04-02-2011, 11:24 PM
Capitolul VIII: Moartea unui Zeu
Acum doi ani eram nepăsătoare. Nimic nu mă impresiona, nimic nu mă atingea.
Acum un an m-am îndrăgostit de un bărbat care în timp a început să mă urască atât de tare încât în timp a plănuit în secret cum să scape de mine.
Acum două luni am aflat că tatăl meu nu era nici pe departe rudă cu mine, dar m-a și vândut pe de asupra unui înger căzut.
Acum două săptămâni am semnat acordul prin care îi prelungeam viața nemernicului.
Astăzi, douăzeci și doi februarie mă căsătoresc.
Port o rochie simplă care cade pe mine fără prea multă viață, parcă pregătită și ea de execuție. Soțul meu mă va târâ în iad unde voi rămâne următoarele câteva secole. Nu voi mai auzi zgomotului orașului făcut în toiul nopții, bătăile din cartierele vecine, țipetele de plăcere, agonia, extazul. Restul vieții mele va fi doar un lung șir de întâmplări monotone. Schingiuirea sufletelor în iad nu mi se mai pare la fel de amuzant ca acum câteva secole, ci doar o metodă barbară de pedeapsă eternă. Acum regret că nu pot muri.
Dumnezeule, dacă într-adevăr exiști, ia-mă la tine, sau dacă nu sunt suficient de bună pentru raiul tău, măcar fă-mă să dispar de aici pentru totdeauna. Trimite-mă unde vrei tu, numai să mă trimiți. Pedepsește-mă crunt pentru anii pe care i-am pierdut aici stând degeaba. Arată-mi dreptatea de dincolo și lasă-mă să ating lumina. Fă-mă om, acum și pentru totdeauna. Fă-mă să sufăr și să mor, să plâng de durere, ia-mi puterile și fă ce vrei cu ele, numai iartă-mă căci am fost nemiloasă, dar nu îți bate joc de mine, nu mă lăsa aici.
O căutam pe sora mea. Chiar dacă sângele nu ne era același, viața pe care am petrecut-o împreună nu era o minciună. Am zărit la marginea lacului o pată de alb. Rochia ei era superbă. Fusese făcută din cele mai fine mătăsuri și brodată cu fire de argint.
- Antoinette!
Am strigat-o, dar fără răspuns.
- Antoinette Viviene!
Mi-am încercat norocul și a doua oară. Cu cât înaintam mai mult spre ea, cu atât mi se părea că în acea imensitate de alb se zărea o pată roșie. Un sentiment nemaiîntâlnit până atunci, de frică și durere mă înlemnea. Am ajuns lângă ea și am văzut cum mâinile ei ținea o sabie albă. Corpul ei era îmbibat în miros de sânge, dar pe buze i se vedea zâmbetul. Antoinette Viviene era moartă. Cei ca noi nu au pus întrebări. Așa ceva nu era posibil.
Canaan a fost într-adevăr surprins. Într-un fel îi părea rău, dar statul lui nu îi permitea să verse lacrimi. Alexander nici nu a mai fost de găsit, la fel și sora lui. Louis a căzut din nou în întuneric și amărăciune. Tatăl nostru a decis să își trăiască viața din plin. A început o mișcare de cucerire a întregului pământ, în timp ce Anastasia se bucura de glorie și faimă. Zilele treceau din ce în ce mai greu, iar toamna ne bătea din nou la ușă. Oricum ar fi, de sub plapuma groasă a zăpezii, mereu va răsări o floare.
Sfârșit
Acum doi ani eram nepăsătoare. Nimic nu mă impresiona, nimic nu mă atingea.
Acum un an m-am îndrăgostit de un bărbat care în timp a început să mă urască atât de tare încât în timp a plănuit în secret cum să scape de mine.
Acum două luni am aflat că tatăl meu nu era nici pe departe rudă cu mine, dar m-a și vândut pe de asupra unui înger căzut.
Acum două săptămâni am semnat acordul prin care îi prelungeam viața nemernicului.
Astăzi, douăzeci și doi februarie mă căsătoresc.
Port o rochie simplă care cade pe mine fără prea multă viață, parcă pregătită și ea de execuție. Soțul meu mă va târâ în iad unde voi rămâne următoarele câteva secole. Nu voi mai auzi zgomotului orașului făcut în toiul nopții, bătăile din cartierele vecine, țipetele de plăcere, agonia, extazul. Restul vieții mele va fi doar un lung șir de întâmplări monotone. Schingiuirea sufletelor în iad nu mi se mai pare la fel de amuzant ca acum câteva secole, ci doar o metodă barbară de pedeapsă eternă. Acum regret că nu pot muri.
Dumnezeule, dacă într-adevăr exiști, ia-mă la tine, sau dacă nu sunt suficient de bună pentru raiul tău, măcar fă-mă să dispar de aici pentru totdeauna. Trimite-mă unde vrei tu, numai să mă trimiți. Pedepsește-mă crunt pentru anii pe care i-am pierdut aici stând degeaba. Arată-mi dreptatea de dincolo și lasă-mă să ating lumina. Fă-mă om, acum și pentru totdeauna. Fă-mă să sufăr și să mor, să plâng de durere, ia-mi puterile și fă ce vrei cu ele, numai iartă-mă căci am fost nemiloasă, dar nu îți bate joc de mine, nu mă lăsa aici.
Julieen P.O.V.
O căutam pe sora mea. Chiar dacă sângele nu ne era același, viața pe care am petrecut-o împreună nu era o minciună. Am zărit la marginea lacului o pată de alb. Rochia ei era superbă. Fusese făcută din cele mai fine mătăsuri și brodată cu fire de argint.
- Antoinette!
Am strigat-o, dar fără răspuns.
- Antoinette Viviene!
Mi-am încercat norocul și a doua oară. Cu cât înaintam mai mult spre ea, cu atât mi se părea că în acea imensitate de alb se zărea o pată roșie. Un sentiment nemaiîntâlnit până atunci, de frică și durere mă înlemnea. Am ajuns lângă ea și am văzut cum mâinile ei ținea o sabie albă. Corpul ei era îmbibat în miros de sânge, dar pe buze i se vedea zâmbetul. Antoinette Viviene era moartă. Cei ca noi nu au pus întrebări. Așa ceva nu era posibil.
Canaan a fost într-adevăr surprins. Într-un fel îi părea rău, dar statul lui nu îi permitea să verse lacrimi. Alexander nici nu a mai fost de găsit, la fel și sora lui. Louis a căzut din nou în întuneric și amărăciune. Tatăl nostru a decis să își trăiască viața din plin. A început o mișcare de cucerire a întregului pământ, în timp ce Anastasia se bucura de glorie și faimă. Zilele treceau din ce în ce mai greu, iar toamna ne bătea din nou la ușă. Oricum ar fi, de sub plapuma groasă a zăpezii, mereu va răsări o floare.
Sfârșit