Still unwritten.

[Lust.]

Helăău ^^ Mulţumesc mult pentru comentarii şi părerile lăsate+ sfaturile date. Ştiu că am venit cam repede cu continuarea, dar cum am inspiraţie, n-o pot lăsa liberă. :]] Cred că am să schimb titlul în română, dar nu pe zup. :]] Ci decât în word, ca să mă mulţumesc pe mine. =p Aşa.
Fără alte introduceri...
Lectură plăcută !

2

When it rains with blood, i found you.

Tonia P.O.V .

„ Uneori îmi doresc să mă transform în praf. Să mă i-a vântul şi să mă conducă departe, în văzduh. Să rămân singură, lumea să mă uite. De când nu mai e mama, mă simt tare prost. De parcă sunt invizibilă, nimeni nu mă mai observă, tata se îneacă în bautură, dar îmi lasă bani. Mda, ce să spun. Dar totuşi, îmi e greu. Cei de la liceu mă ocolesc, ca şi cum eu aş fi de vină că mama mea a fost ucisă ! Dar ce-am făcut eu, până la urmă ? Am înmărmurit de frică când ucigaşul a luat bisturiul ăla ascuţit şi i-a scos un ochi. Şi m-a pus să privesc ! M-a lăsat în propria-mi durere, m-a lăsat să-mi sfâşii singură sufletul ! Iar acum, toţi cred că eu sunt de vină ! Eu ?
Scuze, dar nu mai pot scrie. Vine servitoarea şi nu-mi place când mă găseşte aşa.

Cu drag, T. ”

Închid jurnalul şi-l leg cu panglica albastră, ridicându-mă în şezut. Scot un oftat scurt printre buzele subţiri şi privesc printre gene oglinda din faţa mea. Mă reflectam perfect în ea, pe chipul meu măsliniu observându-se oboseala, poate şi nervi. Tot ce se întâmplase acum trei-patru zile mă ucidea pe dinăuntru. Îmi savura sufletul cu o poftă perversă şi nemiloasă. Începeam să cred că nu voi mai rezista mult, ştiind că acel criminal nenorocit încă mai bântuia străzile oraşului.

Mai era puţin şi trebuia să mă duc la liceu. Doar când mă gândeam că aveam să dau ochii cu acei monştri - căci altfel nu-i puteam numi -pielea mi se făcea de găină. Mă cutremuram, iar inima mi se strângea pur şi simplu. Doar pentru simplul fapt că mă judecau, mă învinovăţeau pentru moartea mamei mele, când eu doar privisem ! Şi ce era să fac ? Ţipasem ca o disperată, plânsesem de teamă, adormisem, poate mai mult drogată decât de voie, dar adormisem cu gândul că atunci când mă voi trezi mama mea va fi în viaţă ! Şi nu fusese. . . Ci o găsisem întinsă pe jos, cu ambii ochi scoşi, două găuri negre observându-se în locul lor, cu zgârieturi crunte pe gâtul palid, fără două degete de la mâna dreaptă, picăturile de sânge murdărind iarba verzuie din grădina. Căci da, acolo fusese dusă. Înainte de a o ucide, ucigaşul mă obligase să privesc întrega scenă în care îşi pregătea uneletele, şi partea în care-i fusese scos ochiul drept.
Amintiri care acum pe mine mă bântuiau. . . Sinceră să fiu, nici nu ştiam de ce îmi aduceam aminte de aşa ceva, de fiecare dată când făceam asta, inima bătându-mi cu putere şi lacrimi amare umezindu-mi involuntar obrajii.

- Tonia ! Hai, vin-o la masă ! Tatăl tău are să-ţi zică ceva important.
Mi-am ridicat privirea de la oglindă spre servitoare. Emma. Blondă, cu ochii ciocolatii şi pielea palidă. O combinaţie ciudată, dar tipa asta era superbă. Lumea o adora din prima, probabil din cauza zâmbetului blând pe care-l avea mereu. Ochii îi străluceau într-un mod stins, la fel şi ca ai mei, amândouă ducând dorul mamei mele. Pentru ea, fusese exact ca o mamă, nu ca şefa ei.
- Vin acum, am murmurat eu şi m-am ridicat din pat, punându-mi jurnalul sub pat. Mi-am aranjat părul, dându-mi în treacăt o şuviţă şatenă de păr după ureche şi mi-am luat rucsacul, coborând scările în grabă, urmată îndeaproape de Emma.
Când am ajuns jos, mi-am putut observă părintele. Trăgea vicios dintr-o ţigare proaspăt aprinsă şi privea undeva în văzduh, probabil nedăndu-şi seama că ajunsesem. Dregându-mi glasul încetişor, am tras scaunul de la masă şi m-am aşezat, urmărindu-l cu privirea pe tata.

- Eva a dispărut, ştii ? îmi spuse bătrânul când îşi întoarse brusc privirea spre mine. Am arcuit o sprânceană întrebătoare, bând puţin din sucul de portocale. Tata avea ochii verzi, strălucitori, iar bărbia îi era uşor ascuţită. Părul îi era întunecat, buzele fiind uşor subţiri, dar frumoase.
- Nu, nu ştiam. Eva Hope, nu ? l-am întrebat, gândindu-mă la tipa aia prea plăcută de toţi, prea zâmbitoare şi logic, cea mai bună prietenă a lui Luke. Nevrând să mă enervez, mi-am alungat toate gândurile despre acel nenorocit şi scumpa lui prietenă.
- Da, fiica afaceristului. Oricum, voiam să-ţi zic să ai grijă. M-a sunat mama lui Luke şi m-a rugat să-ţi transmit că azi vei merge cu fiul ei la liceu ! a spus tata pe-un ton calm, ferm şi a luat o înghiţiură din cafeaua fără zahăr, presupun.

În acel moment am rămas stană de piatră. Cum, Luke mergea cu mine ? Nu că aveam ceva împotriva sa, dar până acum şase luni, sau ceva de genul, fusesem amici, nimic mai mult. Într-un fel sau altul, când Eva a apărut în peisaj, acel ceva ce ne ţinea pe mine şi pe Luke împreună s-a rupt brusc. Ca şi cum ar fi fost tăiat cu un bisturiu bine ascuţit.
Exact şi acesta era motivul pentru care n-o prea suportam pe inocenta aia de Eva. Părea mult prea cuminte, prea cu bun-simţ. Într-un fel tâmpit rău, o invidiam că reuşise să-l i-a pe brunet, dar şi pentru felul în care se comporta.
Când am vrut să mai spun ceva, am auzit soneria sunând. M-am ridicat uşor de la masa, inima începând să-mi bată puternic. Am oftat, dându-mi seama că aveam emoţii în legătură cu Luke.

Am întins mâna încet , aceasta tremurându-mi uşor şi-am apăsat pe clanţă. Uşa s-a deschis, iar după ea l-am putut vedea pe Luke. Cu cearcăne, palid şi părul ciufulit. Mi-am muşcat involunar buza pentru a nu comenta ceva despre felul în care arăta, fiind totuşi absorbită de albastrul ochilor săi.
- Mergem ? a întrebat el sec, rece şi m-a privit mai mult absent, decât interesat.
Simţindu-mă jignită, şi-n acelaşi timp parcă umilită, i-am strigat tatălui meu că plec. Mi-am pus rucsacul pe umăr şi-am ieşit afară din casă, trântind parcă nervoasă uşa după mine.
- De ce-mi vorbeşti aşa ? l-am întrebat, încrucişându-mi braţele la piept şi-am luat-o la pas.
- Aşa cum ? Eva a dispărut, Tonia ! Poţi să nu te mai gândeşti măcar un minut la tine ?! a izbucnit el brusc şi-am mărit ochii, săgetându-l din priviri. Eu nu eram egoistă , doar că tipa aia-mi provoca greaţă şi punct !
- Nu vrei să taci ? Ce, e vina mea că ţi-a dispărut fiţoasa ? Lasă, Luke, c-o să apară ea ! îi spun rece şi-mi strâmb slab nasul, blestemând ziua de azi, şi cel mai mult, blestemând-o pe dobitoaca de Eva, căci îmi strica ziua fără să fie în preajmă.
- De unde ştii, hăh ? De unde ştii că n-o să fie găsită moartă, exact ca mama ta ?! Spune-mi ! a strigat el vizibil nervos la mine şi s-a oprit din mers, fiind sigură că privirea lui ardea de nervi. Ei, doar ca să ştie, nu mă intimidam aşa, cu una - cu - două. Era nevoie de mai mult decât un strigăt ca să mă facă pe mine să tremur în faţă lui.
- Ştiu, pur şi simplu ! Şi nu-mi aduce aminte de mama, Luke ! am strigat la rându-mi pe-un ton dur, întorcându-i brusc spatele.

Imediat după, am simţit picături reci atingându-mi pielea. Începuse să ploauă. . .
Mi-am umezit buzele crăpate şi-am grăbit pasul înspre instituţie, dând drumul lacrimilor , căci şi-aşa nimeni nu avea să le observe.
Mă simţeam ca ultimul om de pe pământ. Inima îmi pulsa nebuneşte, simţeam cum îmi pierdeam respiraţia din când în când şi uneori aveam senzaţia că pământul îmi fugea de sub picioare.
Aveam să mă răzbun pe Eva, pe Luke, pe tata. Aveam să mă răzbun pe toţi căci mă învinovăţeau, căci mă înlocuiau, căci erau mai presus ca mine ! Aveau să vadă ei. . .