Verbe rosii

[Psike]

Apreciez comentariile, dar nu va ingramaditi....

-Artiştii sunt extraordinari…
-……….
-Artiştii sunt minunaţi,ei sunt…
-nebuni !

Astfel de discuţii existau mereu între mine şi pãrinţii mei deoarece eu nu acceptam sã merg la o facultate aleasã de ei, sã devin medic şi sã câştig mulţi bani. Eu doream sã reuşesc sã tipãresc poeziile, sã le arãt tuturor lumea ce-o vãd eu. Dar ai mei nu mã susţineau.
Era ca şi cum mã luptam cu morile de vânt în fiecare zi şi poate din cauza sensibilitãţii mele sau poate pentru cã eram aşa cum mã descriau ei, ajunsesem sã nu mai ies afarã. Îmi petreceam timpul citind cãrţi legate de cele mai crude rãzboaie,orice poezie sau lucrare ce cuprindea şi transmitea acea stare de depresie dulce.
La început mama crezuse cã glumesc când ziceam cã aş da orice sã locuiesc într-o mansardã, înconjuratã de cãrţi, scriind toatã ziua, uitând sã mãnânc şi simţind frigul îngheţându-mi sângele.
Începuserã amândoi sã observe cã mã schimb treptat şi chiar dacã la facultate îmi dãdeam silinţa şi aveam cele mai bune note, în interior ştiam cã nu e ceea ce-mi doresc. Dupa ce-mi terminam temele evadam din lumea formulelor chimice şi a plantelor şi mã aruncam în vârtejul de versuri sumbre, vedeam imaginile pictate cu sânge pe pereţi şi diferite voci începeau sã-mi recite poeme superbe.
Nu puteam sã zic cã ajunsesem nebunã, dar simţeam cum mintea mi se degradeazã uşor şi nu mai am gândirea de dinainte. Acum totul mi se pãrea sec, pãrinţii îmi apãreau strãini, soarele nu mai rãsãrea pentru mine şi parcã trãiam într-o lume ce se afla în interiorul lumii deja existente.
Nopţile ajunseserã zile şi scriam fãrã sã mã gândesc cã orele trec şi eu nu mai dorm, cã acel nesomn îmi face rãu şi cã sãnãtatea mea începe sã şubrezeascã. Scriam poezii aproape fãrã sens şi mã simţeam atât de bine visând cu ochii deschişi la chestii iraţionale, dar care pãreau atât de speciale, de vii, de mirifice.
Imaginaţia ajunsese un drog şi pot sã zic cã plãteam destul de mult. Pentru câteva clipe în care mã puteam simţi bine ,ca şi cum aş fi mâncat cea mai bunã ciocolatã, mã simţeam apoi rãu câteva zile. Mama se obişnuise sã mã gãseascã dimineaţa dormind în tricou întinsã pe jos şi cu foi împrãştiate prin camerã sau tolãnitã pe pervaz,
Câte morale nu luam pentru cã nu eram ca ceilalţi şi cã o fãceam de râs, dar mie nu-mi pãsa. Consideram cã fac bine, cã prin acele poezii eu pot ajunge sus, cã pot strãlucii. Dar nu observam cã prin acel vis viaţa mea ajunsese o lumânare ce la orice adiere mai puternicã de vânt avea sã se stingã.
Pãşeam pe sârmã şi dedesubt se afla o prãpastie adâncã. Mergeam fãrã teamã, aproape cu zãmbetul pe buze, simţind cum ceva mã împinge sã continui,sã mã arunc în gol. Vântul îmi îngheţa spatele şi pãrul era fluturat în toate direcţiile. Paşii îmi erau siguri şi chiar dacã eram vrãjitã de lumea aceea fantasticã şi prinsã în mrejele halucinaţiilor,încã mai eram conştientã şi ştiam cã îmi pierd minţile.
Însã mereu apãrea ceva ce mã trãgea înapoi şi ore aca eu sã raman acolo, sã continui sã scriu acele deliruri pe foi şi sã le arunc lângã celelalte de lângã pat. Teancul creştea mereu şi speranţa mea de a mai fi o persoanã normalã scãdea.Ciudat era cã eram conştientã, simţeam cum înnebunesc treptat, dar nu aveam curaj sã lupt.
Pânã într-o zi când tata n-a mai înghiţit prostiile mele şi a venit în camera ;dormeam ca de obicei în blugi de-o culoare ştearsã, în vechiul tricou pãtat de cernealã şi întinsã pe parchet. Mi-a luat toate poeziile şi le-a ars, iar eu am primit un duş cu apã rece şi o moralã ce nu se mai termina.
Îl ascultam stând pe pat cu privirea plecatã, cu picãturi de apã curgându-mi din pãr şi el credea cã o sã-mi cer scuze, ca v-oi plânge pentru cã mi-e ruşine, însã eu doar doream sã plece şi sã mã lase. Ei deja nu mai contau pentru mine şi nu îi mai consideram parinţi.
S-a apropiat uşor de mine şi a vrut sã mã ia în braţe, însã i-am dat peste mânã şi m-am aşezat lângã perete. Mi-am ridicat ochii şi l-am privit fix ; lacrimile îmi curgeau pe obraji şi îl uram, el imi distrusese viaţa.
-Ieşi !Pleacã !am ţipat cât am putut.
Dupã ce uşa s-a închis mi-am strâns genunchii la piept şi pentru câteva clipe îmi pãrea rãu cã-mi distrug viaţa, cã le-o stric lor, dar o data cu venirea nopţii visele mele au reînceput.