Verbe rosii

[Psike]

Ador comentariile voastre.

Realitate transparentă

Ţi-am spus vreodată că te urăsc şi te vreau mort?Cred că am uitat să-ţi zic asta,însă de fiecare dată când ne vedeam începeam să-ţi spun tot ce-am făcut şi să dau detalii mai mult decât necesare.
Stâteai şi mă priveai deşi niciodată nu reuşeam să desluşesc ceva în ochii tăi şi îmi zâmbeai.Mă obişnuisem cu zâmbetul tău fals şi măcar mă ascultai;dar şi tu erai la fel de fals ca ei,mult mai fals.
Am zâmbit vag şi am privit prin geamul aburit de răcoarea nopţii;stropii cădeau grei şi se loveau de asfaltul prăfuit.Puţini oameni mai treceau la acea oră pe stradă şi arătau aşa de caraghios cu degetele încleştate pe mănerul umbrelei.Ca şi cum se temeau că ar fi putut fi luaţi pe sus.În rest umbre slabe ale clădirilor se oglindesc în balţile cenuşii,iar stâlpii de iluminat par lumânări.
Mă depărtez de geam şi ochii mi se lovesc de chipul tău ce-a devenit alb;arată aşa de pur în toată această mare de întuneric.Încep să merg şi ecoul paşilor mei rasună stricând liniştea;parcă o şi văd.Ca o faptură firavă ce zace într-o baltă de sănge şi arată aşa de frumos.
Acelasi contrast perfect îl zăresc la tine;mă las în genunchi şi îţi dau câteva şuviţe la o parte atingănd fruntea ce acum e rece şi încă atât de caldă.Degetele mele sunt atinse de un lichid lipicios şi odata atins de buzele mele devine sărat.Nu-mi pot reţine un zâmbet;eşti atât de vulnerabil acum şi totuşi zâmbeşti.
Niciodată nu ţi-a fost teamă şi îmi spuneai că nimeni nu ar reuşi să te ucidă;nici măcar moartea.Dar eu,eu am făcut-o.Continui să-ţi mângâi faţa şi îmi place că încă pot să-mi zăresc chipul în irisul ochilor tăi;acel verde ce l-am urât atât de mult şi care mă făcea fericit.
Mereu ai ştiut să sfidezi.Îti plăcea să ai dreptate şi să-i calci în picioare pe toţi.Deşi ei se recunoşteau învinşi nu te opreai;ai fi dat orice să-i vezi suferind,să-i auzi ţipând de durere şi poate şi plecaţi la picioarele tale.Dar eu niciodată nu mi-am plecat fruntea şi n-ai reuşit să mă faci să tac şi am plătit.Mai mult decât ar crede unii şi totuşi atât de puţin.
Ceasul continuă să ticăie şi parcă acel sunet ritmic mă zgârie pe creieri;îmi pătrunde în minte şi distruge uşor legăturile dintre neuroni,apoi îi sfarmă şi pe ei.Oare câţi au mai rămas?De câteva minute,sau ore mă gândesc să plec şi să te las aici,dar n-ar fi frumos din partea mea.Totusi cine spune că eu mă port bine.
Mă ridic şi merg către micuţul cuier din lemn lăcuit;îmi iau paltonul şi mă încalţ.Apăs pe clanţă şi un clic cunoscut se aude;aştept câteva clipe şi deschid uşa.Nu îndrăznesc să plec;ceva mă reţine şi se pare că nici aşa nu pot să scap de tine.Oftez şi mă întorc închizând uşa şi lăsându-mi haina şi încălţămintea.
M-apropii de tine şi mă aşez;îţi mângâi obrazul cu degetele şi îmi muşc buza inferioară.Simt o căldură familiară şi o mână şi mai cunoscută ce-mi umblă prin păr.Închid ochii şi soarele puternic al dimineţii mă orbeşte pentru câteva clipe apoi îţi zăresc chipul somnoros pe jumătate afundat în perna.Iar am visat...
Zâmbesc şi mă mişc prin pat până ajung aproape de tine;deşi nu mai dormi ţi ochii închişi şi aştepţi ca eu să fac ceva.Oftez uşor şi îmi lipesc uşor fruntea de pieptul tău;inima îţi bate ritmic şi mi-era dor să o aud.Măcar până la noapte.