Ultimul glonţ [ YAOI ]

[Me�al.]

Îmi pare rău de întârziere, dar săptămânile astea sunt prins între teste/examene şi nu mai am timp aproape deloc. Capitolul este necorectat din cauza lipsei de timp.
Thanks for the comments!
Lectură plăcută!

4

Nu mai eram lucid, capul îmi era învăluit într-o ceaţă densă şi nu simţeam mare lucru; nici nu ştiam sigur unde mă aflam. Eram sigur că patul lui Damon era atât de moale şi îmi părea rău că nu puteam să-l „testez” mai bine. Ce mă deranja destul de mult era faptul că nu îmi puteam mişca propriul corp, de parcă aş fi avut greutăţi legate de mâini şi picioare. Când voiam să fac o mişcare, trebuia să depun un efort uriaş, obositor. L-am privit pe brunet cum îşi scotea sacoul de pe el şi l-a pus frumos pe un umeraş. Era solid; nu gras, ci avea muşchi. Părul îi era ciufulit la spate şi am văzut că avea două şuviţe mai lungi lăsate pentru a fi la modă. Când s-a întors, l-am văzut privindu-mă atât de... flămând. Era de parcă m-ar fi considerat felul principal la o masă festivă. Privirea sa era întunecată, dar puteam citi o urmă de dorinţă cruntă în ochii lui. Ştiam că mă aştepta ceva, dar nu voiam să mă gândesc la ce. Pur şi simplu îmi doream să trag de timp, aşa că am început o conversaţie cu el.
- Ce mi-ai făcut? M-ai drogat? am întrebat în dorinţa de a părea revoltat.
Însă dădeam dovadă doar de epuizare. Vocea îmi era scăzută, răguşită şi sfârşită. Mai aveam puţin şi aş fi leşinat acolo. Damon mă privi amuzat şi zâmbi. Nu ştiam ce era aşa de frumos, dar am vrut să nu îl enervez. Îmi aşteptam doar răspunsul la întrebare şi, speram eu, avea să vină curând. M-a privit încă o dată, şiret şi spuse simplu:
- Nu. Pur şi simplu, nu am de ce să te droghez, doar nu sunt tac’tu. Nu e vina mea că tu eşti obosit, Aleksei.
Când mi-a spus numele, am început să tremur incontrolabil. Nu eram prea obişnuit să mi se spună astfel fiindcă fusesem strigat aproape tot timpul Vittorio, dar niciodată nu reacţionasem aşa. Era de parcă aş fi fost lovit de un fulger ce mi-a indus o stare atât de... ciudată. Am ridicat privirea înspre el şi l-am văzut apropiindu-se de pat. Scăpase de cămaşă şi cravată şi m-am întrebat cum a reuşit să se dezbrace aşa rapid. Privirea mi-a rămas fixată pe abdomenul său atât de bine lucrat. Avea pătrăţele, iar la fiecare mişcare muşchii i se încordau. Ajuns lângă pat, se opri lângă noptieră. Era cu pistolul în mână. Lent, scoase din acesta câteva gloanţe şi le aşeză pe noptieră, lângă armă. Apoi, parcă într-o secundă, a ajuns deasupra mea. Mă privea în ochi, ciudat, dar atât de intens. Mi-a trecut mâna pe abdomen şi s-a oprit cu palma pe obraz. S-a aplecat uşor şi mi-a acaparat buzele într-un sărut violent. Am fost şocat de gestul său şi mi-am pus cu disperare mâinile pe pieptul lui, împingându-l. Nu se clintea nici măcar puţin. Buzele sale se apăsau pe ale mele şi îşi introduse limba cu violenţă în lăcaşul meu umed. Cerceta totul şi uneori îmi muşca cu lăcomie buza inferioară. Era împotriva naturii ce făcea el! La dracu’! Nu putea să mă sărute un alt băiat! Şi-a strecurat o mână pe sub tricoul meu şi mi-a prins sfârcul între degete, strângându-l. Atunci am dat să ţip, iar adânci sărutul când mi-am deschis gura puţin mai mult. Când, în sfârşit, a oprit acest act neortodox eram epuizat. Gâfâiam şi îl priveam încruntat, poate chiar şi revoltat. Mi se părea o prostie să te săruţi cu un bărbat când şi tu erai de acelaşi sex.
- Damon, eşti prost sau te prefaci? E împotriva naturii să faci aşa ceva! Neortodox! Înţelegi? E anormal! Băieţii sunt cu fetele, nu cu băieţii! La dracu’! am ţipat enervat.
- Mai uşor, motănel, că e posibil să ţi se spargă o venă de sânge la cât de nervos eşti! În plus, nu te-ai mai culcat cu atâţia tipi? Ce ar conta unul în plus? a întrebat, muşcându-mi sfârcul.
Atunci mi-a atins coarda sensibilă. Lucrurile făcute de tatăl meu mă bântuiau şi nu exista noapte în care să nu visez că făceam sex cu un bărbat. Dar atunci nu eram lucid şi acum, da. Nu aveam de gând să mă culc cu cineva de acelaşi sex cu mine cât timp eram conştient de faptele mele. Îmi doream cu ardoare să scap de el şi căutam un obiect ce mă putea ajuta. Am văzut gloanţele. Erau uşor ascuţite, dar nu puteau să omoare pe cineva dacă erau împinse cu mâna. Cu rapiditate, am înfăşcat unul şi l-am înfipt în pieptul lui Damon. Acesta fusese luat pe nepregătite căci se dădu de pe mine, privind şocat în jur. Am zâmbit şi am sărit de pe pat, apropiindu-mă cu rapiditate de uşă. Când am vrut să ies, m-am ciocnit de pieptul tare al unei persoane. Năucit, m-am dat doi paşi în spate, frecându-mă la ochi. Când mi-am ridicat privirea, am avut o senzaţie ciudată, de parcă acea persoană îmi era extrem de cunoscută. Semăna cu Damon la păr şi la trăsături, singura diferenţă era culoarea ochilor, ai bărbatului necunoscut fiind albaştri.
- Bună! Sunt fratele maleficului ăsta de Damon, Jack, a venit salutul banal al bărbatului.
- Mda, cum spui tu, doar lasă-mă în pace, am spus rapid, trecând în grabă pe lângă el.
Nu doream să fiu prins cumva de Damon fiindcă eram sigur că avea să fie nervos. Aşa că am început să alerg înspre camera mea, care era destul de greu de găsit într-o casă atât de mare. Când am văzut uşile uşor roşiatice, din lemn, am zâmbit fericit şi triumfător fiindcă ajunsesem la „destinaţia finală” fără a fi urmărit de bărbat. Acum, probabil, discuta cu fratele lui şi uitase de mine. Asta speram. Am năvălit în cameră, încuind uşa în urma mea şi m-am trântit pe patul moale. Mi-am acoperit faţa cu mâinile şi am oftat, dorindu-mi să uit tot ce se întâmplase. Era pur şi simplu imposibil acel sărut. Nu mi se părea normal să ai alte înclinaţii sexuale. Mă speria simplul fapt că mă aflam în aceeaşi casă cu un a semenea bărbat. Nu cred că a durat mult până ce mi s-a făcut somn. M-am uitat pe geamul uriaş şi am văzut că era o noapte târzie, probabil după miezul ei. Aşa că am închis lumina şi m-am înfăşurat în aşternuturile moi şi călduroase ale patului, cufundându-mă într-un somn adânc, lipsit de Damon sau Jack sau cine ştie ce persoană.

A doua zi m-am trezit târziu. Soarele era deja sus pe cer, iar razele sale pătrundeau prin draperiile din mătase. M-am frecat la ochi adormit şi am căscat. Încă îmi era somn, deşi dormisem destul de mult. Am stat în pat încă ceva timp, privind tavanul şi relaxându-mă. Încet îmi aminteam de ce se întâmplase cu o seară înainte şi de acel sărut pe care, credeam eu, aveam să-l blestem toată viaţa mea.
Puţin timp mai târziu, am auzit bătăi în uşă. Temător, m-am apropiat de aceasta şi am întrebat cine este. Când am auzit numele „Jack” rostit cu putere, m-am relaxat. Dacă nu era Damon, atunci era bine. Am deschis uşa încet, precaut şi l-am lăsat pe Jack înăuntru, prin micul spaţiu. Acesta s-a strecurat cu atenţie în cameră şi mi-a zâmbit după ce am încuiat cu cheia. La aspect puteam spune că era identic cu Damon, deşi zâmbetul său era mai călduros şi dulceag. Este un bun linguşitor, mi-am spus dintr-o dată, după ce l-am analizat puţin. Am aştetat să văd ce doreşte, dar acesta se plimba prin cameră de parcă era prin parc. Mi-am dat ochii peste cap, exasperat. Doamne, ăştia din familia lui Damon sunt scrântiţi toţi! am exclamat privindu-l. După ce făcea câţiva paşi, se oprea şi mă privea, analizându-mi corpul şi apoi pornea din nou în nenorocita aia de plimbărică. După puţin timp, s-a întors cu faţa la mine şi a spus serios:
- Am auzit de întâmplarea de azi-noapte. Şi vreau să-ţi cer scuze în numele fratelui meu, adăugă mai târziu.
În acel moment m-a bufnit un râs isteric şi l-am privit sfidător.
- Ce, e prea important pentru a-ÅŸi cere scuze singur? Sau are cumva nevoie de slujitori?
- Vreau doar să-ţi spun că nu este un om rău, cum probabil crezi, a terminat şi apoi a ieşit din cameră.
Mda, e un îngeraş, cum în cred toţi din casa asta idioată, am comentat tăcut. Aş fi vrut să rămân toată ziua ascuns în camera mea, dar îmi era absolut imposibil. Nu era foarte târziu, dar stomacul îmi ghiorţăia, cerând cu disperare mâncare. Nu aveam ce să-i ofer aici, în camera mea. Poate decât o bucată de lemn sau nişte bumbac. Am deschis larg uşile dulapului şi am privit oripilat înăuntru. Avea să dureze mult pentru a-mi alege o ţinută nu foarte perversă. Într-un final, mi-am pus un tricou negru, mulat pe sub un alt tricou mai larg de culoare bleu şi mi-am pus nişte blugi negrii, ce se mulau pe picioarele mele subţiri. Arătam... acceptabil. Am coborât în sufragerie, unde lucra aceeaşi slujitoare cu care mă conversasem. Când m-a văzut, mi-a afişat un zâmbet cald şi m-a îndrumat înspre salon. Am trecut prin numeroase camere şi prin diverse culoare, toate fiind diferite. Singurul lucru ce se păstra era frumuseţea locului şi bunul gust al proprietarului. Lângă o uşă mare, din lemn masiv, era pusă o plăcuţă aurie pe care scria Salonul Monate. Nu ştiam limba germană la perfecţie, dar am reuşit să-mi dau seama că încăperea în care aveam să intrăm se numea „Lună”. M-am întrebat imediat de ce avea această denumire, dar răspunsul mi-a venit imediat ce am pătruns înăuntru. Sala era uriaşă şi minunată. Încăpeau, probabil, peste o mie de persoane şi se putea ţine o recepţie regală de excepţie, una demnă pentru căsătoria unui om foarte important. Mă gândeam că această sală ar putea fi folosită pentru petrecerea după nunta prinţului Harry, fratele prinţului William. Ar fi fost chiar interesant, deşi nu sunt pasionat de membrii casei regale britanice. Am privit tavanul din sticlă al salonului şi am putut să văd tot cerul senin şi soarele ce lumina toată încăperea. Atunci am putut face conexiunea între numele salonului circular şi aspectul său. Se numea aşa fiindcă de acolo se putea vedea perfect cerul atât ziua, cât şi noaptea. Geamurile erau înalte, precum şi cele din sufragerie şi erau acoperite parţial de nişte perdele asemănătoare. În mijlocul salonului, pe un covor foarte scump şi aspectuos, era o masă lungă lângă care erau puse douăzeci de scaune. Lungimea ei era considerabilă, dar şi frumuseţea, fiind placată cu argint. Scaunele erau din lemn închis la culoare şi aveau pe ele desene din acelaşi metal argintiu. Timid, m-am aşezat pe unul, şi am privit tacâmurile din argint, farfuriile din sticlă preţioasă şi paharele din aceeaşi sticlă. Mi-am lăsat capul în jos, deranjat de lumina solară, iar servitoarea, observându-mi gestul, a luat o telecomandă în mână şi a apăsat un buton. În acel moment, ceva a început să acopere cupola de sticlă. Era ca un tavan ce se retrăgea pentru a lăsa lumina să intre, dar care putea să întunece toată sala. Tehnologia din palatul lui Damon era de ultimă generaţie, cu siguranţă. Slujnica a fugit undeva, înafara salonului, iar în câteva minute s-a întors cu o tavă plină de bunătăţi: carne de curcan şi prepeliţă, suc de avocado, pâine abia făcută, sushi şi o porţie mare de spaghete cu brânză. Miroseau foarte bine, dar înainte să încep să înfulec, am întrebat:
- Wenya, m-am sforţat să-mi amintesc numele ei, unde este Damon?
În vocea mea se citea precauţia şi asta o făcu să zâmbească amuzată.
- E plecat cu afaceri. S-ar putea să ajungă în seara asta sau chiar mâine. Mi-a spus doar că e o problemă cu o femeie ce împuşcă fiecare om din mafie pe care-l vede. Nesemnificativ, a spus.
Asta a fost mica noastră conversaţie fiindcă eu am început a mânca, iar Wenya a părăsit camera fără a spune alte cuvinte. S-a retras simplu, dându-mi de înţeles că avea treabă ori eram eu o persoană cu care nu dorea să-şi petreacă timpul. Nu mi-am bătut capul cu astfel de gânduri, părerea servitoarei despre mine fiindu-mi indiferentă. Încercam să mă concentrez pe un lucru, dar nu puteam. Simţeam cum capul îmi era atât de mare şi mă simţeam ameţit chiar dacă eram pe scaun. Este din cauza vremii, am gândit, mi s-a mai întâmplat şi când eram în Italia. Când am terminat de mâncat, am ieşit din minunatul salon, întrebându-mă ce aveam să fac în continuare. Mă plimbam prin imensa casă, privind minunatele încăperi. Erau incredibile. De o grandoare nemaivăzută de ochii mei. Am ieşit afară, pe o uşă din sticlă. Nimerisem în curtea interioară, un loc la fel de frumos. Iarba era de un verde crud, tunsă scurt şi printre ea se strecurau flori multicolore, copaci înalţi şi diferite tufe. Am luat-o încet, pe o alee pietruită, dorindu-mi să văd unde avea să ducă. Mergeam lent, printre lalelele negre ce o încadrau şi printre panseluţele frumoase. Niciodată nu fusesem un fan al florilor, dar acestea erau minunate. Privirea mi-a rămas fixată pe o tufă de azalee roşie, uriaşă. Fusese floarea preferată a mamei, iar această amintire m-a făcut să mă zgudui. Mi-am smuls privirea de pe acea tufă şi mi-am continuat grăbit drumul, dorind să o las în urmă, să nu o mai văd. Nu îmi doream în niciun fel să-mi amintesc de mama fiindcă o iubisem nespus, iar pierderea ei mi-a rupt inima în două. Aleea a început să şerpuiască printre brazii înalţi ce formau o pădure şi m-am întrebat dacă mai eram pe domeniul lui Damon. Însă am hotărât să-mi continui drumul fiindcă îmi plăcea să cercetez locuri noi. Totul se întuneca treptat, copacii fiind tot mai numeroşi şi mai înalţi, nelăsând lumina să treacă printre crengile lor lungi. Am continuat să merg pe aceeaşi cărare timp de douăzeci de minute până când am auzit susurul unei ape. Am grăbit pasul, mergând din ce în ce mai rapid. Am ajuns într-un luminiş unde, în faţa mea, era o cascadă parcă ruptă din filme. Era mică, dar foarte frumoasă. Râul curgea în dreapta mea, şerpuind printre copaci. Însă privirea mi-a rămas aţintită pe cascada din faţa mea. Era superbă; mă fascina complet. Pe marginea apei, am văzut o persoană ce ţinea un caiet în mână. Scria ceva, probabil fiindcă stătea cocoşat, într-o poziţie nu foarte comfortabilă. De la spate, semăna cu Damon, dar aveam senzaţia că nu era el. Wenya spusese clar că se afla nu ştiu unde, cu treabă. M-am apropiat încet de persoana misterioasă, curios să aflu cine era. Când am ajuns aproape de el, am auzit frânturi din conversaţia sa purtată la telefon:
- ...răniţi! ... bine? Mă ocup eu.
Mă întrebam de ce persoana respectivă vorbea despre oameni răniţi şi, mai important, cine era. Mă apropiam încet de el, auzind frânturi din conversaţie, printre care făcându-se prezent şi numele lui Damon. Apoi, mi-am dat seama că acel bărbat era fratele lui Damon. S-a uitat înspre mine, observându-mă după ce îşi băgă telefonul în buzunarul pantalonilor negrii. A zâmbit şi, dintr-un singur salt, se afla în picioare, în faţa mea. Ţinea strâns în mâini caietul cu filele galbene, pe care erau aşternute nişte versuri. Am vrut să încerc să citesc, dar mi-a fost imposibil fiindcă vocea sa m-a întrerupt.
- Ştii că nu-i bine să mergi noaptea prin pădure, nu? a întrebat, apropiindu-se lent de mine.
- Nu e noapte şi, din câte ştiu eu, nu am interdicţie. În plus, cine eşti tu pentru a mă chestiona pe mine?
Aveam mult tupeu, ştiam, dar nu puteam să stau şi să înghit tot ce îmi era spus de fraţii ăştia nenorociţi. Trebuia să lupt şi eu cumva. Bărbatul a aruncat caietul pe iarbă şi s-a apropiat lent de mine, încruntat. Mă dădeam în spate rapid şi el venea tot mai aproape de mine, făcându-mă să mă panichez. Crezusem că dacă scria poezii era o fire calmă, care nu se enerva, dar se pare că m-am înşelat. Teribil. În acel moment îmi venea să-mi dau o palmă atât de tare încât să mi se învârtă capul. M-am lovit cu spatele de suprafaţa dură a unui brad, iar Jack şi-a pus o mână lângă capul meu, iar cu cealaltă a atins partea de jos a tricoului meu. Apoi şi-a strecurat-o sub materialul subţire, atingându-mi abdomenul. I-am dat mâna de pe trupul meu şi am ţipat:
- Ia-ţi mâinile de pe mine! Nu ai niciun drept să mă atingi!
- Dar l-ai fi lăsat pe Damon aseară să ţi-o tragă, a ripostat, privindu-mă sfidător.
Replica sa m-a înfiorat şi am căutat un motiv pentru care aş fi făcut aşa ceva, dar nu-l găseam. Mintea mi se golise şi mă rugam cu disperare să scap de el. Niciodată nu crezusem că era aşa de nesimţit, dar se pare că m-am înşelat amarnic. Am înghiţit în sec. Curiozitatea a omorât pisica, îmi repetam.
- Ia-ţi labele jegoase de pe trupul lui! s-a auzit un ţipăt.
Disperat, am întors capul în acea direcţie şi l-am văzut pe Damon venind înspre noi, încruntat. Emana mânie şi acest lucru a fost simţit şi de Jack fiindcă mi-a dat drumul imediat. M-am prăbuşit pe iarbă, privind scena dintre cei doi fraţi. Damon era mai înalt decât Jack şi aş putea spune că era şi mai frumos.
- Tocmai am vorbit cu tine! Ziceai că eşti în New York! ţipă Jack.
- Şi tu m-ai crezut ca un fraier ce eşti. Pur şi simplu te testam, perversule. Te gândeai că dacă eram eu plecat puteai să-ţi faci de cap cu orice persoană ce stă în casa mea? Ei bine, nu poţi!
Damon, fără niciun efort, i-a prins gulerul cămăşii lui Jack şi l-a ridicat de la pământ. Într-o secundă eram sigur că aveau să se bată fraţii, lucru ce m-a şocat. Nu, nu din cauză că aveau să-şi dea nişte amărâţi de pumni, ci din simplul motiv că eu eram motivul cerţii lor. Asta mă nedumerea foarte tare. Nu înţelegeam de ce Damon s-ar lua la bătaie pentru mine.
Era de neconceput.