chiar moartea. Recunosc că de când Matt nu mai făcea parte din viaţa mea, percepţia mea asupra realităţii se schimbase, eu însumi mă schimbasem. Nu mai aveam forţa necesară nici măcar să merg, aveam ameţeli şi tot ceea ce mâncam îmi făcea rău.
- Noele sigur eşti bine? Mă întrebă Adel într-o seară văzând că stările de vomă deveniseră tot mai dese.
- Da sunt bine, cred că am anemie sau cam aşa ceva, i-am răspuns în timp ce încercam să schiţez un zâmbet, dar nu prea îmi ieşise.
- Eşti sigură? adică nu crezi că ai putea fi însărcinată? Zic şi eu aşa, dar aduţi aminte de ce s-a întâmplat cu Matt, continuă fata muşcând dintr-un măr. Nu am mai apucat să îi răspund pentru că m-am dus din nou la baie. Însărcinată? Asta era imposibil. Şi totuşi dacă mă gândesc mai bine ciclul îmi întârziase, iar stările de vomă şi de greaţă deveniseră tot mai dese. Nu. Asta era imposibil nu mi se putea întâmpla asta tocmai mie. Eu nu puteam fi însărcinată, nu asta era clar. Am mers în cameră şi m-am pus să dorm, ziua de mâine avea să fie obositoare aveam tură dublă mâine la magazin.
Noaptea trecuse fără alte incidente şi cu toate astea starea mea nu se îmbunătăţise aproape deloc. Am mers şi am făcut rapid un duş după care m-am îmbrăcat într-o rochie albă şi lungă, am luat o pereche de sandale mi-am luat geanta, telefonul şi am plecat. Nu m-am mai obosit să iau micul dejun chiar nu îmi era foame. Am plecat în grabă spre magazin nu voiam să întârzii cu toate că aveam timp destul. Aveam atâtea lucruri la care să mă gândesc, nici măcar nu am realizat când am ajuns. Se pare că doamna Bell plecase după cum îmi spusese ieri, aşa că era treaba mea să mă ocup de toate îndatoririle pe care le primisem. La început am crezut că voi avea o zi liniştită, dar curând au început să vină clienţii şi aşa s-a dus şi prânzul meu şi aşa nu am putut mânca. Mai aveam câteva ore până la închidere şi nu mai era absolut nimeni în magazin. Acum începusem să mă plictisesc, şi eu care credeam că dacă voi avea o slujbă voi putea uita de sentimentul de singurătate care mă încerca de ceva timp. Priveam pierdută spre uşă până când în raza mea vizuală îşi făcu apariţia chiar logodnica lui Matt. Nu eram geloasă chiar îi respectam deciziile, ci mai degrabă eram şocată, iar faptul că o aveam în faţa mă punea la zid, însă ceea ce mă îngrijora cu adevărat era că amintirile mă vor doborî şi voi ajunge să plâng în faţa ei.
- Scuzaţi-mă aveţi cumva această rochie şi pe culoarea roşie? Mă întrebă fata. Acum că o priveam mai cu atenţie era chiar frumoasă, stilată şi foarte educată. Nici nu mă mir că tatăl brunetului o alesese drept logodnica acestuia în comparaţie cu mine care eram atât de simplă.
- Imediat, aştepta-ţi merg să văd, i-am răspuns după care am plecat în spate. Nu mi-a luat foarte mult să o găsesc aşa că am luato şi i-am dato. Aceasta a mers în cabina de probă şi după cinci minute a ieşit îmbrăcată în acea rochie roşie simplă, dar care îi venea perfect.
- Este exact ce căutam, va fi perfectă pentru recepţia pe care o vom organiza în mod special în cinstea logodnei mele cu Matt Brawn spuse în timp ce se privea în oglindă analizându-se. Crezi că o poţi împacheta? Mă întrebă după ce se duse şi se schimbă.
- Desigur, am răspuns încet după care am luat articolul vestimentar şi l-am pus într-o sacoşă pe care i-am întinso, însă înainte să mai apuc să i-au banii am simţit cum pământul îmi ,,fuge’’ la propriu de sub picioare în timp ce vederea mi se întunecă.
- Hey, eşti bine? Asta a fost singur lucru pe care l-am auzit înainte să cad inconştientă pe parchetul rece.
Când m-am trezit vederea îmi era încă înceţoşată, dar privind în jur am realizat că eram într-o cameră albă total necunoscută, în timp ce o perfuzie îmi era prinsă de mână. Deci ajunsesem la spital, dar oare cine mă adusese? Mi-am întors încet privirea spre uşă unde am văzuto pe logodnica lui Matt stând împreună cu acesta şi sărutându-se. Atunci am simţit cum o durere îngrozitoare îmi străpunse sufletul în timp ce un ticăit începuse să se audă în întreaga încăpere, şi se pare că venea de la aparatul ce îmi monitoriza inima. Am încercat să mă ridic fără să îi deranjez pe cei doi ce păreau să nu observe că mă trezisem. Însă mi-a fost imposibil pentru că nu aveam forţa necesară, iar această întâmplară mă afectase şi mai mult.
- Se pare că te-ai trezit. Cum te simţi ? mă întrebă tânăra ce acum venise lângă patul meu.
- Bine…cred. Mulţumesc că m-ai adus aici. I-am răspuns fără vlagă încercând cu greu să mă abţin şi să nu încep să plâng.
- Nu ai pentru ce, să ştii că m-am speriat. Oricum şi eu şi logodnicul meu vom sta cu tine până vom afla ce ai. Răspunse, în timp ce îl trase pe brunet lângă el care mă privea foarte insistent, dar nu asta mă îngrijora de fapt pe mine ci faptul că voiau să stea cu mine şi să afle ce am. Dacă Adel avea dreptate, dacă eram însărcinată ei nu trebuiau să afle.
- Mulţumesc frumos, dar chiar nu este nevoie să rămâneţi. Sigur sunt aşa din cauza căldurii şi pentru că astăzi nu am avut timp să mănânc. Nu este nimic grav, serios. Speram să pot să îi conving să plece şi să mă lase singură, să mă lase să plâng în voie.
- Bine, dar îţi las numărul meu de telefon să mă suni de îndată ce afli diagnosticul. Vreau să ştiu că eşti bine. Spuse fata după care îmi înmână o carte de vizită pe care era trecut un număr de telefon.
- Aşa o să fac. Le-am spus înainte ca aceştia să apuce să închidă uşa în urma lor. Î
În sfârşit plecaseră, nu mai puteam să stau aşa aproape de Matt şi să mă prefac că nu îl cunosc. Era prea greu. Am simţit cum lacrimile reci şi sărate au început să îmi alunece în voie în timp ce câte un suspin se auzea din când în când tulburând aceea linişte de mormânt. Acum era prea târziu, prea târziu pentru a mai putea face ceva. Recunosc, îl iubeam enorm pe brunet, dar aveam şi eu demnitatea mea nu puteam trece peste tot ce îmi făcuse. Era în zadar să mai fac ceva. Acum prezentul era invadat de trecutul dureros, de amintiri.
Am luat încet o oglindă aflată pe o noptieră şi am început să îmi studiez chipul palid pentru câteva secunde, după care am aruncat oglinda în perete, nevrând să mai văd cât de slabă eram în acest moment. Crezusem în el îi dăruisem tot ce avusem mai bun, iar el îşi bătuse joc.
Curând îşi făcu apariţia o asistentă alarmată de zgomotul făcut de oglinda ce ,,zăcea’’ acum spartă în mii de cioburi pe gresia albă. Femeia mă privi fără să spună însă nimic. Doar se aşeză lângă mine şi mă privii. Avea o privire plină de compasiune, şi se părea că această compasiune îmi era adresată mie. Peste câteva clipe intră o doamnă mai învârstă, ce privea îngrijorată o fişă.
- Oh, văd că pacienta s-a trezit, afirmă aceasta. Cum te simţi? Continuă ea.
- Bine, cred. Am răspuns şi mai confuză de felul în care privea femeia acea fişă.
- Uite nu vreau să te speri, dar ceea ce ţi s-a întâmplat…nu ştiu cum vei reacţiona la primirea acestei veşti dar, şi se opri brusc. Se pare că voia să mărească suspansul care mă acaparase şi care se intensifica cu fiecare secundă ce trece.
- Dar ce? Am întrebat şi mai îngrijorată.
- Dar, nu te speria nu e nimic grav, de fapt este un lucru minunat ceea ce ţi se întâmplă. Eşti însărcinată!
Capitolul 7. Fii puternică
Trecuseră două zile de la incidentul cu Matt şi încă eram marcată de acel eveniment. Îl avusem atât de aproape, mult prea aproape şi totuşi nu bănuise nici o secundă că de fapt nu plecasem ci doar mă schimbasem. Eram, oarecum tristă din această cauză se pare că nu îşi mai amintea nimic de Asusena Diaz care practic murise în mintea mea, căci pentru el, eu doar plecasem. Dar nu era aşa pentru mine tot ce avusese legătură cu Asusena dispăruse, acum eram Noele Roberts, o nouă persoană aveam alte gânduri . Îmi doream să fac altceva, ceva care să îmi ţină mintea ocupată ca să uit de toate câte s-au întâmplat. Doamna directoare mi-a recomandat să mă angajez şi să nu stau doar în orfelinat, care aveau destul de multe amintiri dureroase. Nu mă îndoiam că asta era cea mai bună idee mai ales că mare lucru nu aş fi putut face. Şi totuşi îmi era destul de greu, faptul că mă simţeam atât de singură nu făcea decât să fiu şi mai demoralizată. Pentru prima dată îmi era dor de fraţii mei pe care nu îi mai văzusem de un an şi câteva luni. Nu ştiam absolut nimic despre ei, deşi încercasem de atâtea ori să îi sun. Dar eram prea laşă, prea slabă ca să pot să vorbesc cu ei. Şi oricum nu ştiam ce să le spun s-au cum să le spun. Mi-aş fi dorit atât de mult în aceste momente ca mama să fi fost lângă mine. Deodată, am simţit cum lacrimile reci şi sărate alunecau încet pe obraji mei. Plângeam. Nu, nu îmi era ruşine, chiar avem multe motive pentru care să plâng, de tristeţe, de furie, di durere, de singurătate, din cauza tuturor acestor sentimente. Am plâns aşa câteva ore bune până când nu am mai avut forţa necesară să o fac, până când durerea devenea din ce în ce mai greu de suportat. Nu cred că voi putea vreodată să îl uite, pentru că gândurile mă ţin prea aproape.
Avem nevoie de încurajare şi de cineva care să mă strângă în braţe cu toată forţa pe care o are şi să nu îmi mai dea drumul niciodată. Aveam nevoie de cineva să mă protejeze.
Aveam suficientă durere adunată care să mă pot preocupa de găsirea unei slujbe. Dar trebuia să o fac până la urmă. Ştiam că doamna directoare nu va putea să mă ajute la nesfârşit. Făcuse atât de multe, încât nu cred că voi fi vreodată în stare să o răsplătesc. Trebuia să lupt ca să pot rezista.
M-am ridicat încet de pe jos mi-am luat o geacă şi am plecat să îmi caut de lucru, ceva cu jumătate de normă pentru că voiam să învăţ cât mai mult. Nu aveam idee în legătură cu viitoarea mea slujbă, tot ce speram era să ajung să găsesc una.
Aşa că am început cu un interviu pentru un post de secretară, dar tot ce am primit ca răspuns a fost un nu mare şi grosolan. Şi am continuat aşa câteva ore bune, primind aceleaşi răspunsuri şi respingeri de care eram sătula. De pe la a douăzeci şi cincea chiar mă gândeam cât de greu era de fapt.
Încet, dar sigur începeam să îmi pierd orice speranţă, dar chiar atunci am văzut un anunţ cu ,, angajăm chelneriţe’’. De ce nu? M-am întrebat în gând mai ales că restaurantul părea destul de drăguţ şi select. Cred că aici mâncau doar oameni bogaţi. Ah cât de mult îi uram pe aceşti oameni. Snobismul şi superioritatea cu care îi priveau pe cei din jur mă exasperam, deşi până nu demult fusesem şi eu cu un asemenea om pe care îl iubisem şi încă îl mai iubeam.
Şi totuşi, speram să îl uit, ba nu îmi impuneam acest lucru, dar până una alta aveam nevoie de o slujbă cu toate că îmi pierdusem orice speranţă trebuia să încerc indiferent de rezultat. Şi uite aşa am ajuns să fiu vânzătoare într-un magazin, nu era cine ştie ce, dar măcar îmi găsisem ceva cu jumătate de normă, ceva care să îmi ocupe timpul. Astfel au trecut alte două zile , iar eu nu făceam altceva decât să merg la lucru şi să am grijă de copii. Cu toate astea mă simţeam din ce în ce mai singură, de fapt eram sigură că aveam să cad în depresie. Şi atunci îmi aminteam ce îmi spusese mama înainte să moară Îmbrăţişarea e un petic de amintire ce ne aminteşte că undeva, cândva am avut aripi…. Dar pentru mine aripile erau frânte demult şi cu toate astea aveam nevoie de o îmbrăţişare, de cineva care să îmi spună că totul va fi bine. Acum nu eram decât o umbră a acestui pământ, care se hrănea cu amintirile trecutului dorindu-mi să reînvii un mister de mult pierdut, şi cu toate astea îmi dorisem ca viaţa mea să aibă un sens. Dar până acum pot spune că sensul vieţii mele mi se părea teribil de anost, de lipsit de importanţă încât îmi doream chiar moartea. Recunosc că de când Matt nu mai făcea parte din viaţa mea, percepţia mea asupra realităţii se schimbase, eu însumi mă schimbasem. Nu mai aveam forţa necesară nici măcar să merg, aveam ameţeli şi tot ceea ce mâncam îmi făcea rău.
- Noele sigur eşti bine? Mă întrebă Adel într-o seară văzând că stările de vomă deveniseră tot mai dese.
- Da sunt bine, cred că am anemie sau cam aşa ceva, i-am răspuns în timp ce încercam să schiţez un zâmbet, dar nu prea îmi ieşise.
- Eşti sigură? adică nu crezi că ai putea fi însărcinată? Zic şi eu aşa, dar aduţi aminte de ce s-a întâmplat cu Matt, continuă fata muşcând dintr-un măr. Nu am mai apucat să îi răspund pentru că m-am dus din nou la baie. Însărcinată? Asta era imposibil. Şi totuşi dacă mă gândesc mai bine ciclul îmi întârziase, iar stările de vomă şi de greaţă deveniseră tot mai dese. Nu. Asta era imposibil nu mi se putea întâmpla asta tocmai mie. Eu nu puteam fi însărcinată, nu asta era clar. Am mers în cameră şi m-am pus să dorm, ziua de mâine avea să fie obositoare aveam tură dublă mâine la magazin.
Noaptea trecuse fără alte incidente şi cu toate astea starea mea nu se îmbunătăţise aproape deloc. Am mers şi am făcut rapid un duş după care m-am îmbrăcat într-o rochie albă şi lungă, am luat o pereche de sandale mi-am luat geanta, telefonul şi am plecat. Nu m-am mai obosit să iau micul dejun chiar nu îmi era foame. Am plecat în grabă spre magazin nu voiam să întârzii cu toate că aveam timp destul. Aveam atâtea lucruri la care să mă gândesc, nici măcar nu am realizat când am ajuns. Se pare că doamna Bell plecase după cum îmi spusese ieri, aşa că era treaba mea să mă ocup de toate îndatoririle pe care le primisem. La început am crezut că voi avea o zi liniştită, dar curând au început să vină clienţii şi aşa s-a dus şi prânzul meu şi aşa nu am putut mânca. Mai aveam câteva ore până la închidere şi nu mai era absolut nimeni în magazin. Acum începusem să mă plictisesc, şi eu care credeam că dacă voi avea o slujbă voi putea uita de sentimentul de singurătate care mă încerca de ceva timp. Priveam pierdută spre uşă până când în raza mea vizuală îşi făcu apariţia chiar logodnica lui Matt. Nu eram geloasă chiar îi respectam deciziile, ci mai degrabă eram şocată, iar faptul că o aveam în faţa mă punea la zid, însă ceea ce mă îngrijora cu adevărat era că amintirile mă vor doborî şi voi ajunge să plâng în faţa ei.
- Scuzaţi-mă aveţi cumva această rochie şi pe culoarea roşie? Mă întrebă fata. Acum că o priveam mai cu atenţie era chiar frumoasă, stilată şi foarte educată. Nici nu mă mir că tatăl brunetului o alesese drept logodnica acestuia în comparaţie cu mine care eram atât de simplă.
- Imediat, aştepta-ţi merg să văd, i-am răspuns după care am plecat în spate. Nu mi-a luat foarte mult să o găsesc aşa că am luato şi i-am dato. Aceasta a mers în cabina de probă şi după cinci minute a ieşit îmbrăcată în acea rochie roşie simplă, dar care îi venea perfect.
- Este exact ce căutam, va fi perfectă pentru recepţia pe care o vom organiza în mod special în cinstea logodnei mele cu Matt Brawn spuse în timp ce se privea în oglindă analizându-se. Crezi că o poţi împacheta? Mă întrebă după ce se duse şi se schimbă.
- Desigur, am răspuns încet după care am luat articolul vestimentar şi l-am pus într-o sacoşă pe care i-am întinso, însă înainte să mai apuc să i-au banii am simţit cum pământul îmi ,,fuge’’ la propriu de sub picioare în timp ce vederea mi se întunecă.
- Hey, eşti bine? Asta a fost singur lucru pe care l-am auzit înainte să cad inconştientă pe parchetul rece.
Când m-am trezit vederea îmi era încă înceţoşată, dar privind în jur am realizat că eram într-o cameră albă total necunoscută, în timp ce o perfuzie îmi era prinsă de mână. Deci ajunsesem la spital, dar oare cine mă adusese? Mi-am întors încet privirea spre uşă unde am văzuto pe logodnica lui Matt stând împreună cu acesta şi sărutându-se. Atunci am simţit cum o durere îngrozitoare îmi străpunse sufletul în timp ce un ticăit începuse să se audă în întreaga încăpere, şi se pare că venea de la aparatul ce îmi monitoriza inima. Am încercat să mă ridic fără să îi deranjez pe cei doi ce păreau să nu observe că mă trezisem. Însă mi-a fost imposibil pentru că nu aveam forţa necesară, iar această întâmplară mă afectase şi mai mult.
- Se pare că te-ai trezit. Cum te simţi ? mă întrebă tânăra ce acum venise lângă patul meu.
- Bine…cred. Mulţumesc că m-ai adus aici. I-am răspuns fără vlagă încercând cu greu să mă abţin şi să nu încep să plâng.
- Nu ai pentru ce, să ştii că m-am speriat. Oricum şi eu şi logodnicul meu vom sta cu tine până vom afla ce ai. Răspunse, în timp ce îl trase pe brunet lângă el care mă privea foarte insistent, dar nu asta mă îngrijora de fapt pe mine ci faptul că voiau să stea cu mine şi să afle ce am. Dacă Adel avea dreptate, dacă eram însărcinată ei nu trebuiau să afle.
- Mulţumesc frumos, dar chiar nu este nevoie să rămâneţi. Sigur sunt aşa din cauza căldurii şi pentru că astăzi nu am avut timp să mănânc. Nu este nimic grav, serios. Speram să pot să îi conving să plece şi să mă lase singură, să mă lase să plâng în voie.
- Bine, dar îţi las numărul meu de telefon să mă suni de îndată ce afli diagnosticul. Vreau să ştiu că eşti bine. Spuse fata după care îmi înmână o carte de vizită pe care era trecut un număr de telefon.
- Aşa o să fac. Le-am spus înainte ca aceştia să apuce să închidă uşa în urma lor. Î
În sfârşit plecaseră, nu mai puteam să stau aşa aproape de Matt şi să mă prefac că nu îl cunosc. Era prea greu. Am simţit cum lacrimile reci şi sărate au început să îmi alunece în voie în timp ce câte un suspin se auzea din când în când tulburând aceea linişte de mormânt. Acum era prea târziu, prea târziu pentru a mai putea face ceva. Recunosc, îl iubeam enorm pe brunet, dar aveam şi eu demnitatea mea nu puteam trece peste tot ce îmi făcuse. Era în zadar să mai fac ceva. Acum prezentul era invadat de trecutul dureros, de amintiri.
Am luat încet o oglindă aflată pe o noptieră şi am început să îmi studiez chipul palid pentru câteva secunde, după care am aruncat oglinda în perete, nevrând să mai văd cât de slabă eram în acest moment. Crezusem în el îi dăruisem tot ce avusem mai bun, iar el îşi bătuse joc.
Curând îşi făcu apariţia o asistentă alarmată de zgomotul făcut de oglinda ce ,,zăcea’’ acum spartă în mii de cioburi pe gresia albă. Femeia mă privi fără să spună însă nimic. Doar se aşeză lângă mine şi mă privii. Avea o privire plină de compasiune, şi se părea că această compasiune îmi era adresată mie. Peste câteva clipe intră o doamnă mai învârstă, ce privea îngrijorată o fişă.
- Oh, văd că pacienta s-a trezit, afirmă aceasta. Cum te simţi? Continuă ea.
- Bine, cred. Am răspuns şi mai confuză de felul în care privea femeia acea fişă.
- Uite nu vreau să te speri, dar ceea ce ţi s-a întâmplat…nu ştiu cum vei reacţiona la primirea acestei veşti dar, şi se opri brusc. Se pare că voia să mărească suspansul care mă acaparase şi care se intensifica cu fiecare secundă ce trece.
- Dar ce? Am întrebat şi mai îngrijorată.
- Dar, nu te speria nu e nimic grav, de fapt este un lucru minunat ceea ce ţi se întâmplă. Eşti însărcinată!