Never say goodbye

[Berry.]

Scuze pentru uhm, întârziere, am avut foarte multă treabă, şi nici nu m'am simţit bine în ultimul timp şi nu am avut timp să postez capitolul, chiar dacă îl aveam făcut de duminică, mi se pare : - / . Oricum, nu e corectat, şi nu cred că e cine ştie ce, dar sper să vă placă, cât de cât măcar. :3

IV

Carry on, you will always remember
Carry on, nothing equals the splendor
Now your life's no longer empty
Surely heaven waits for you

Chiar dacă am intrat în această clasă de mai puţin de un minut, ştiu sigur că nu o să fiu prietenă foarte bună - sau măcar prietenă - cu vreuna din domnişoarele ( ca să nu le numesc altfel ) îmbrăcate ca de pe centură ( chiar dacă adevărul e dur, e mai bun decât minciuna ). Dacă un preot le-ar vedea, sigur şi-ar face cruce, iar apoi s-ar apuca să spună zeci de mii de rugăciuni ca să nu le ardă sufletul în Iad. Eu în schimb, când le văd, îmi vine să o iau la goană, serios vorbind. Mă întreb ce note au, sigur nu peste şapte, sau şase, dacă au măcar note de trecere. Mă rog, ce-mi bat eu capul cu ele? Nue treaba mea.

Mă hotărăsc să nu le mai acord atenţie şi, în schimb, încep să examinez încăperea, culoarea pereţilor, băncile, scaunele, dar băieţii nu se opresc din fluierat şi asta mă deranjează. Doamne, nu au nimic mai bun de făcut, ca de exemplu să se arunce de la patru? I-aş arunca eu, dar deja am intrat în destule probleme, pe care nu le-am cauzat eu, ca să mai intru şi în altele. Scuze, chiar îmi pare rău, dar momentan nu o să pot să salvez omenirea şi să scap de unii dobitoci, va trebui ca altcineva să se ocupe în locul meu de ei.

- Iubire, urlă unul cu putere, dulceaţă de afine, ce ar fi să ne vedem de treburi în pauză?
Iar altul, ca să nu se lase mai prejos decât colegul lui, începe şi el să strige:
- Drăguţă, mişto faţă, ignoră-l pe dobitoc şi hai să ne întâlnim la un suc!

Cred că o să-mi schimb planurile, în loc să îi omor pe ei, mă sinucid doar ca să scap de unii proşti. Mai am încă puţin şi încep să ţip la ei să mă lase în pace, dar mă controlez - doar puţin - când văd cum un tip ( pe care încă nu-i ştiu numele, dar sigur îl voi afla ) îi dă un cot în coaste colegului de bancă. Mă bucur să văd că mai există şi oameni normali, care nu sunt preocupaţi să fluiere după fete pe care de abia le cunosc. Omenirea mai are o şansă.
Îl urmăresc puţin cu privirea ( na, sunt şi eu fată; şi după ce se uită o fată? după băieţi ) şi văd cum îi cad căştile din bancă. Oare ce muzică ascultă? Poate ascultă acelasi gen ca mine. Sper.
Fiind puţin ocupată să-l studiez, puţin atrasă de fizicul lui, ochii căprui, frumoşi, iar părul şaten foarte închis ( care-mi aminteşte în mod ciudat de Jensen ) nu remarc din prima că s-a lovit de bancă.
Naşpa, sigur îl doare, am păţit de foarte multe ori şi eu asta.

Îmi îndrept din nou privirea spre domnul diriginte, care le dă voie colegilor mei să-mi pună întrebări, ca mai apoi să privesc întreaga clasă. Hai să-i dăm drumul cu întrebările. Zici că sunt la un interogatoriu. Pentru ce sunt suspectă oare?

- De ce te-ai transferat la noi? mă întreabă unul, cu părul blond. Sigur e prost.
Deschid gura ca să spun ceva, dar, din fericire pentru mine, intervine dirigul. Mulţumesc.
- Din motive persoanale, pe care nu trebuie să le ştie nici unul din voi, ea a venit la acest liceu. Să vă purtaţi frumos cu ea, iar restul întrebărilor le puteţi pune mai târziu. Ai dori să ţi se arate şcoala, domnişoară Wentworth?
Îi răspund afirmativ - în sfârşit am şi eu şansa să vorbesc -, iar în clasă brusc s-a făcut linişte. Oare au rămas fascinaţi de blânda şi seducătoarea mea voce? Nu am eu aceste şanse.

îmi îndrept iar privirea spre locul tipului mai normal - uite că i-am pus un apelativ până îi aflu numele - şi observ toată clasă se uită la el. Piţipoancele chiar şuşotesc, sigur subiectul discuţei lor fiind el. Ele chiar nu au nimic bun de făcut? Nu trebuia să fie o întrebare retorică, dar asta e.
Tipul se ridică puţin, iar astfel eu pot să observ că e doar cu vreo cinci centimetri mai înalt ca mine, dar se loveşte de un colţ al geamului, fereastra fiind deschisă de colegul lui enervant. Chiar că are ghinion că se află într-o astfel de clasă. Şi eu la fel.

Îl doare, văd asta pe faţa lui şi nu pot să nu simt îngrijorare - şi puţină milă - pentru el. Toată clasa se arată îngrijorată, dar sigur e doar de faţadă, altfel ar fi mers la el să-l ajute să meargă la cabinet. Se ridică şi vine spre catedră.

- Pot să merg până la cabinet? Vă rog? Vă rog, domnule Hexon? tot timpul cât a pus întrebările, a făcut ochii ca de căţeluş plouat, pare chiar amuzant băiatu' .
- Bineînţeles, Garfield, spune domnul diriginte şi mă priveşte pentru o secundă, după care zâmbeşte din nou. Iar tu, domnişoară, te vei duce cu el. Îţi va prezenta şcoala.
- Desigur.