21-02-2011, 10:57 PM
Ello am venit cu un nou capitol. Lectură plăcuta. Scuze pentru eventualele greşeli este un capitol necorectat.
Enjoy.
Cap 3 Minciuni.
Nu îmi venea să cred cât de oarbă am putut să fiu. M-am lăsat fraierită de câteva vorbe dulci şi i-am căzut la picioare, am renunţat la multe pentru nimic. Stăteam pe acea bancă de ceva timp fără să mă mişc aş fi vrut să plec, dar nu aveam unde. Stăteam singură încercând să găsesc o soluţie şi atunci mi-am amintit mă puteam duce la orfelinat, desigur Matt m-ar fi găsit imediat însă nu puteam să stau în acest parc pentru totdeauna şi în oricum pusesem punct. Am plecat grăbită din parc cărând după mine toate acele bagaje care deveneau din ce în ce mai grele, dar nici măcar acea greutate nu o mai simţeam în faţa ochilor nu îmi apărea decât un aceea scenă care se repeta iar şi iar.
Nu eram atentă la nimic în jurul meu ca şi cum aş fi fost în transă pur şi simplu nu îmi aminteam cum am ajuns în diferite locuri sau când de parcă picioarele mele ,,gândeau singure. M-am trezit abia atunci când am auzit un claxon, am ridicat privirea şi am văzut cum nişte lumini puternice mă orbeau. Era prea târziu am închis ochii fără să mă mişc din acel loc şi gândindu-mă că asta avea să îmi fie sfârşitul, aşa că m-am resemnat, nu simţeam nimic nici teamă, nici regret absolut nimic mai degrabă mă simţeam uşurată că puteam părăsii această lume crudă. Îmi acceptam soarta fără să protestez ştiam că asta era soluţia finală, dar nu s-a întâmplat nimic, nimic din ce m-aş fi aşteptat. Am deschis ochii şi am privit spre şoferul care se afla la volanul acelui autoturism părea şocat, practic oprise cu câteva secunde înainte de a mă izbii eram dezamăgită. Ce rost avea să mai trăiesc dacă nu aveam nu motiv şi totuşi aceeaşi soartă meschină avea alte planuri.
M-am ridicat de pe aceea trecere ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic mi-am luat bagajele şi mi-am văzut liniştită de drum. După jumătate de oră am ajuns în faţa orfelinatului care acum părea pustiu, eram indecisă dacă să intru sau nu, iar după mai multe momente de contrazicere am decis să intru. Mergem tăcută îndreptându-mă spre o camere pe care o primisem de la doamna Roberts în caz că voiam să rămân peste noapte, atunci îi spusesem că nu, dar acum alta era situaţia. Nici măcar nu m-am schimbat doar m-am pus pe pat şi am adormit.
Nu ştiu cât am dormit, nici măcar nu îmi amintesc când a venit dimineaţa la cât eram de adormit nu îmi mai păsa. M-am îndreptat leneşă spre baie unde mi-am făcut rapid toaleta de dimineaţă, după care am revenit în aceeaşi cameră mică unde am căutat prin bagaj ceva cu care să mă îmbrac. Am luat o rochie albă lungă până în pământ, iar părul blond mi l-am lăsat liber. Tocmai mă pregăteam să îmi aşez lucrurile când în cameră am intrat Adel o fată de douăzeci de ani, roşcată cu părul roşcat tuns bob puţin mai înaltă decât mine, purta o rochie roşie care îi scotea în evidenţă formele.
- A venit Matt. A rostit aceasta încet după care a ieşit val-vârtej din cameră. Nu trebuia să îi explic absolut nimic ştia povestea mea cu brunetul, mă rog mai puţin parte cu violul pe care nu aveam de gând să o povestesc nimănui şi nu pentru că făcusem acea promisiune, ci pentru că îmi era teamă de ceea ce s-ar fi putut întâmpla după.
M-am îndreptat spre fereastră unde l-am văzut pe cel pe care îl iubeam cum vorbea sau mai bine spus se certa cu doamna directoare, îl iubeam şi îl uram în acelaşi timp, dar nu aveam de gând să îi spun asta. După câteva minute am hotărât să mă duc să vorbesc cu el chiar speram să mă lase în pace.
- Este în regulă doamnă Roberts, o să vorbesc cu Matt trebuie să clarificăm nişte lucruri. Am rostit când am ajuns în dreptul acestora şi deşi îmi era frică să rămân cu brunetul nu putea să îl evit la nesfârşit atunci nu m-ar fi lăsat niciodată în pace şi totuşi nu puteam să scot nici un cuvân iar când l-am văzut că se îndreaptă spre mine un sentiment de panică mă cuprinse şi ura pe care o simţeam creştea cu fiecare secundă care trecea.
- Opreşte-te Matt să nu îndrăzneşti să m-ai faci vreun pas, nu te apropia de mine.Am rostit repede asta făcându-l să se oprească şi să mă provească.
- Asusena, te rog lasă-mă să îţi explic. Îmi pare rau să ştii. Spuse el rugător crezând probabil că aveam să îl iert, dar se înşela nu era aşa de simplu.
- Ascultă, acum nu mai contează nimic din ce o să îmi spui am luat deja o decizie…voi pleca la fraţii mei. Am rostit rapid sigur era cea mai mare minciună din viaţa mea, dar speram să mă creadă.
- Te rog ascultă. A rostit impacientat.
- Nu, tu o să mă asculţi pe mine. Eu voi pleca aşa e mai bine pentru amandoi să uităm tot ceea ce s-a întămplat, nu va şti nimeni îţi promit.
- Asusena…!?
- Adio Matt, adio pentru totdeauna! Am rostit încet după care am plecat repede de acolo dacă aş m-ai fi stat cu siguranţă aş fi început să plâng şi aş fi stricat totul.
Nici măcar nu am privit în spate doream ca totul să pară cât mai real, să fiu cât mai convingătoare. Dar imediat ce am ajuns în cameră am simţit cu lacrimile reci şi sărate îmi mângâiau obrajuii, mă simţeam vinovată că il minţisem, că îl tratasem aşa mă întrebam dacă procedasem bine.
Nu ştia că nu voi pleca nu avea unde să mă duc practic de când eram cu el rupsesem orice legătură cu fraţii mei, iar acum nu aveam curajul necesar să îi sun şi să le spun că mă duc la ei. Ar fi fost prea ciudat, prea evident adică m-am opus atât de mult iar acum aşa dintr-o dată m-am rasgândit.
Era trecut de amiază când am terminat de aranjat lucrurile. Vorbisem cu doamna directoare şi fusese de acord să mă lase să stau aici, ba chira îmi oferise şi o slujbă. Nu trebuia decât să am grijă de copii pe care îi iubeam nespus desigur şi să merg la şcoală pe care nu puteam să o neglijez totuşi.
Şi indiferent de ce avea să se întâmple de acum înainte trebuia să fiu puternică asta a fost ultimul gând înainte de a adormii.
Enjoy.
Cap 3 Minciuni.
Nu îmi venea să cred cât de oarbă am putut să fiu. M-am lăsat fraierită de câteva vorbe dulci şi i-am căzut la picioare, am renunţat la multe pentru nimic. Stăteam pe acea bancă de ceva timp fără să mă mişc aş fi vrut să plec, dar nu aveam unde. Stăteam singură încercând să găsesc o soluţie şi atunci mi-am amintit mă puteam duce la orfelinat, desigur Matt m-ar fi găsit imediat însă nu puteam să stau în acest parc pentru totdeauna şi în oricum pusesem punct. Am plecat grăbită din parc cărând după mine toate acele bagaje care deveneau din ce în ce mai grele, dar nici măcar acea greutate nu o mai simţeam în faţa ochilor nu îmi apărea decât un aceea scenă care se repeta iar şi iar.
Nu eram atentă la nimic în jurul meu ca şi cum aş fi fost în transă pur şi simplu nu îmi aminteam cum am ajuns în diferite locuri sau când de parcă picioarele mele ,,gândeau singure. M-am trezit abia atunci când am auzit un claxon, am ridicat privirea şi am văzut cum nişte lumini puternice mă orbeau. Era prea târziu am închis ochii fără să mă mişc din acel loc şi gândindu-mă că asta avea să îmi fie sfârşitul, aşa că m-am resemnat, nu simţeam nimic nici teamă, nici regret absolut nimic mai degrabă mă simţeam uşurată că puteam părăsii această lume crudă. Îmi acceptam soarta fără să protestez ştiam că asta era soluţia finală, dar nu s-a întâmplat nimic, nimic din ce m-aş fi aşteptat. Am deschis ochii şi am privit spre şoferul care se afla la volanul acelui autoturism părea şocat, practic oprise cu câteva secunde înainte de a mă izbii eram dezamăgită. Ce rost avea să mai trăiesc dacă nu aveam nu motiv şi totuşi aceeaşi soartă meschină avea alte planuri.
M-am ridicat de pe aceea trecere ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic mi-am luat bagajele şi mi-am văzut liniştită de drum. După jumătate de oră am ajuns în faţa orfelinatului care acum părea pustiu, eram indecisă dacă să intru sau nu, iar după mai multe momente de contrazicere am decis să intru. Mergem tăcută îndreptându-mă spre o camere pe care o primisem de la doamna Roberts în caz că voiam să rămân peste noapte, atunci îi spusesem că nu, dar acum alta era situaţia. Nici măcar nu m-am schimbat doar m-am pus pe pat şi am adormit.
Nu ştiu cât am dormit, nici măcar nu îmi amintesc când a venit dimineaţa la cât eram de adormit nu îmi mai păsa. M-am îndreptat leneşă spre baie unde mi-am făcut rapid toaleta de dimineaţă, după care am revenit în aceeaşi cameră mică unde am căutat prin bagaj ceva cu care să mă îmbrac. Am luat o rochie albă lungă până în pământ, iar părul blond mi l-am lăsat liber. Tocmai mă pregăteam să îmi aşez lucrurile când în cameră am intrat Adel o fată de douăzeci de ani, roşcată cu părul roşcat tuns bob puţin mai înaltă decât mine, purta o rochie roşie care îi scotea în evidenţă formele.
- A venit Matt. A rostit aceasta încet după care a ieşit val-vârtej din cameră. Nu trebuia să îi explic absolut nimic ştia povestea mea cu brunetul, mă rog mai puţin parte cu violul pe care nu aveam de gând să o povestesc nimănui şi nu pentru că făcusem acea promisiune, ci pentru că îmi era teamă de ceea ce s-ar fi putut întâmpla după.
M-am îndreptat spre fereastră unde l-am văzut pe cel pe care îl iubeam cum vorbea sau mai bine spus se certa cu doamna directoare, îl iubeam şi îl uram în acelaşi timp, dar nu aveam de gând să îi spun asta. După câteva minute am hotărât să mă duc să vorbesc cu el chiar speram să mă lase în pace.
- Este în regulă doamnă Roberts, o să vorbesc cu Matt trebuie să clarificăm nişte lucruri. Am rostit când am ajuns în dreptul acestora şi deşi îmi era frică să rămân cu brunetul nu putea să îl evit la nesfârşit atunci nu m-ar fi lăsat niciodată în pace şi totuşi nu puteam să scot nici un cuvân iar când l-am văzut că se îndreaptă spre mine un sentiment de panică mă cuprinse şi ura pe care o simţeam creştea cu fiecare secundă care trecea.
- Opreşte-te Matt să nu îndrăzneşti să m-ai faci vreun pas, nu te apropia de mine.Am rostit repede asta făcându-l să se oprească şi să mă provească.
- Asusena, te rog lasă-mă să îţi explic. Îmi pare rau să ştii. Spuse el rugător crezând probabil că aveam să îl iert, dar se înşela nu era aşa de simplu.
- Ascultă, acum nu mai contează nimic din ce o să îmi spui am luat deja o decizie…voi pleca la fraţii mei. Am rostit rapid sigur era cea mai mare minciună din viaţa mea, dar speram să mă creadă.
- Te rog ascultă. A rostit impacientat.
- Nu, tu o să mă asculţi pe mine. Eu voi pleca aşa e mai bine pentru amandoi să uităm tot ceea ce s-a întămplat, nu va şti nimeni îţi promit.
- Asusena…!?
- Adio Matt, adio pentru totdeauna! Am rostit încet după care am plecat repede de acolo dacă aş m-ai fi stat cu siguranţă aş fi început să plâng şi aş fi stricat totul.
Nici măcar nu am privit în spate doream ca totul să pară cât mai real, să fiu cât mai convingătoare. Dar imediat ce am ajuns în cameră am simţit cu lacrimile reci şi sărate îmi mângâiau obrajuii, mă simţeam vinovată că il minţisem, că îl tratasem aşa mă întrebam dacă procedasem bine.
Nu ştia că nu voi pleca nu avea unde să mă duc practic de când eram cu el rupsesem orice legătură cu fraţii mei, iar acum nu aveam curajul necesar să îi sun şi să le spun că mă duc la ei. Ar fi fost prea ciudat, prea evident adică m-am opus atât de mult iar acum aşa dintr-o dată m-am rasgândit.
Era trecut de amiază când am terminat de aranjat lucrurile. Vorbisem cu doamna directoare şi fusese de acord să mă lase să stau aici, ba chira îmi oferise şi o slujbă. Nu trebuia decât să am grijă de copii pe care îi iubeam nespus desigur şi să merg la şcoală pe care nu puteam să o neglijez totuşi.
Şi indiferent de ce avea să se întâmple de acum înainte trebuia să fiu puternică asta a fost ultimul gând înainte de a adormii.