Capitulare

[Beatrix LaVey]

Fetele mele, multumesc pentru comentarii >:D< M-am intors si cu o continuare >:D<
ma bucur mult ca va place:*

*

Am tipat speriat, deschizandu-mi ochii de o culoare albastra si cu tente aurii pe margini de parca ar fi fost demonici, intorcandu-mi privirea catre trupul trecut in nefiinta. Avea aceeasi pozitie, de parca ar fi inlemnit. De fapt chiar era... Era trecut in eternitate acum si, oricat de mult m-ar durea, nu avea sa se mai intoarca, nu avea sa-mi mai zambeasca, nu avea sa ma mai ajute cu sfaturi cand aveam o problema, ci va fi doar acolo, in inima mea. Imi parea rau, groaznic de rau, insa asta era, trebuia sa accept adevarul, imi era rau.
Respiram greu si eram ud leoarca. Incepuse, probabil, sa bata vantul, fiindca lumanarile aprinse palpaiau, iar mie imi era frig din cauza stratului fin de transpiratie de pe trupul meu. Spre fericirea mea, ceea ce vazusem cu putin timp in urma fusese doar un vis banal, un cosmar, mai bine zis, datorat imprejurarilor, si anume faptului ca ma aflam in mausoleu cu un mort, intr-un cimitir plin de astfel de lucruri. Probabil si povestile ce se tot auzeau imi alimentau imaginatia. Si totusi lacrimile imi curgeau siroaie pe chip. Plangeam in liniste, fara sa ma auda nimeni, nu ca ar fi putut-o face cineva in acest loc.
Lacrimile continua sa mi se prelinga pe chipul malid, transfigurat in lumina bolnavicioasa a lumanarilor. Ritmul respiratiei mi se accelerase din nou, iar inima isi grabise bataile. Nu stiam ce sa fac, eram ingrijorat. Aceste lucruri nu mi se mai intamplasera niciodata. Ma simteam debusolat si eram si ingrijorat de faptul ca ramasesem in cimitir. Povestile cu strigoi si vampiri se pare ca avusesera un impact mare asupra mea, desi nu imi dadusem seama de asta.
Am privit atent pe fereastra prin care incepusera a se strecura primele raze de soare ale noii zile. Desi nu-l vedeam, stiam ca cerul are acum o culoare sangerie, iar luminile ce se jucau acum in inaltul sau ii dadeau o tenta stranie. Ma intrebam ce era cu visul, ce voia sa insemne. Probabil Lucas vrusese sa imi spuna ceva, poate sa-si ia adio, poate... Multe lucruri mi se plimbau prin minte acum. Nu-mi venea sa cred ca se crapa de zi. Aveam impresia ca trecuse foarte putin timp de cand adormisem, cateva minute, nu atat de mult. Am privit dezorientat in jurul meu, incercand sa-mi dau in continuare seama daca ceea ce vazusem era doar plasmuirea imaginatiei mele sau fusese realitate. Pozitia cadavrului si saninatatea chipului sau imi confirmau insa ca visasem.
Nimic nu arata schimbat, totul fiind normal, sau cel putin asa mi se parea mie acum. Probabil mintea imi juca feste, probabil regretul ca o avusesem chiar pe cea care trebuia sa ii fie logodnica amicului meu, multe lucruri puteau fi clasate in acest sens, insa niciunul nu ma satisfacea asa cum trebuie, sa imi dea o farama de adevar. Continuam sa cred ca fusese o farama de realitate in visul meu, un fel de prevestire, ceva de genul.
- A fost prima noapte, spun in soapta, aplecandu-ma peste trupul neinsufletit al iubitului prieten si sarutandu-i pielea fruntii rece ca gheata. Eram constient ca nu il voi mai revedea vreodata, tronul urmand sa-i fie bagat in piatra mausoleului. Lacrimile care se rarisera pe chipul meu cu putin timp in urma reincepura sa curga iarasi, facandu-mi inima sa mi se stranga parca in piept. Cum putuse Lucas sa-si ia zilele? De ce ma lasase singur si de ce alesese sa moara pentru ceva ce avea sa fie reparat? As fi putut intra eu in puscarie pentru el, as fi facut tot posibilul ca el sa fie bine, numai sa nu isi ia zilele! Dac-as fi stiut la timp...
Eram insa fericit. Putusem petrece prima noapte a lui Lucas printre morti cu el. Nu voise niciodata sa fie singur, asa ca l-am insotit in aceasta calatorie ale carui sfarsit nu aveam sa-l cunoastem niciunul dintre noi vreodata. Deja imi era groaznic de dor de el, voiam sa fie langa mine, sa ne distram ca si pana cum, sa facem orice-i placea lui, sa fac pe Dom Juan si sa ii cuceresc fetele pentru ca, mai apoi, el sa profite de trupul lor. Voiam orice, numai el sa se intoarca, ceea ce nu ava sa se intample vreodata.
In ciuda faptului ca Lucas era fiu de nobil, pe cand eu... Eu eram doar un simplu baiat din popor, el ma iubise. De cand ne cunoscusem intaia oara, cu mult-mult timp in urma, fusesem de nedespartit. Legatura dintre noi fusese atat de stransa incat avusesem momente in care simtisem ceea ce se intampla unul cu celalalt. Iubeam asta la noi doi. Stiam... In momentul in care el isi luase zilele, eu simtisem. O durere surda in piept ma facu sa imi dau seama ca lui i se intamplase ceva rau. Ramasesem fara respiratie pentru cateva minute, plamanii parca refuzau sa-mi ia aer, narile mi le simtisem pline cu un lichid murdar, trupul era supus unei presiuni uriase... Apoi situatia se agravase, fiindca ma duruse ingrozitor. Nu intelegeam ce fusese, insa stiam ca i se intamplase ceva rau lui.
Nici nu stiu cum am ajuns in acel loc atunci. Simteam ca nu ma tin picioarele, vedeam incetosat, imi venea ameteala si multe lucruri ma impiedicau sa gandesc normal. Cand i-am vazut atunci trupul fara viata... Am cazut in genunchi. Cerul imi cazuse parca in cap, iar pamantul imi fugise de sub picioare. Tremuram din toate incheieturile, parca as fi fost curpins de friguri, iar el statea acolo, cu ochii deschisi, fixand un punct fix din aer. Licarirea vietii din ei disparuse de putin timp, acum ramanand sticlosi. Ii vedeam parca rotindu-se. Doream sa ii aud vocea dulce sau sa-i vad buzele cum imi mimau numele cand ne jucam, doream sa il vad miscandu-se. Insa nu, el statea acolo, lipsit de cel mai de pret lucru: viata.
Imi venea sa urlu si nu puteam, sa plang si tot nu puteam. Ceva ma impiedica. In cele cateva zile cat fusese tinut in casa, dupa traditie, il simtisem langa mine. Nu trupeste, ci sufleteste. De cateva ori mi se paruse chiar ca ii aud vocea cum imi soptea numele, alte ori am simtit o atingere rece sau un suflu de gheata. Stiam ca el e inca acolo, asteptand parca ceva. Simteam insa ca ma protejeaza si nu trebuie sa ma tem deloc de el, fiindca era cu mine doar pentru binele meu. De cand fusese dus in cimitir nu il mai simtisem. Parca disparuse, parca fugise de langa mine. Speram ca si-a gasit linistea si e fericit acolo, intr-un loc mai bun.
M-am ridicat in picioare si am depus un al doilea sarut, de data aceasta pe buzele lui Lucas. Erau reci cum nu mai fusesera niciodata. Nici macar in iarna in care fusese cel mai frig, iar noi merseseram la colindat, nici macar atunci nu fusese atat de rece. Atunci ne sarutasem de curiozitate si din greseala, fiindca el cazuse peste mine, in zapda de peste un metru, si buzele inghetate ale sale se lipisera de ale mele. Convenisem sa uitam incidentul si nu pentru faptul ca realizam ce ar insemna asta, ci doar pentru ca eram niste baietei rusinosi. Acum insa, sarutul dat era solemn. In gandul meu ii jurasem prietenie eterna. Speram din suflet ca el, Lucas, sa nu ma uite vreodata si ca ne vom reintalni candva, in Cealalalta Lume.
Am pus inapoi capacul cosgiugului, apoi am iesit din mausoleu, inchizand usile masive si continuand sa plang. Nu avea niciun rost sa-mi mai opresc lacrimile acum, fiindca orice as fi facut, Lucas nu s-ar mai fi intors. Imi ramasesera doar amintirile cu el, doar clipele petrecute impreuna, doar zambetul sau sau vocea suava cand stateam pana noaptea tarziu, scriind sau citind la lumina lumanarii. Am iesit de pe aleea secundara a cimitirului, pasind agale printre atatea cruci si ajungand pe cea principala, ce ducea spre usa de la intrare. Desi inca nu se ridicase soarele, cerul avea aceleasi tente sangerii care ma fermecau. Fiecare lucru imi aducea aminte de bunul meu prieten. Candva statusem impreuna si privisem rasaritul, depanand amintiri si povestind primele noastre aventuri cu fete sau femei. Subiectul nu ne mai facea sa ne rusinam atunci, devenisem mai maturi.
Am pornit agale spre casa, obosit din cale-afara. In ciuda faptului ca dormisem aproape toata noaptea la mausoleul iubitului meu prieten, eram extenuat si secat parca de puteri. Voiam sa ajung acasa si sa ma intind in pat, insa mai aveam de parcurs o buna parte din aleile orasului pustiit. Abia acum incepusera cei cativa lucratori pe la nobili sa iasa din case si sa se indrepte catre muncile lor. Bunica trebuia sa se afle si ea printre ei, fiindca lucra la un conte venit de curand in aceste locuri. Nu il cunosteam si nici nu aveam de gand sa fac asta vreodata, nu imi pasa unde lucreaza ea, pentru mine contau artele. Traiam si de pe urma platii ei, dar si de pe urma vanzarii tablourilor mele, fiindca eram mictor si eram des cautat de diferite persoane spre a le pune pe panza protretele sau unele peisaje.
Bunica tocmai iesea in momentul in care eu am ajuns acasa. Eram trist si plansesem.
- Caleb, e totul in regula? ma intreba cu vocea ei blanda, sarutandu-ma pe frunte, asa cum facea cand eram mic. Am dat afirmativ din cap, dupa care, urandu-i o zi buna, am urcat in mansarda mea. Mi-am aruncat hainele pe podea, aruncandu-ma apoi in patul meu. M-a trecut un fior in momentul in care am inchis ochii, iar apoi l-am simtit pe Lucas, bunul meu prieten. Era cu mine in camera si ii simteam ochii atintiti asupra mea, insa nu indrazneam sa ii deschid. Nu-mi era frica de el, stiam prea bine ca nu e aici pentru a-mi face ceva rau, insa ma temeam ca daca voi incerca sa il privesc el va disparea, iar eu voi continua sa plang.
In scurt timp am cazut intr-un somn adanc. Inca ii simteam prezenta acolo, in camera mea, si eram fericit. Am murmurat ceva in somn, apoi am cautat plapuma, insa, negasind-o, am renuntat si m-am facut ghem pe suprafata moale. Atunci, o mana nevazuta o aseza peste mine, iar o atingere calda ma facu sa scot un nou scancet si sa-i pronunt numele prietenului meu...