28-12-2010, 01:07 AM
Multumesc de comm-uri fetelor.Ma bucur ca va place.Sper sa cititi in continuare.V-am pupat.
***
Asta era in mod sigur una dintre cele mai grele zile, de cand incepuse sa lucreze in Los Angeles. Nu era decat 1 dupamasa si deja simtea ca il lasa picioarele. Blake intra in biroul sau pentru cateva momente pentru a cauta o fisa mai veche a unui pacient. Avea o migrena ingrozitoare. Era in stare sa suporte orice ,chiar si durerile de masele, daca era nevoie, dar nu aceste dureri de cap infernale. Cauta in sertarul de sus al biroului o aspirina, dar nu mai avea deloc.
-La dracu! Nici macar o nenorocita de aspirina nu mai am. Enervat tranti sertarul la loc si se lasa in scaun. "Imi voi inchide ochii doar 5 minute si voi fi ca nou", gandi el incercand sa se relaxeze. Din pacate linistea nu dura mult.
-Blake, e adevarat ca l-ai operat pe Jesse ieri? Daniel intra ca un val-vartej in birou trantind usa la perete cu atata putere incat singurul tablou pe care Blake il avea agatat in acea incapere incepu sa tremure.
"S-au dus momentele mele de liniste si pace".
-Vorbeste mai incet si nu mai tranti usa. Unde naiba te crezi? la maica-ta acasa? incepu Blake sa urle spre prietenul sau care se opri in fata biroului, deloc impresionat de iesirea celuilalt.
-Cineva e extrem de iritat astazi. Calmeaza-te omule. Respira, bucura-te de viata.
-Bati campii din nou. Pleaca, zise Blake din ce in ce mai iritat.
-Prima data raspunde-mi la intrebare. Daniel incepu sa zambeasca.
-Da, l-am operat.Si da este bine. Se odihneste acum. Daca vrei sa-l vezi e in rezerva 7.
Daniel dori sa mai zica ceva, dar o voce subtire se auzi in boxele de pe hol:
"Domul doctor Blake Thorton este rugat sa se prezinte la urgente", iar dupa o mica pauza...
"Domnul doctor Daniel O'Niell este rugat sa se prezinte la receptie"
Cei doi ridicara din umeri resemnati si iesira afara din birou.
-E o zi infernala, bombani Blake suparat.
-Nici nu-i de mirare, avand in vedere accidentul in lant de pe autostrada.
Daniel se opri la receptie intreband de ce l-au chemat in timp ce Blake se indrepta in directia opusa, spre sectia de urgente.
-Vorbim mai tarziu, zise Daniel. O sa trec si eu pe la Jesse.
Blake dadu doar din cap si de indeparta. Se intreba daca tanarul se trezise sau daca inca dormea. Nu mai apucase sa intre la el ca sa vada ce mai face. Totusi asistentele il tineau la curent cu situatia lui. Din fericire totul era bine. Se bucura totusi ca avusese inspiratia sa-l sune pe Ian Roberts in acea dimineata, inainte sa inceapa toata nebunia. Barbatul fusese foarte fericit sa afle ca Jesse se trezise si ca se simtea mai bine. Promisese ca va trece mai tarziu pe la spital pentru a-l vedea.
Blake ofta si se pregati mental pentru imaginile pe care sigur le va intalni cand va intra la urgente. Fiind doctor se presupunea ca este pregatit sa faca fata unor oameni raniti, dar situatiile ca aceasta, cand pacientii erau victime ale unor accidente atat de grave il faceau sa-si doreasca sa se afle in alt loc. Nu-i placea sa-i vada pe acesti oameni suferind, sa auda plansetul plin de disperare a rudelor care il intrebau continuu daca cei apropiati lor se vor face bine. Detesta slabiciunea pe care o simtea cand constientiza ca nu poate sa-i salveze pe toti. Era medic ,iar datoria sa era de a-i salva...Intra in sala pregatit de a face tot ce-i statea in putere pentru a-i ajuta, chiar daca o parte din el ii soptea ca asta nu era, poate, tot timpul de ajuns.
Era deja 6 seara cand reusi sa-si traga sufletul. Blake se opri la receptie si baga o fisa in automatul de cafea. Simtea nevoia de un pic de cofeina. Spera ca astfel va reusi sa se mai tina pe picioare inca vreo 4 ore. Tura lui se terminase la 5, dar nu pleca acasa .Spitalul era inca intr-un haos de nedescris. Nu erau destui medici pentru a face fata pacientilor, care in acea zi parca ar fi curs pe banda rulanta. Accidentul de pe autostrada se soldase cu 10 morti si 20 de raniti, dintre care 5 in stare grava. In mainile lui murisera doi. Ii venea sa loveasca aparatul de nervi. In adancul sau stia ca facuse tot ce era omeneste posibil pentru ei, dar nu era multumit si nici impacat cu sine. Poate daca ar fi fost al doctor, poate daca el ar fi fost mai bun...Acum nu mai putea sa schimbe nimic, doar sa accepte. Ofta adanc si-si ridica paharul plin de cafea tare, aburinda. Inghiti o gura mica din lichidul amarui, lasand caldura bauturii sa-i invadeze trupul obosit. Aroma inconfundabila si delicioasa reusi sa-l mai linisteasca un pic. Isi indrepta atentia spre asistenta de la receptie, care completa niste fise.
-Mai este nevoie de mine? intreba doctorul cu o voce obosita.
-Nu domnule doctor. In seara asta am terminat. Puteti pleca linistit acasa. Asistenta zambii intelgator catre omul din fata ei, cand niste sunete stridente venind de la unul dintre panouri ii atrasera atentia.
-Ce se intampla? Blake recunostea sunetul. Acel bipait distinct era semnul ca unul dintre aparatele la care erau conectati pacientii nu mai inregistra semne vitale.
-Salonul 7...nu inteleg, zise asistenta un pic panicata, totul era bine acum jumatate de ora. Am verificat.
"Jesse"Blake nu o mai astepta, ci incepu sa alerge pe colidor cat de repede il duceau picioarele. Inima ii batea sa-i iasa din piept, nu din cauza alergaturii, ci de frica...
Ajuns in dreptul usii, o deschise cu putere, aproape trantind-o, asteptandu-se la ce era mai rau...Dar si asa imaginea reusi sa-l socheze...
-Ce naiba crezi ca faci, copile? urla acesta scos din sarite cu adevarat.
Jesse se intoarse brusc, speriat de vocea ridicata a celuilalt. Era aproape de tot imbracat , singurul obiect vestimentar pe care il tinea rezemat de umarul sanatos fiind geaca pe care o purtase ieri. Arata un pic mai bine.Cearcanele de sub ochi nu mai erau atat de proeminente si de inchise la culoare, iar paloarea din obraji aproape ii disparuse. Inca parea nesigur pe picioare, dar nici nu era de mirare avand in vedere ca fusese sub efectul unui anestezic destul de puternic.
-Ce ti se pare ca fac? Plec acasa.
-Treci inapoi in pat in momentul asta, zise doctorul cu o voce neobisnuit de calma.
-Nu. Nu vreau sa mai raman inca o noapte aici.
-Daca nu te dezbraci de hainele astea in urmatoarele 5 secunde, te voi dezbraca eu.
-Nici nu ma gandesc. Jesse se incapatana. Doar nu o sa-si duca la final amenintarea...Nu mai putea ramane acolo. Ura spitalele din tot sufletul. Ii era recunoscator lui Blake ca il ajutase, ca il salvase mai bine zis, dar asta nu insemna ca il va asculta.
Blake se apropie de el cu pasi marunti si amenintatori si ii bloca drumul. Ii arunca geaca de pe umeri si incepu sa-i descheie nasturii de la camasa, unul dupa altul cu miscari studiate.
-Ce faci? Lasa-ma...
-Te dezbrac, asa cum ti-am promis.
Jesse se zbatu incercand sa scape din mainile lui, dar degeaba.Doctorul era mult mai puternic decat el. Inima incepu sa-i bata mai tare, dar nu de frica, ci in asteptarea a ceea ce urma."Ce naiba se intampla cu mine? Nu-l pot lasa sa-mi faca asta!" Fara sa-si dea seama camasa lua urma gecii, aterizand pe scaunul de langa pat. Blake se intoarse pentru un moment, luand in mana pijamaua de unica folosinta specifica tuturor spitalelor si i-o trase peste cap tanarului, dupa care zambi multumit.
-Asa e mult mai bine.
Jesse clipi de cateva ori si se inrosi din cauza gandurilor sale rusinoase. Si el care credea...dar exact in acel moment barbatul se apleca spre el si isi unii buzele
cu ale sale intr-un sarut tandru, usor ca zborul unui fluture. Doar atat ii trebui ca toate simturile sale sa se trezeasca la viata. Jesse se apropie mai mult de el in incercarea de a-i simti caldura trupului, isi incolaci mainile in jurul gatului sau, trecandu-si degetele prin parul moale si zburlit a doctorului. Buzele sale moi se intredeschisera in asteptare. Limba lui Blake patrunse in lacasul umed explorand si gustand cu ardoare ceea ce i se oferea. Un geamat scurt lua nastere pe buzele tanarului, care fusese numaidecat inghitit de celalalt. Blake simti cum tot bunul simt si ratiunea dispar din fiinta sa lasand in urma doar dorind pura. Il vroia. Dorea sa-i simta trupul frematand sub al sau, dorea sa se avante in el si sa-l faca al lui. Stia ca daca nu se va desprinde din imbratisare atunci, mai tarziu ii va fi imposibil. Cu parere de rau il indeparta un pic pe tanar de trupul sau. Jesse era rosu ca un rac si respira greu, iar ochii sai atat de frumosi acum pareau si mai adanci din cauza dorintei si a pasiunii. Arata atat de devastat incat Blake cu greu reusi sa faca fata tentatiei de a-l saruta din nou.
-Ar fi mai bine sa te odihnesti, zise acesta cu vocea groasa din cauza dorintei...
Jesse isi pleca ochii, rusinat de iesirea pe care o avuse si se aseza in pat, tragandu-si asternutul pana sub barbie.
Voi venii un pic mai tarziu sa vad ce faci. Il privi pe tanar care inca ii evita privirea. Jesse?
-Bine...
Blake se apropie de pat.
-Uita-te la mine, spuse acesta cu o voce rugatoare. Jesse il privi dupa o scurta ezitare. Nu ai de ce sa te simti rusinat, continua doctorul zambind. Ii depuse un sarut fugar pe frunte si se indrepta spre usa. Ne vedem mai tarziu, zise acesta inainte sa iasa afara din incapere.
Jesse privi pentru cateva momente usa, inainte de a se intinde din nou in pat. Se debarasa de pantaloni pe care ii arunca langa celelalte haine si se intinse dupa laptopul pe care Ian i-l aduse in decursul acelei zile. Trebuia sa-l adore pe seful sau pentru ca se gandise la sanatatea lui mintala. Ian il cunostea destul de bine ca sa stie ca nu va rezista prea mult nefacand nimic, dar, deasemenea intuise si ca Blake nu il va lasa nici il ruptul capului sa se externeze. Chiar daca nu avusese prea mult timp pentru a sta cu el, Jesse era fericit ca Roberts nu uitase de el. Mica discutie avuta ii prinsese bine si ii ridicase un pic moralul, chiar daca nu vorbisera nimic important.
Porni laptopul si incepu sa-si scrie impresile despre doctorul Blake Thorton, incercand sa fie cat mai obiectiv si sa nu se lase influentat de faptul ca omul acest ii salvase viata si ca saruta al dracului de bine...Din pacate gandurile sale o cam luau pe aratura...Ofta si isi indrepta toata atentia spre ecranul micut de parca insasi viata sa ar depinde de acest lucru.
Jesse facea acelasi lucru 3 ore mai tarziu cand Blake intra din nou in rezerva. Parea cu adevarat terminat, atat din punct de vedere fizic cat si psihic. Abia isi mai taraia picioarele dupa el. Se aseza cu greu in scaun si zambi obosit tanarului care il privea cu ochi mari.
-Buna...ma gandeam ca dormi.
-Nu sunt obosit. Jesse ii mai arunca o privire pe sub gene doctorului. Ochii sai verzi aveau cearcane adanci, iar parul ii era dezordonat. De hainele sale nici nu mai vorbea. Zici ca venise de pe front...Ar trebui sa mergi acasa sa dormi. Nu arati prea bine.
-N-am nimic. Am avut doar o zi grea. Blake ridica din umeri. Munca de doctor nu era una usoara.Mai prindeai si zile ca cea de azi cand nu aveai timp nici macar sa respiri. Rezistenta era esentiala in aceasta meserie.
-Nu mai sta aici. Fugi acasa, pana nu lesini, doctore, zise tanarul jumatate glumind, jumatate vorbind serios. Ne vedem maine...
Blake il privi pentru un moment, nestiind daca sa-l asculte sau nu. Nu ar fi vrut sa-l lase singur in spital, dar oboseala pusese stapanire pe el. Se ridica anevoie de pe scaun pregatindu-se sa plece.
-Sa nu faci vreo tampenie pana maine dimineata, pustiule. Vocea ii era serioasa.
-Stai linistit. Voi fi cuminte. Promit, zise Jesse cand vazu ca Blake se incrunta. Acum du-te.
Blake se conforma, dar inainte sa inchida usa isi mai aduse aminte de ceva:
-Maine iti voi semna actele de externare. Nu-l lasa pe baiat sa se bucure prea tare. Asta, daca imi promiti ca o vei lua mai usor cateva zile.
Jesse zambi cu adevarat fericit.
-Promit, Blake. Promit.
***
Asta era in mod sigur una dintre cele mai grele zile, de cand incepuse sa lucreze in Los Angeles. Nu era decat 1 dupamasa si deja simtea ca il lasa picioarele. Blake intra in biroul sau pentru cateva momente pentru a cauta o fisa mai veche a unui pacient. Avea o migrena ingrozitoare. Era in stare sa suporte orice ,chiar si durerile de masele, daca era nevoie, dar nu aceste dureri de cap infernale. Cauta in sertarul de sus al biroului o aspirina, dar nu mai avea deloc.
-La dracu! Nici macar o nenorocita de aspirina nu mai am. Enervat tranti sertarul la loc si se lasa in scaun. "Imi voi inchide ochii doar 5 minute si voi fi ca nou", gandi el incercand sa se relaxeze. Din pacate linistea nu dura mult.
-Blake, e adevarat ca l-ai operat pe Jesse ieri? Daniel intra ca un val-vartej in birou trantind usa la perete cu atata putere incat singurul tablou pe care Blake il avea agatat in acea incapere incepu sa tremure.
"S-au dus momentele mele de liniste si pace".
-Vorbeste mai incet si nu mai tranti usa. Unde naiba te crezi? la maica-ta acasa? incepu Blake sa urle spre prietenul sau care se opri in fata biroului, deloc impresionat de iesirea celuilalt.
-Cineva e extrem de iritat astazi. Calmeaza-te omule. Respira, bucura-te de viata.
-Bati campii din nou. Pleaca, zise Blake din ce in ce mai iritat.
-Prima data raspunde-mi la intrebare. Daniel incepu sa zambeasca.
-Da, l-am operat.Si da este bine. Se odihneste acum. Daca vrei sa-l vezi e in rezerva 7.
Daniel dori sa mai zica ceva, dar o voce subtire se auzi in boxele de pe hol:
"Domul doctor Blake Thorton este rugat sa se prezinte la urgente", iar dupa o mica pauza...
"Domnul doctor Daniel O'Niell este rugat sa se prezinte la receptie"
Cei doi ridicara din umeri resemnati si iesira afara din birou.
-E o zi infernala, bombani Blake suparat.
-Nici nu-i de mirare, avand in vedere accidentul in lant de pe autostrada.
Daniel se opri la receptie intreband de ce l-au chemat in timp ce Blake se indrepta in directia opusa, spre sectia de urgente.
-Vorbim mai tarziu, zise Daniel. O sa trec si eu pe la Jesse.
Blake dadu doar din cap si de indeparta. Se intreba daca tanarul se trezise sau daca inca dormea. Nu mai apucase sa intre la el ca sa vada ce mai face. Totusi asistentele il tineau la curent cu situatia lui. Din fericire totul era bine. Se bucura totusi ca avusese inspiratia sa-l sune pe Ian Roberts in acea dimineata, inainte sa inceapa toata nebunia. Barbatul fusese foarte fericit sa afle ca Jesse se trezise si ca se simtea mai bine. Promisese ca va trece mai tarziu pe la spital pentru a-l vedea.
Blake ofta si se pregati mental pentru imaginile pe care sigur le va intalni cand va intra la urgente. Fiind doctor se presupunea ca este pregatit sa faca fata unor oameni raniti, dar situatiile ca aceasta, cand pacientii erau victime ale unor accidente atat de grave il faceau sa-si doreasca sa se afle in alt loc. Nu-i placea sa-i vada pe acesti oameni suferind, sa auda plansetul plin de disperare a rudelor care il intrebau continuu daca cei apropiati lor se vor face bine. Detesta slabiciunea pe care o simtea cand constientiza ca nu poate sa-i salveze pe toti. Era medic ,iar datoria sa era de a-i salva...Intra in sala pregatit de a face tot ce-i statea in putere pentru a-i ajuta, chiar daca o parte din el ii soptea ca asta nu era, poate, tot timpul de ajuns.
Era deja 6 seara cand reusi sa-si traga sufletul. Blake se opri la receptie si baga o fisa in automatul de cafea. Simtea nevoia de un pic de cofeina. Spera ca astfel va reusi sa se mai tina pe picioare inca vreo 4 ore. Tura lui se terminase la 5, dar nu pleca acasa .Spitalul era inca intr-un haos de nedescris. Nu erau destui medici pentru a face fata pacientilor, care in acea zi parca ar fi curs pe banda rulanta. Accidentul de pe autostrada se soldase cu 10 morti si 20 de raniti, dintre care 5 in stare grava. In mainile lui murisera doi. Ii venea sa loveasca aparatul de nervi. In adancul sau stia ca facuse tot ce era omeneste posibil pentru ei, dar nu era multumit si nici impacat cu sine. Poate daca ar fi fost al doctor, poate daca el ar fi fost mai bun...Acum nu mai putea sa schimbe nimic, doar sa accepte. Ofta adanc si-si ridica paharul plin de cafea tare, aburinda. Inghiti o gura mica din lichidul amarui, lasand caldura bauturii sa-i invadeze trupul obosit. Aroma inconfundabila si delicioasa reusi sa-l mai linisteasca un pic. Isi indrepta atentia spre asistenta de la receptie, care completa niste fise.
-Mai este nevoie de mine? intreba doctorul cu o voce obosita.
-Nu domnule doctor. In seara asta am terminat. Puteti pleca linistit acasa. Asistenta zambii intelgator catre omul din fata ei, cand niste sunete stridente venind de la unul dintre panouri ii atrasera atentia.
-Ce se intampla? Blake recunostea sunetul. Acel bipait distinct era semnul ca unul dintre aparatele la care erau conectati pacientii nu mai inregistra semne vitale.
-Salonul 7...nu inteleg, zise asistenta un pic panicata, totul era bine acum jumatate de ora. Am verificat.
"Jesse"Blake nu o mai astepta, ci incepu sa alerge pe colidor cat de repede il duceau picioarele. Inima ii batea sa-i iasa din piept, nu din cauza alergaturii, ci de frica...
Ajuns in dreptul usii, o deschise cu putere, aproape trantind-o, asteptandu-se la ce era mai rau...Dar si asa imaginea reusi sa-l socheze...
-Ce naiba crezi ca faci, copile? urla acesta scos din sarite cu adevarat.
Jesse se intoarse brusc, speriat de vocea ridicata a celuilalt. Era aproape de tot imbracat , singurul obiect vestimentar pe care il tinea rezemat de umarul sanatos fiind geaca pe care o purtase ieri. Arata un pic mai bine.Cearcanele de sub ochi nu mai erau atat de proeminente si de inchise la culoare, iar paloarea din obraji aproape ii disparuse. Inca parea nesigur pe picioare, dar nici nu era de mirare avand in vedere ca fusese sub efectul unui anestezic destul de puternic.
-Ce ti se pare ca fac? Plec acasa.
-Treci inapoi in pat in momentul asta, zise doctorul cu o voce neobisnuit de calma.
-Nu. Nu vreau sa mai raman inca o noapte aici.
-Daca nu te dezbraci de hainele astea in urmatoarele 5 secunde, te voi dezbraca eu.
-Nici nu ma gandesc. Jesse se incapatana. Doar nu o sa-si duca la final amenintarea...Nu mai putea ramane acolo. Ura spitalele din tot sufletul. Ii era recunoscator lui Blake ca il ajutase, ca il salvase mai bine zis, dar asta nu insemna ca il va asculta.
Blake se apropie de el cu pasi marunti si amenintatori si ii bloca drumul. Ii arunca geaca de pe umeri si incepu sa-i descheie nasturii de la camasa, unul dupa altul cu miscari studiate.
-Ce faci? Lasa-ma...
-Te dezbrac, asa cum ti-am promis.
Jesse se zbatu incercand sa scape din mainile lui, dar degeaba.Doctorul era mult mai puternic decat el. Inima incepu sa-i bata mai tare, dar nu de frica, ci in asteptarea a ceea ce urma."Ce naiba se intampla cu mine? Nu-l pot lasa sa-mi faca asta!" Fara sa-si dea seama camasa lua urma gecii, aterizand pe scaunul de langa pat. Blake se intoarse pentru un moment, luand in mana pijamaua de unica folosinta specifica tuturor spitalelor si i-o trase peste cap tanarului, dupa care zambi multumit.
-Asa e mult mai bine.
Jesse clipi de cateva ori si se inrosi din cauza gandurilor sale rusinoase. Si el care credea...dar exact in acel moment barbatul se apleca spre el si isi unii buzele
cu ale sale intr-un sarut tandru, usor ca zborul unui fluture. Doar atat ii trebui ca toate simturile sale sa se trezeasca la viata. Jesse se apropie mai mult de el in incercarea de a-i simti caldura trupului, isi incolaci mainile in jurul gatului sau, trecandu-si degetele prin parul moale si zburlit a doctorului. Buzele sale moi se intredeschisera in asteptare. Limba lui Blake patrunse in lacasul umed explorand si gustand cu ardoare ceea ce i se oferea. Un geamat scurt lua nastere pe buzele tanarului, care fusese numaidecat inghitit de celalalt. Blake simti cum tot bunul simt si ratiunea dispar din fiinta sa lasand in urma doar dorind pura. Il vroia. Dorea sa-i simta trupul frematand sub al sau, dorea sa se avante in el si sa-l faca al lui. Stia ca daca nu se va desprinde din imbratisare atunci, mai tarziu ii va fi imposibil. Cu parere de rau il indeparta un pic pe tanar de trupul sau. Jesse era rosu ca un rac si respira greu, iar ochii sai atat de frumosi acum pareau si mai adanci din cauza dorintei si a pasiunii. Arata atat de devastat incat Blake cu greu reusi sa faca fata tentatiei de a-l saruta din nou.
-Ar fi mai bine sa te odihnesti, zise acesta cu vocea groasa din cauza dorintei...
Jesse isi pleca ochii, rusinat de iesirea pe care o avuse si se aseza in pat, tragandu-si asternutul pana sub barbie.
Voi venii un pic mai tarziu sa vad ce faci. Il privi pe tanar care inca ii evita privirea. Jesse?
-Bine...
Blake se apropie de pat.
-Uita-te la mine, spuse acesta cu o voce rugatoare. Jesse il privi dupa o scurta ezitare. Nu ai de ce sa te simti rusinat, continua doctorul zambind. Ii depuse un sarut fugar pe frunte si se indrepta spre usa. Ne vedem mai tarziu, zise acesta inainte sa iasa afara din incapere.
Jesse privi pentru cateva momente usa, inainte de a se intinde din nou in pat. Se debarasa de pantaloni pe care ii arunca langa celelalte haine si se intinse dupa laptopul pe care Ian i-l aduse in decursul acelei zile. Trebuia sa-l adore pe seful sau pentru ca se gandise la sanatatea lui mintala. Ian il cunostea destul de bine ca sa stie ca nu va rezista prea mult nefacand nimic, dar, deasemenea intuise si ca Blake nu il va lasa nici il ruptul capului sa se externeze. Chiar daca nu avusese prea mult timp pentru a sta cu el, Jesse era fericit ca Roberts nu uitase de el. Mica discutie avuta ii prinsese bine si ii ridicase un pic moralul, chiar daca nu vorbisera nimic important.
Porni laptopul si incepu sa-si scrie impresile despre doctorul Blake Thorton, incercand sa fie cat mai obiectiv si sa nu se lase influentat de faptul ca omul acest ii salvase viata si ca saruta al dracului de bine...Din pacate gandurile sale o cam luau pe aratura...Ofta si isi indrepta toata atentia spre ecranul micut de parca insasi viata sa ar depinde de acest lucru.
Jesse facea acelasi lucru 3 ore mai tarziu cand Blake intra din nou in rezerva. Parea cu adevarat terminat, atat din punct de vedere fizic cat si psihic. Abia isi mai taraia picioarele dupa el. Se aseza cu greu in scaun si zambi obosit tanarului care il privea cu ochi mari.
-Buna...ma gandeam ca dormi.
-Nu sunt obosit. Jesse ii mai arunca o privire pe sub gene doctorului. Ochii sai verzi aveau cearcane adanci, iar parul ii era dezordonat. De hainele sale nici nu mai vorbea. Zici ca venise de pe front...Ar trebui sa mergi acasa sa dormi. Nu arati prea bine.
-N-am nimic. Am avut doar o zi grea. Blake ridica din umeri. Munca de doctor nu era una usoara.Mai prindeai si zile ca cea de azi cand nu aveai timp nici macar sa respiri. Rezistenta era esentiala in aceasta meserie.
-Nu mai sta aici. Fugi acasa, pana nu lesini, doctore, zise tanarul jumatate glumind, jumatate vorbind serios. Ne vedem maine...
Blake il privi pentru un moment, nestiind daca sa-l asculte sau nu. Nu ar fi vrut sa-l lase singur in spital, dar oboseala pusese stapanire pe el. Se ridica anevoie de pe scaun pregatindu-se sa plece.
-Sa nu faci vreo tampenie pana maine dimineata, pustiule. Vocea ii era serioasa.
-Stai linistit. Voi fi cuminte. Promit, zise Jesse cand vazu ca Blake se incrunta. Acum du-te.
Blake se conforma, dar inainte sa inchida usa isi mai aduse aminte de ceva:
-Maine iti voi semna actele de externare. Nu-l lasa pe baiat sa se bucure prea tare. Asta, daca imi promiti ca o vei lua mai usor cateva zile.
Jesse zambi cu adevarat fericit.
-Promit, Blake. Promit.
"Omul este cel mai putin el insusi,atunci cand vorbeste in propria persoana.Da-i o masca si el va spune adevarul."Oscar Wilde
![[Imagine: chibi_5001.gif]](http://animezup.com/chibi/img/user/chibi_5001.gif)
, chibi-ul lui