07-04-2011, 06:25 PM
so va anunt ca aceasta poveste se apropie de un sfarsit. vor mai fi inca cel mult 7-8 capitole fara acesta.:) wow...nu imi vine sa cred ca aproape am terminat o poveste:) prima mea poveste ce are un Sfarsit:)
va multumesc celor care au citit si care si-au impartasit parerile cu mine;) inseamna foarte mult pentru mine.
***
De ce te-ai întors, Stephen? Dupa doi ani în care nu ai mai dat nici un semn de viata, absolut nici un semn, ai aparut în viata mea de parca nimic nu s-ar întâmplat. De parca am fi fost din nou împreuna... cum poti urî si iubi o persoana în acelasi timp? Deja simt cum mi se pune un nod în gât atunci când amintesc cum a facut sa dispara singuratatea din sufletul meu cu simpla lui prezenta.
A treia oara când ne-am întâlnit nu a mai fost o simpla întâmplare.
Un zâmbet îsi face aparitia sfios pe chipul meu la amintirea acelei întâmplari. Cumva reusise sa faca rost de numarul meu de telefon. Cum, de la cine, nu am reusit sa aflu nici pâna în ziua de azi, însa nici nu am vrut cu adevarat sa aflu.
M-a sunat într-o zi, cred ca era opt seara si m-a invitat a doua zi la o înghetata. Nici nu am stat sa ma gândesc cu cine vorbesc, tot ce era în mintea mea atunci era înghetata. Era si este un fel de drog al meu. La orice ora din zi sau din noapte, fie vara, toamna sau iarna daca vreau înghetata ma duc si caut pâna gasesc. Asa ca atunci când am auzit de înghetata nu am refuzat si am fost de acord sa ma întâlnesc cu acesta fara a încerca sa îl refuz. De abia dupa ce a închis mi-am dat seama ce am facut. Cum puteam eu sa accept o întâlnire cu el? A doua zi începusem serios sa ma gândesc sa nu ma duc. Era adevarat ca exista ceva interesant la persoana lui care ma intriga dar nu doream sa ma implic în nimic. Nu doream sa cad în vreo gluma proasta de-a lor.
El era frumos asa ca niciodata în viata mea nu mi-as fi închipui ca poate sa se uite la cineva asa de comun ca mine. Nu ca as fi vrut. Nu doream sa ma implic în acel sens cu baietii, pur si simplu nu vedeam scopul. Nu faceau altceva decât sa îti complice viata cu întrebari inutile, la fel cum Stephen începuse sa o complice pe a mea. Dar eram curioasa sa vad unde duc aceste „întâlniriâ€. Chiar daca eu nu puneam accent atât de mult pe modul în care arata cineva nu eram idioata si eram mult prea constienta ca acest lucru conta si înca conteaza cel mai mult în societatea în care traim. Simteam acest adevar pe pielea mea în fiecare zi în care vedeam cum sunt ignorata. M-am întrebat de multe ori ce aveau ele si eu nu aveam însa niciodata nu am reusit sa gasesc raspunsul.
Îmi amintesc ca în ziua în care a avut loc întâlnirea eram atât de emotionata si de câte ori am încercat sa formez numarul lui pentru a anula. Însa niciodata nu l-am lasat sa faca conexiunea fiindu-mi teama sa vorbesc cu acesta, nedorind ca el sa ma considere o lasa. Nu vroiam sa fug mai ales ca nu aveam de ce sa fug, nimic nu avea sa se întâmple între noi doi, deci nu aveam nici un motiv sa ma îngrijorez. Sau cel putin asa credeam. Toate aceste lucruri, gânduri se bazau pe faptul ca niciodata un baiat de vârsta lui, cu patru, cinci ani mai mare ca mine avea sa se uite la mine ca la o potentiala prietena.
Din cauza ca nu eram si nici nu am fost niciodata cocheta, ma duceam de obicei la scoala si peste tot pe unde ieseam în blugi largi negri si tricouri largi. Câteodata ma îmbracam mai elegant însa acele zile erau atât de rare, iar ceea ce eu consideram elegant oamenii din jurul meu considerau straniu si ciudat. Nu îmi placea cum se uitau colegi mei la mine atunci când schimbam blugii si tricourile largi pe altceva si niciodata nu avusesem tupeul sa îi înfrunt. Eram prea mica pentru a-mi tine capul sus si a înfrunta toate privirile. Dar în ciuda acestui fapt, doream sa fiu draguta pentru întâlnirea cu el, nici eu nu stiam de ce. Pur si simplu doream sa fiu la înaltimea lui. Vroiam sa le demonstrez tuturor ca nu îmi pasa de ceea ce spun, ca pot fi si eu la fel de frumoasa si cocheta ca celelalte. Cred ca, de fapt, sunt singura ca în acea clipa în care ma uitam în oglinda de înaltimea unui om de pe hol a aparut scânteia care urma mai încolo sa devina o adevarata flacara în ochii mei. În acel moment când ochii mei cinici si sceptici au vazut reflexia mea au fost multumiti de ceea ce era în fata lor. Aveam parul facut codite subtiri si mi le legasem într-o coada de cal lasând doar una libera din crestetul capului. Ma machiasem cu fard albastru si alb si îmi dadusem cu rimei negru care îmi lungea genele, care era si asa destul de lungi si fara ajutorul rimelului. Si aici m-am oprit, întotdeauna aici m-am oprit cu machiajul, pentru ca nu îmi place sa îmi încarc tenul cu fond de ten si alte porcarii. Iar pentru prima data în viata mea ma îmbrac cu costumasul din blugi pe care mi-l luase mama mea. Bluza era fara spate, legându-se dupa gât si având câtiva nasturi în fata iar pantalonii erau trei sferturi si aveau buzunare ce se încheiau cu fermoar. As putea spune ca eram atragatoare din cauza decolteului în „v†pe care îl avea bluza. Mi-am luat o geaca din blugi si m-am încaltat cu o pereche de cizme înalte pâna la genunchi cu toc de sase centimetrii, negre. Pot spune cu mâna pe inima ca eram atragatoare, exact ceea ce îmi dorisem.
Era pe la mijlocul lui octombrie si pâna atunci fusese o toamna destul de calda, aproape nici nu îti venea sa crezi ca era toamna daca nu era pentru frunzele care începusera sa cada. Asa ca nu era foarte cald pentru sandale dar nici foarte frig pentru cizme, însa întotdeauna îmi placusera cizmele.
Ies pe usa multumita de felul în care aratam pentru prima oara în viata mea.
Cu cât ma apropiam de locul unde trebuia sa ne întâlnim cu atât pasii mei deveneau mai mici, mai înceti. Inima începuse sa îmi bata atât de tare încât ma surzea. Nu stiam ce înseamna aceste lucruri dar îmi era teama de ele, îmi era frica de ceea ce se ascundea dupa colt asteptând sa înlocuiasca aceasta anticipare atât de dulce. Asa ca am facut ceea ce stiam cel mai bine: m-am oprit, am inspirat si le-am îngropat. Eu nu puteam sa simt asa ceva si mai ales pentru un baiat! Un baiat pentru numele Lui Dumnezeu! Le-am îngropat si în acea secunda am decis ca ma voi purta cu el la fel cum ma purtam si cu ceilalti baieti. Aveam sa fiu unul dintre baieti din nou, dar atunci în inocenta mea, în încapatânarea tineretii mele de a refuza sa vad adevarul eram mai înteleapta decât aveam sa fiu vreodata în viata mea. Pentru ca nu stiam atunci asta, dar refuzul meu de a nu vedea baietii ca altceva în afara de niste simpli amici ma salva de durere si m-ar fi salvat si de el daca as fi refuzat sa îmi deschid ochii, daca nu as fi cazut în capcana pe care a tesut-o cu atâta grija si maiestrie.
L-am vazut de la câtiva metrii departare cum statea în foisor si astepta rabdator. Ma astepta, pe mine. Nu îmi venea sa cred dar nu puteam nega ceea ce ochii mei vedeau. Eu, de felul meu, sunt atât de punctuala încât câteodata ajung înainte cu cinci, zece minute, sunt asteptata de cineva. Ma uitam cu curiozitate la ceas sa vad daca nu cumva am întârziat si am ramas surprinsa atunci când am vazut ca de fapt mai erau cinci minute pâna la ora stabilita. Prima persoana care era la fel de obsedata de punctualitate ca si mine. M-am dus la acesta pentru a nu-l mai lasa sa astepte, stiam si înca stiu cât de enervant este sa astepti si nu puteam sa îl las sa treaca prin aceeasi plictiseala.
- Hei! Îl salut eu încercând sa zâmbesc.
- Oh, buna, zice el zâmbind cu adevarat. Nu ma asteptam sa apari atât de devreme.
Am ramas uimita atunci când l-am auzit. Nu era atât de devreme. Mai erau doar cinci minute pâna la ora stabilita. Dar îmi scutur capul alungând impresia pe care mi-au produs-o cuvintele lui.
- Pai... nu îmi place sa întârzii si nici sa fiu asteptata, deasemenea nu îmi place sa astept.
- Sunt de acord cu tine. Arata o lipsa de respect.
Ma simteam aiurea, nestiind ce sa îi mai spun. Si apoi mi-a picat fisa. Trebuia sa îl avertizez înainte sa îsi faca cine stie ce iluzii. Nu vroiam sa creada ca doar pentru ca acceptasem acea întâlnire însemna ca îi dadea dreptul sa spere ceva. Nu prea credeam ca se astepta, dar vroiam sa am eu constiinta linistita. De fapt, vroiam sa ma linistesc, sa ma linisteasca spunându-mi ca era doar o întâlnire între amici.
- Sa stii ca mie nu îmi plac baietii, deci sper sa nu crezi ca aceasta este o întâlnire, îi zic eu serioasa, chiar încruntându-ma putin.
- Desigur. Nici nu îmi faceam sperante, sincer. O fata simpatica asa ca tine, este imposibil sa fie singura, raspunde zâmbind si dându-ma peste cap.
Am ramas înmarmurita. El credea ca eu glumisem si ca de fapt am prieten si de aceea am zis ceea ce am zis. Apoi dupa ce cuvintele lui au patruns îndeajuns de adânc în capul meu, m-a pufnit râsul si ma asez pe una din bancile din foisor încercând sa ma opresc.
- Oh, Doamne. Vai! Am exclamat eu printre hohote încercând sa ma opresc dar fara nici un succes.
- Ce este? Ce am afirmat de este atât de amuzant? Întreaba curios.
Era si mai haios în acea clipa cu sprâncenele lui negre ce erau clar pensate unite într-o privire întrebatoare.
- Oh, gata. Nu mai râd, nu mai râd, am repetat de câteva ori pentru a ma calma.
El a continuat sa se uite urât la mine. Eu l-am ignorat. Am înteles ca nu a înteles ce se întâmpla, dar daca avea putina rabdare aveam sa îi explic.
- Nu am prieten. Nu sunt o fata simpatica, nu sunt cineva cu care baieti ar vrea sa stea. Si sincer, nici eu nu sunt foarte încântata de compania lor în acel sens, îl lamuresc într-un final.
- Si atunci de ce ai acceptat sa te întâlnesti cu mine? A întrebat apropiindu-se de mine, uitându-se cu acei ochi ca peruzeaua în acea secunda direct în ai mei.
O întrebare buna. De ce am acceptat sa ma întâlnesc cu Stephen?
Nu stiam atunci raspunsul pentru ca eram prea mica si proasta pentru a întelege anumite sentimente, anumite subtilitati, dar acum îl stiu. Ma intriga si înca o mai face. Are un fel de a fi care îl completeaza pe al meu. Reuseste sa ma înteleaga atunci când alti nu pot, ma consoleaza atunci când ceilalti nici nu stiu ca trebuie sa fiu consolata. Ma citeste ca pe o carte deschisa, fapt care ma streseaza si ma încânta în acelasi timp. Trezeste în mine asemenea sentimente contradictorii cum nimeni altcineva nu a mai facut-o pâna acum.
As vrea sa pot da timpul înapoi si sa ma mai bucur înca o data de acele momente petrecute alaturi de el în care cu atâta usurinta a alungat singuratatea din sufletul meu. Nu as putea niciodata sa regret atât de mult faptul ca l-am întâlnit încât sa ma gândesc sa fi ales o alta cale. Da, m-a ranit. Da, poate daca nu ma învata ce este iubirea atunci poate nu as fi fost aici, dar în acelasi timp nu as fi stiut ce este extazul si fericirea. Toate lucrurile bune au si o parte rea. Niciodata nu vom învata sa pretuim momentele frumoase daca nu stim ce este durerea si disperarea.
Ma uit cu ochi tristi la inelul cu piatra albastra în forma de inimioara ce înca îl port pe mâna stânga pe inelar. Inel pe care initial l-am primit de la mama mea dar pe care Stephen l-a pierdut si mi-a dat altul identic. Piatra acestuia contine atâta fericire amestecata cu durere încât niciodata nu am fost în stare sa îl scot de pe deget de când l-am primit. Câte nopti nedormite am petrecut gândindu-ma ca daca reusesc sa îl arunc atunci o sa uit de tot si toate? Atât de multe încât le-am pierdut sirul. Dar niciodata nu am reusit sa îl scot, niciodata nu l-am tinut în palma pregatindu-ma sa îl arunc desi de multe ori visam despre asta.
Si apoi din cauza ca ma simteam atât de bine, de împacata într-un mod ciudat cu aproape toate lucrurile prin care trecusem, a trebuit sa apara acea amintire în fata ochilor mei. Nu puteam sa îmi amintesc doar clipele frumoase care m-au facut ceea ce sunt azi. Nu. Nu puteam sa îmi amintesc de momentul în care încurajata de Stephen sa fiu asa cum îmi place mie am hotarât sa sochez lumea din jurul meu cu modul în care ma machiez si ma îmbrac. Stephen m-a încurajat sa ies din cochilia mea si sa nu mai tin seama de ceea ce spun cei din jurul meu pentru ca ei sunt doar o turma fara minte care nu au identitate si personalitate. Nu toti sunt asa, este adevarat, dar multi sunt si acei multi pateaza pe cei putini. Si alaturi de el mi-am format propria personalitate, propria mea identitate. Nu mai eram doar o alta eleva din ultima banca ci eram si sunt eu, cea care nu da doi bani pe ce cred alti, care încearca sa demonstreze tuturor ca aparentele însala, ca nu conteaza cum arat, conteaza ceea ce am în cap. Oh, si aveam si înca am multe în capul asta sec al meu. Dar toate aceste amintiri frumoase, placute care îmi încânta inima si sufletul cu melodia lor armonioasa sunt patate de una singura care le domina, le otraveste cu durerea ei. Nu cred ca o sa pot întelege vreodata cum o singura întâmplare poate otravii cu atâta aviditate, rautate o mie perfecte. Cum un singur nor poate pata o zi splendida, distrugând-o.
- Nu o sa poti uita niciodata si cum nu poti uita, nu poti trece peste, nu este asa? Ma întreaba fetita de unsprezece ani ce apare în fata mea, stând pe picioarele mele.
- Tu ce cauti aici? Nu ai scoala, ceva la care trebuie sa fi prezenta? O întreb uitându-ma urât la aceasta.
Deja încep sa nu le mai suport, aceste personalitati ale mele care apar din senin spunând tot felul de lucruri. Ce stiu ele? Sunt blocate într-o anumita perioada a vietii mele si nu pot concepe niciodata lucrurile prin care trec în aceste clipe. Niciodata.
- Te las sa înnebunesti singura, zice suparata înainte sa dispara.
- Sunt deja nebuna daca te vad pe tine! Tip eu enervata.
Nu mai apuc sa mai spun ceva din cauza ca simt din nou cum intru în acea criza, cum încep sa ma sufoc iar inima ma înteapa atât de tare încât cred cu tarie ca cineva ma înjunghie. De ce mi se întâmpla asta tocmai acum?
Ca de obicei întrebarile mele ramân fara raspuns în timp ce eu cad în acel somn, în acea inconstienta... nici nu stiu cum sa o numesc...
va multumesc celor care au citit si care si-au impartasit parerile cu mine;) inseamna foarte mult pentru mine.
***
De ce te-ai întors, Stephen? Dupa doi ani în care nu ai mai dat nici un semn de viata, absolut nici un semn, ai aparut în viata mea de parca nimic nu s-ar întâmplat. De parca am fi fost din nou împreuna... cum poti urî si iubi o persoana în acelasi timp? Deja simt cum mi se pune un nod în gât atunci când amintesc cum a facut sa dispara singuratatea din sufletul meu cu simpla lui prezenta.
A treia oara când ne-am întâlnit nu a mai fost o simpla întâmplare.
Un zâmbet îsi face aparitia sfios pe chipul meu la amintirea acelei întâmplari. Cumva reusise sa faca rost de numarul meu de telefon. Cum, de la cine, nu am reusit sa aflu nici pâna în ziua de azi, însa nici nu am vrut cu adevarat sa aflu.
M-a sunat într-o zi, cred ca era opt seara si m-a invitat a doua zi la o înghetata. Nici nu am stat sa ma gândesc cu cine vorbesc, tot ce era în mintea mea atunci era înghetata. Era si este un fel de drog al meu. La orice ora din zi sau din noapte, fie vara, toamna sau iarna daca vreau înghetata ma duc si caut pâna gasesc. Asa ca atunci când am auzit de înghetata nu am refuzat si am fost de acord sa ma întâlnesc cu acesta fara a încerca sa îl refuz. De abia dupa ce a închis mi-am dat seama ce am facut. Cum puteam eu sa accept o întâlnire cu el? A doua zi începusem serios sa ma gândesc sa nu ma duc. Era adevarat ca exista ceva interesant la persoana lui care ma intriga dar nu doream sa ma implic în nimic. Nu doream sa cad în vreo gluma proasta de-a lor.
El era frumos asa ca niciodata în viata mea nu mi-as fi închipui ca poate sa se uite la cineva asa de comun ca mine. Nu ca as fi vrut. Nu doream sa ma implic în acel sens cu baietii, pur si simplu nu vedeam scopul. Nu faceau altceva decât sa îti complice viata cu întrebari inutile, la fel cum Stephen începuse sa o complice pe a mea. Dar eram curioasa sa vad unde duc aceste „întâlniriâ€. Chiar daca eu nu puneam accent atât de mult pe modul în care arata cineva nu eram idioata si eram mult prea constienta ca acest lucru conta si înca conteaza cel mai mult în societatea în care traim. Simteam acest adevar pe pielea mea în fiecare zi în care vedeam cum sunt ignorata. M-am întrebat de multe ori ce aveau ele si eu nu aveam însa niciodata nu am reusit sa gasesc raspunsul.
Îmi amintesc ca în ziua în care a avut loc întâlnirea eram atât de emotionata si de câte ori am încercat sa formez numarul lui pentru a anula. Însa niciodata nu l-am lasat sa faca conexiunea fiindu-mi teama sa vorbesc cu acesta, nedorind ca el sa ma considere o lasa. Nu vroiam sa fug mai ales ca nu aveam de ce sa fug, nimic nu avea sa se întâmple între noi doi, deci nu aveam nici un motiv sa ma îngrijorez. Sau cel putin asa credeam. Toate aceste lucruri, gânduri se bazau pe faptul ca niciodata un baiat de vârsta lui, cu patru, cinci ani mai mare ca mine avea sa se uite la mine ca la o potentiala prietena.
Din cauza ca nu eram si nici nu am fost niciodata cocheta, ma duceam de obicei la scoala si peste tot pe unde ieseam în blugi largi negri si tricouri largi. Câteodata ma îmbracam mai elegant însa acele zile erau atât de rare, iar ceea ce eu consideram elegant oamenii din jurul meu considerau straniu si ciudat. Nu îmi placea cum se uitau colegi mei la mine atunci când schimbam blugii si tricourile largi pe altceva si niciodata nu avusesem tupeul sa îi înfrunt. Eram prea mica pentru a-mi tine capul sus si a înfrunta toate privirile. Dar în ciuda acestui fapt, doream sa fiu draguta pentru întâlnirea cu el, nici eu nu stiam de ce. Pur si simplu doream sa fiu la înaltimea lui. Vroiam sa le demonstrez tuturor ca nu îmi pasa de ceea ce spun, ca pot fi si eu la fel de frumoasa si cocheta ca celelalte. Cred ca, de fapt, sunt singura ca în acea clipa în care ma uitam în oglinda de înaltimea unui om de pe hol a aparut scânteia care urma mai încolo sa devina o adevarata flacara în ochii mei. În acel moment când ochii mei cinici si sceptici au vazut reflexia mea au fost multumiti de ceea ce era în fata lor. Aveam parul facut codite subtiri si mi le legasem într-o coada de cal lasând doar una libera din crestetul capului. Ma machiasem cu fard albastru si alb si îmi dadusem cu rimei negru care îmi lungea genele, care era si asa destul de lungi si fara ajutorul rimelului. Si aici m-am oprit, întotdeauna aici m-am oprit cu machiajul, pentru ca nu îmi place sa îmi încarc tenul cu fond de ten si alte porcarii. Iar pentru prima data în viata mea ma îmbrac cu costumasul din blugi pe care mi-l luase mama mea. Bluza era fara spate, legându-se dupa gât si având câtiva nasturi în fata iar pantalonii erau trei sferturi si aveau buzunare ce se încheiau cu fermoar. As putea spune ca eram atragatoare din cauza decolteului în „v†pe care îl avea bluza. Mi-am luat o geaca din blugi si m-am încaltat cu o pereche de cizme înalte pâna la genunchi cu toc de sase centimetrii, negre. Pot spune cu mâna pe inima ca eram atragatoare, exact ceea ce îmi dorisem.
Era pe la mijlocul lui octombrie si pâna atunci fusese o toamna destul de calda, aproape nici nu îti venea sa crezi ca era toamna daca nu era pentru frunzele care începusera sa cada. Asa ca nu era foarte cald pentru sandale dar nici foarte frig pentru cizme, însa întotdeauna îmi placusera cizmele.
Ies pe usa multumita de felul în care aratam pentru prima oara în viata mea.
Cu cât ma apropiam de locul unde trebuia sa ne întâlnim cu atât pasii mei deveneau mai mici, mai înceti. Inima începuse sa îmi bata atât de tare încât ma surzea. Nu stiam ce înseamna aceste lucruri dar îmi era teama de ele, îmi era frica de ceea ce se ascundea dupa colt asteptând sa înlocuiasca aceasta anticipare atât de dulce. Asa ca am facut ceea ce stiam cel mai bine: m-am oprit, am inspirat si le-am îngropat. Eu nu puteam sa simt asa ceva si mai ales pentru un baiat! Un baiat pentru numele Lui Dumnezeu! Le-am îngropat si în acea secunda am decis ca ma voi purta cu el la fel cum ma purtam si cu ceilalti baieti. Aveam sa fiu unul dintre baieti din nou, dar atunci în inocenta mea, în încapatânarea tineretii mele de a refuza sa vad adevarul eram mai înteleapta decât aveam sa fiu vreodata în viata mea. Pentru ca nu stiam atunci asta, dar refuzul meu de a nu vedea baietii ca altceva în afara de niste simpli amici ma salva de durere si m-ar fi salvat si de el daca as fi refuzat sa îmi deschid ochii, daca nu as fi cazut în capcana pe care a tesut-o cu atâta grija si maiestrie.
L-am vazut de la câtiva metrii departare cum statea în foisor si astepta rabdator. Ma astepta, pe mine. Nu îmi venea sa cred dar nu puteam nega ceea ce ochii mei vedeau. Eu, de felul meu, sunt atât de punctuala încât câteodata ajung înainte cu cinci, zece minute, sunt asteptata de cineva. Ma uitam cu curiozitate la ceas sa vad daca nu cumva am întârziat si am ramas surprinsa atunci când am vazut ca de fapt mai erau cinci minute pâna la ora stabilita. Prima persoana care era la fel de obsedata de punctualitate ca si mine. M-am dus la acesta pentru a nu-l mai lasa sa astepte, stiam si înca stiu cât de enervant este sa astepti si nu puteam sa îl las sa treaca prin aceeasi plictiseala.
- Hei! Îl salut eu încercând sa zâmbesc.
- Oh, buna, zice el zâmbind cu adevarat. Nu ma asteptam sa apari atât de devreme.
Am ramas uimita atunci când l-am auzit. Nu era atât de devreme. Mai erau doar cinci minute pâna la ora stabilita. Dar îmi scutur capul alungând impresia pe care mi-au produs-o cuvintele lui.
- Pai... nu îmi place sa întârzii si nici sa fiu asteptata, deasemenea nu îmi place sa astept.
- Sunt de acord cu tine. Arata o lipsa de respect.
Ma simteam aiurea, nestiind ce sa îi mai spun. Si apoi mi-a picat fisa. Trebuia sa îl avertizez înainte sa îsi faca cine stie ce iluzii. Nu vroiam sa creada ca doar pentru ca acceptasem acea întâlnire însemna ca îi dadea dreptul sa spere ceva. Nu prea credeam ca se astepta, dar vroiam sa am eu constiinta linistita. De fapt, vroiam sa ma linistesc, sa ma linisteasca spunându-mi ca era doar o întâlnire între amici.
- Sa stii ca mie nu îmi plac baietii, deci sper sa nu crezi ca aceasta este o întâlnire, îi zic eu serioasa, chiar încruntându-ma putin.
- Desigur. Nici nu îmi faceam sperante, sincer. O fata simpatica asa ca tine, este imposibil sa fie singura, raspunde zâmbind si dându-ma peste cap.
Am ramas înmarmurita. El credea ca eu glumisem si ca de fapt am prieten si de aceea am zis ceea ce am zis. Apoi dupa ce cuvintele lui au patruns îndeajuns de adânc în capul meu, m-a pufnit râsul si ma asez pe una din bancile din foisor încercând sa ma opresc.
- Oh, Doamne. Vai! Am exclamat eu printre hohote încercând sa ma opresc dar fara nici un succes.
- Ce este? Ce am afirmat de este atât de amuzant? Întreaba curios.
Era si mai haios în acea clipa cu sprâncenele lui negre ce erau clar pensate unite într-o privire întrebatoare.
- Oh, gata. Nu mai râd, nu mai râd, am repetat de câteva ori pentru a ma calma.
El a continuat sa se uite urât la mine. Eu l-am ignorat. Am înteles ca nu a înteles ce se întâmpla, dar daca avea putina rabdare aveam sa îi explic.
- Nu am prieten. Nu sunt o fata simpatica, nu sunt cineva cu care baieti ar vrea sa stea. Si sincer, nici eu nu sunt foarte încântata de compania lor în acel sens, îl lamuresc într-un final.
- Si atunci de ce ai acceptat sa te întâlnesti cu mine? A întrebat apropiindu-se de mine, uitându-se cu acei ochi ca peruzeaua în acea secunda direct în ai mei.
O întrebare buna. De ce am acceptat sa ma întâlnesc cu Stephen?
Nu stiam atunci raspunsul pentru ca eram prea mica si proasta pentru a întelege anumite sentimente, anumite subtilitati, dar acum îl stiu. Ma intriga si înca o mai face. Are un fel de a fi care îl completeaza pe al meu. Reuseste sa ma înteleaga atunci când alti nu pot, ma consoleaza atunci când ceilalti nici nu stiu ca trebuie sa fiu consolata. Ma citeste ca pe o carte deschisa, fapt care ma streseaza si ma încânta în acelasi timp. Trezeste în mine asemenea sentimente contradictorii cum nimeni altcineva nu a mai facut-o pâna acum.
As vrea sa pot da timpul înapoi si sa ma mai bucur înca o data de acele momente petrecute alaturi de el în care cu atâta usurinta a alungat singuratatea din sufletul meu. Nu as putea niciodata sa regret atât de mult faptul ca l-am întâlnit încât sa ma gândesc sa fi ales o alta cale. Da, m-a ranit. Da, poate daca nu ma învata ce este iubirea atunci poate nu as fi fost aici, dar în acelasi timp nu as fi stiut ce este extazul si fericirea. Toate lucrurile bune au si o parte rea. Niciodata nu vom învata sa pretuim momentele frumoase daca nu stim ce este durerea si disperarea.
Ma uit cu ochi tristi la inelul cu piatra albastra în forma de inimioara ce înca îl port pe mâna stânga pe inelar. Inel pe care initial l-am primit de la mama mea dar pe care Stephen l-a pierdut si mi-a dat altul identic. Piatra acestuia contine atâta fericire amestecata cu durere încât niciodata nu am fost în stare sa îl scot de pe deget de când l-am primit. Câte nopti nedormite am petrecut gândindu-ma ca daca reusesc sa îl arunc atunci o sa uit de tot si toate? Atât de multe încât le-am pierdut sirul. Dar niciodata nu am reusit sa îl scot, niciodata nu l-am tinut în palma pregatindu-ma sa îl arunc desi de multe ori visam despre asta.
Si apoi din cauza ca ma simteam atât de bine, de împacata într-un mod ciudat cu aproape toate lucrurile prin care trecusem, a trebuit sa apara acea amintire în fata ochilor mei. Nu puteam sa îmi amintesc doar clipele frumoase care m-au facut ceea ce sunt azi. Nu. Nu puteam sa îmi amintesc de momentul în care încurajata de Stephen sa fiu asa cum îmi place mie am hotarât sa sochez lumea din jurul meu cu modul în care ma machiez si ma îmbrac. Stephen m-a încurajat sa ies din cochilia mea si sa nu mai tin seama de ceea ce spun cei din jurul meu pentru ca ei sunt doar o turma fara minte care nu au identitate si personalitate. Nu toti sunt asa, este adevarat, dar multi sunt si acei multi pateaza pe cei putini. Si alaturi de el mi-am format propria personalitate, propria mea identitate. Nu mai eram doar o alta eleva din ultima banca ci eram si sunt eu, cea care nu da doi bani pe ce cred alti, care încearca sa demonstreze tuturor ca aparentele însala, ca nu conteaza cum arat, conteaza ceea ce am în cap. Oh, si aveam si înca am multe în capul asta sec al meu. Dar toate aceste amintiri frumoase, placute care îmi încânta inima si sufletul cu melodia lor armonioasa sunt patate de una singura care le domina, le otraveste cu durerea ei. Nu cred ca o sa pot întelege vreodata cum o singura întâmplare poate otravii cu atâta aviditate, rautate o mie perfecte. Cum un singur nor poate pata o zi splendida, distrugând-o.
- Nu o sa poti uita niciodata si cum nu poti uita, nu poti trece peste, nu este asa? Ma întreaba fetita de unsprezece ani ce apare în fata mea, stând pe picioarele mele.
- Tu ce cauti aici? Nu ai scoala, ceva la care trebuie sa fi prezenta? O întreb uitându-ma urât la aceasta.
Deja încep sa nu le mai suport, aceste personalitati ale mele care apar din senin spunând tot felul de lucruri. Ce stiu ele? Sunt blocate într-o anumita perioada a vietii mele si nu pot concepe niciodata lucrurile prin care trec în aceste clipe. Niciodata.
- Te las sa înnebunesti singura, zice suparata înainte sa dispara.
- Sunt deja nebuna daca te vad pe tine! Tip eu enervata.
Nu mai apuc sa mai spun ceva din cauza ca simt din nou cum intru în acea criza, cum încep sa ma sufoc iar inima ma înteapa atât de tare încât cred cu tarie ca cineva ma înjunghie. De ce mi se întâmpla asta tocmai acum?
Ca de obicei întrebarile mele ramân fara raspuns în timp ce eu cad în acel somn, în acea inconstienta... nici nu stiu cum sa o numesc...