Zbori fără aripi şi zâmbeşti plângând.

[Lust.]

Hey, guys. Mulţumesc pentru comentarii, măcar ştiu că cineva citeşte ce scriu ._.' . Erm, chiar dacă n-am mai postat de muult-muult timp pe-aici, revin în forţă.
@Dust, logic că-mi place Dali. Îi ador picturile ! Şi da, da, îi ascult pe Voltaire şi Chopin. Mulţumesc pentru comentariu/sfat/părerea lăsată. :]
@Obsession, mulţumesc pentru comentariu şi sper să mai treci pe-aici.

Pantofii roÅŸi.

Când o priveai, îţi venea scârbă. Avea un mers chinuit, obosit, fiind doar o siluetă fantomatică în societate, o victimă a ei. Paşii îi erau târâţi, greoi, de parcă ar fi o muncă grea să mai şi meargă în picioare cu pantofii roşi ce-i striveau degetele îmbătrânite şi chircite ca nişte prune vechi.
Contrastul dintre asfaltul prăfuit, umed, murdar şi pantofii ei roşi, dintr-o catifea parcă preţioasă într-un timp, cu tocul cui şi botul ascuţit, era acum inexistent.
Încălţările dădeau dovadă trecerea timpului prin felul în care ajunseseră să arate. Roşul intens dispăruse, transformându-se într-un maroniu mudar şi scârbos. Catifeaua se tocise cu timpul, acum având un aspect ieftin şi ponosit. Doar tocurile păreau să mai lupte cu timpul, fiind singurele care arătau ce fusese o dată vreme, acea eleganţă scumpă, acea extravaganţă şi vanitate pierdute...

Îmi aduc aminte perfect cum intrase în acea zi călduţă de toamnâ târzie, în buticul cochet de la capătul străzii, mult vizitat de multe doamne.
Era înaltă, dreaptă, mândră, plină de eleganţă , dând acel aer de aristocrată de prima clasă. Purta pantaloni, ceva neobişnuit pentru perioada aceea, în care doar femeile puternice, mândre, care doreau să iasă în evidenţă, aveau curajul şi îndrăzneala să facă aşa ceva. Bluza largă, vaporoasă, îi cadea peste pantalonii cu talie înaltă, de un gri intens, fiind dintr-o mătase roşie, ce părea scumpă.
Mai avea şi-un pardesiu lung, de asemenea, negru, dar nu mi-am putut da seama cât de lung era, pentru că-l ţinea pe braţul stâng din cauza căldurii nefireşti de afară. La vederea acelor pantofi roşii, superbi, unicaţi şi exagerat de scumpi, orice altă perece de papuci, pentru ea, murise.

Am chicotit amuzat când am văzut-o cum îşi dezlega, cu o nerăbdare copilărească, şireturile botinelor micuţe, din piele neagră şi cum alerga desculţă până la raftul unde se aflau respectivii pantofi. I-a pus în picioare şi i s-au potrivit de minune. Piciorul ei fin, alb, cu degetele lunguieţe şi unghiile micuţe, foarte roşii au intrat în catifeaua scumpă, de parcă ar fi fost croită exact pentru ea.

Apoi a lovit-o din plin dezastrul. . . Dezastrul ei nici nu poate primi numele acesta, căci nimeni nu l-a observat. Dezastrul ei nu se potriveşte cu sensul acelui cuvânt sec, nu i-au dispărut în mod subit părinţii, nu şi-a pierdut averea la Poker, nu a înşelat-o şotul, şi nici copilul nu i s-a născut handicapat. Dezastrul ei purta numele de declin. Decăderea ei nu a fost influenţată de un 'el' . Adevărul e că nu şi-a găsit nicioadată dragostea adevărată, sufletul pereche sau fericirea asbsolută sau alte porcării de-a dreptul copilăreşti. Ea nici măcar nu credea în astfel de lucruri lipsite de sens.
Pur şi simplu, frumuseţea a costat-o, spiritul liber iar hotărârea şi îndrăzneala au împins-o spre propria distrugere.
A intrat în lume cu capul sus, mândră de ceea ce era, liberă, şi păşind încrezătoare, pantofii ei atrăgând privirile. Societatea nefastă nu a putut-o accepta. Ei, nenorociţi, au compromis-o ca femeie, au transformat-o într-o târfă prost machiată, într-un gunoi uman. Iar pentru că ea şi-a instituit titlul de curvă a oraşului, pentru că l-a făcut un rang de valoare, pentru ca multe tinere o invidiau şi doreau să fie ca ea, ei şi-au continuat planul.

Au îngropat-o de vie, i-au înnăbuşit creaţile, imaginaţia, pofta de viaţă, i-au tăiat aripile, i-au curmat ţelurile, visurile, dorinţele, i-au picurat otravă în vene în timp ce îi sfâşiau nemiloşi trupul cu o perversitate inemaginabilă.
Au pedepsit-o pentru crima pe care nu a comis-o vreodată, pentru că era liberă, pentru că nu se încadra în regulile lor învechite. Nu a fost niciodată vinovată doar pentru că avea propria personalitate, aşa cum ei nu au fost vreodată vinovaţi de soarta ei.
Legea nu i-a putut pedepsi, pentru că nimeni nu dă dreptate unei domnişioare ce duhnea a alcool, ce cânta romanţe vulgare, căruia rimelul i-a curs pe obrajii palizi şi a cărei rochie avea un stil mult prea ridicat.

Şi-a pierdut farmecul aşa cum pantofii şi-au pierdut culoarea. . . Nimeni nu a ajutat-o, nimănui nu i-a păsat de ea; nu a trezit în inimile trecătorilor decât dispreţ şi scârbă. Părinţii o dau ca un exemplu prost pentru fetiţele răsfăţate şi sclifosite, iar babele o bărfesc cu ciudă. Nu şi-o va aminti nimeni decât ca pe o greşeală a societaţii. Dar ce altceva e ea, decăt o eroină anonimă ? A luptat pentru propria libertate fără să verse sânge, fără să ţine discursuri lungi şi monotone, fără să promită mulţi bani sau hrană.

Dar societatea bolanvă, putrezită, a considerat că ea va strica ordinea, şi va încerca să iasă din mocirla plindă de gândaci infecţi. I-au luat absolut tolul, farmecul, libertatea, frumuseţea, dar nu au reuşit să-i smulgă din picioare pantofii roşii, care, deşi răniţi de vreme, încă atrag priviri.