O trecem pe feminin

[Teh]

Ah , mulţumesc enorm de comentarii şi scuzaţi-mi întârzierea * hugs hugs * sper să citiţi în continuare şi să vă placă. Am venit cu următorul capitol.

Lectură plăcută >:D<!

Capitolul doisprezece

Când am ajuns acasă, era destul de târziu. Aşa că am intrat discret, tata dormea, şi m-am dus la mine în dormitor. Am aruncat bagajul cât colo şi am privit mânuţa de la telefon, zâmbind şi punându-l pe măsuţa de lângă pat. Am oftat, uitându-mă la tavan. Mi-era lene să mă dezbrac. Mi-am dat geaca jos şi am închis ochii, adormind rapid cu gândul la weekendul petrecut la munte.
Dimineaţa a sosit rapid şi asta nu m-a surprins deloc, mi-am luat ghiozdanul în treacăt. Oglinda mă arăta somnoroasă, dar nu dezastru ambulant şi asta mă făcea să mă simt bine.
- ’Neaţa, tata, am zis somnoroasă, observându-l în bucătărie. Mânca. Era treaz aşa de dimineaţă, ce chestiune, eu aş fi dormit dacă eram în locul lui. Totuşi, avea nişte cearcăne uriaşe.
- Bună, Ela. Cum a fost?
I-am ignorat întrebarea.
- Lasă asta. Eşti bine?
Văzându-mă atât de exasperată, a început să râdă asigurându-mă că doar nu a prea putut dormi, dar că este foarte bine. Nu l-am prea crezut, mai ales pentru că a schimbat rapid subiectul spunându-mi că vine nu-ştiu-cine la el, după-amiază.
Mi-am amintit, fără să vreau, de Liliana. De faptul că am întâlnit-o. Ce ar fi zis el dacă ar fii ştiut toate... Detaliile despre viaţa ei? Nici nu vreau să aflu!
Am ieşit înainte să mă cuprindă tristeţea, am urcat în maşină şi direcţia a fost liceul. Am convenit cu toţi colegii să apărem încă de la prima oră, să fim un exemplu pentru toţi cei dinaintea noatră care ajungeau într-a doisprezecea şi nu mai dădeau pe la liceu. Să fim mai originali decât ceilalţi şi eu adoram spiritul nostru de echipă, că eram o clasă atât de unită. Plus că, ne gândeam noi, acesta era ultimul an împreună, trebuia să profităm cât mai mult de el şi să stăm la şcoală cât mai mult. Încercând să nu întărâtăm profesorii într-atât încât să nu ne bage în examen, desigur.
Intrând în clasă, am dat de colegii mei adormiţi, cu capetele pe bancă, încercând probabil să adoarmă, deşi nu era un mediu prea favorabil pentru asta. Nu am salutat, ci m-am aşezat pe scaun, am luat aceeaşi poziţie ca şi ceilalţi şi am închis ochii, încercând şi eu să îmi fac somnul de dimineaţă. Nu aveam habar ce oră era prima, dar nici nu mă interesa prea tare.
Nici nu ştiu cum a trecut ziua, nu am fost atentă mai la nimic, fiind plictisită de orice din jurul meu. Ceilalţi au discutat despre cum a fost la munte, alţii vorbeau de fotografiile pe care le făcuserăm ( mi-am notat în minte să întreb şi eu de ele, mai târziu ). Oricum, când a venit sfârşitul programului, nu mai eram somnoroasă şi chiar aveam chef de învăţat. Eu?! Să am chef de aşa ceva? Cred că se întoarce lumea cu susul în jos! Nu, mai degrabă mă gândeam că bacalaureatul se apropie, cu paşi extraordinari de repezi şi chiar nu voiam să iau note mici. Era exclus să îl pic, dacă nu voiam să îmi distrug viaţa.
- No, no, Bia. Nu pot, eu chiar mă duc să studiez, acum sunt pe română, după mă bag şi pe celelalte. Aş vrea eu să ies, acu’ nu se poate. Şi mâine are tata programare la doctor, so... Later, maybe?!, încercam să îi explic prietenei mele că nu pot să vin azi la ea. A oftat, resemnată şi au convenit că doar ea şi Mădălina vor viziona filmul acela în seara ce venea. Am scos limba la ele şi am plecat, sperând că nu s-au supărat prea tare. Oricum, văzusem College în 2008, când apăruse. Nu aveam chef să îl revăd. Deşi nu asta era problema în sine.
Când ieşeam din clădire, îndreptându-mă spre locul în care parcasem maşina, am dat nas în nas cu Alexandru, tocmai încheia o convorbire telefonică. Mi-a zâmbit destul de timid şi, salutându-mă, am observat că se chinuia să îmi spună ceva. Asta m-a făcut să oftez, uşor exasperată.
- Uite ce e, dacă ai ceva de zis, ciripeşte, n-am timp azi de d’astea!, am zis plictisită, fluturându-i cheile maşinii prin faţă. Chiar trebuise să depun efort pentru asta, adică să îmi ridic braţul la nivelul chipului său. Hei, nu era vina mea că el avea 1,94 ( ? ), nu?
- Ăăă, da! Scuze, nu prea m-am obişnuit cu... Chestia asta. Mă întrebam dacă nu vrei să... Ăă, nu ştiu, ăă, ieşim pe undeva azi, sau mâine? Sau... În vreo zi oarecare?!
S-a înroşit uşor la faţă şi a privit cerul înnorat, părând fascinat de norii gri ce se aşterneau de colo-colo.
- Nu pot, am răspuns scurt şi sec, după care am zâmbit. El nu se uita la mine, poate pentru că nu avea chef să fie respins uitându-se în ochii mei. Era chiar comic, ceea ce m-a făcut să continui : Nici azi, nici mâine. Poate miercuri?
A tresărit, după care un zâmbet inocent i s-a întipărit pe chip.
- Ok. Vorbim, nu?
Am dat din cap şi am plecat, lăsându-l în urma mea, neavând destulă dispoziţie pentru socializare. Şi oricum, eu nu îmi întorceam niciodată privirea.

[center] * [/center]

Cinci săptămâni au trecut ca prin farmec. Tot ceea ce am făcut memorabil a fost să învăţ; şi chiar mă pusesem serios cu burta pe carte, metaforic vorbind. Practic, nu îmi plăcea să stau pe cărţi. Am făcut rost de pozele din excursie, am ieşit cu Alexandru de multe ori; ultima dată am fost la el acasă şi mi-a arătat tot arsenalul său de muzică. Recunosc, a fost distractiv şi chiar îmi făcea plăcere ( oarecum ) să stau cu el.
Bianca a avut o mică altercaţie cu Mădălina, în urma serii în care s-au uitat la acel film. Niciuna dintre ele nu vrea să îmi spună care este adevărata problemă, dar presupun că o vor rezolva, la un moment dat. E dificil pentru mine să mă descurc cu ele, având în vedere că nu pot lua partea nimănui. Sunt ambele foarte irascibile şi nu lasă niciuna de la ea.
Doctorul spune despre tata că se descurcă destul de bine cu tratamentul, dar că nu a avut progrese notabile; măcar nu a dat înapoi. Deşi mie nu mi se pare că arată extraordinar. Cristi nici măcar nu observase asta, probabil a fost şi părintele nostru foarte fericit că şi-a văzut nepoţii şi s-a decis să fie cât mai vioi şi, de ce nu, sănătos.
În orice caz, deşi ţineam legătura şi cu Aura, şi cu mama, ciudat chiar şi cu Jonathan, nu aveam chef de convorbiriile lor telefonice. Aura vorbea într-una despre Raul şi eu chiar mă gândeam că nu avem alt subiect de discuţie decât iubitul ei fabulos? Ei bine, speram să fie doar o pasă mai lungă, care va dispărea odată şi odată. Cu Jona aveam doar discuţii inteligente contradictorii, nu îl sufeream de nicio culoare iar mama îmi povestea ce mai face ea, de parcă viaţa ei ar fi fost atât de importantă pentru mine.
Eram şi eu foarte egoistă în această perioadă.
Sfârşitul lui noiembrie era foarte friguros, deja ajunsesem să ne îmbrăcăm mai gros ca înainte şi aşteptam odată vacanţa de iarnă, pentru că obosiserăm de atâta şcoală. S-ar fi crezut că ultimul an nu este chiar atât de greu pe planul acesta, dar pentru noi era extenuant, când toţi profesorii ni se urcau în cap şi ne cereau imposibilul, de parcă ei aveau marele examen şi nu noi.
- Păi Tibi nu mă obligă, evident, să nu cânt. Nu ştiu dacă îi place cu adevărat sau nu, dar nu mi-a făcut vreodată vreun reproş...
Stăteam afară, în incinta liceului, în tribună ( chiulisem ), eu şi Alexandru. Doream doar să mă relaxez puţin, neavând deloc dispoziţia necesară pentru Filozofie, nevrând să mai suport privirile ucigaşe ale celor două prietene ale mele, şi nici replicile vulgare ale lui Ştefan. Şi acum, chiar speram că tăcerea lui Sandi mă va alinta, într-un fel sau altul. În schimb, el începuse să vorbească aiurea despre verzi şi uscate şi asta tot din cauza mea, pentru că îi scoteam mereu ochii cu modul lui dat pe silenţios non-stop.
- Da, păi frate-tu pare un tip de gaşcă, am zis cu jumătate de gură, fără a mă uita la el.
- Mda. E bine să ai un frate; eh, cred că tu nu ştii cum e, nu?, m-a întrebat la rândul său, cu o voce destul de neatentă, probabil având şi el alte gânduri.
- Oh, ba da. Am şi eu unul, tot mai mare decât mine; dar e o poveste lungă...
Am tăcut amândoi. Era ceaţă afară, iar mie deja începuse să mi se facă frig. Chiar când voiam să mă ridic, mi-a sunat telefonul şi asta m-a făcut să tresar.
- Ce-i?, am răspuns pe jumătate nervoasă, cărându-mă din tribună şi făcându-i cu mâna lui Sandi. Nu mai aveam chef să stau la ore, aşa că mă întrebtam spre casă. Venisem pe jos azi.
- Mi bella, ce agresivă eşti azi; vrei să îţi verşi nervii pe mine? Ce drăguţ, ştiam eu că mă iubeşti.
Am oftat. Nici nu observasem cine mă apela.
- Aha. Lasă asta Will, n-am dispoziţia necesară. Ce faci?
Voiam să schimb direcţia conversaţiei, pentru că altfel m-ar fi scos şi mai tare din pepeni şi nici măcar nu era aici ca să îl pot lovi cum trebuie.
- Mă dau cu barca, viaţa e foarte frumoasă. Tu?
Tonul lui rămânea, ca întotdeauna, sarcastic incurabil. Doar că eu nu aveam prea mult chef de asta.
- Îhî. Eu mă duc acas’. Uite ce e, chiar sunt prost dispusă. Dacă vrei ceva zi, dacă nu – ceau şi pusi, bine?, am zis uşor exasperată, fiind gata să apăs butonul roşu. Nici eu nu prea pricepeam ce era cu mine. Cred că eram plină de probleme în ultima vreme, minuscule dar care mă atacau din toate părţile.
- Voiam doar să te salut, irascibilo. Apropo, s-ar putea să vezi un tip prin oraş care arată la fel ca mine, ştii tu – înalt, superb, blond, ochi albaştrii, ştii doar cum arăt – a râs cam forţat – ok, dacă îl vezi, nu sunt eu.
Am tăcut câteva secunde după care am râs şi eu.
- Fratele tău geamăn e p’aici?, am întrebat atotştiutoare, făcându-l să înţeleagă că am auzit eu câte ceva despre această chestiune.
A oftat.
- Mă rog, e un ticălos aşa că nu ştiu cât de bine ar fi să stai în preajma sa. Bineînţeles, tu faci ce vrei..., zise pe un ton ironic. De parcă eu aveam chef să mă încurc cu toţi blonzii posibili.
- Aoleu, stai chill. Am avut parte deja de unul asemănător, de ce aş vrea doi ca tine? Şi, Will, şi tu eşti ticălos, am adăugat scurt, punându-l la punct.
- Da, sunt. Dar în felul drăguţ şi sincer. Aici nu semănăm. S-a auzit brusc un zgomot şi o voce groasă de bărbat strigându-i numele. S-a grăbit să închidă: scuze, tre’ să fug. Ai grijă de tine. Pa!
Nu a mai aşteptat să îi spun eu altceva, pur şi simplu mi-a închis în nas. Ceva ce în mod obişnuit era inacceptabil dar acum nu aveam chef de crize de isterie.
Când am ajuns acasă, am avut surpriza să îl găsesc pe Cristi acolo, zâmbindu-mi larg
şi anunţându-mă că a venit într-o vizită fulger. I-am zâmbit larg şi forţat, îmbrăţişându-l şi întrebându-l ce mai face. Nici de asta nu eram încântată, de parcă eram obosită, extenuată de tot ceea ce se întâmpla. E ca atunci când un sentiment ciudat, apăsător, te macină. Ca un presentiment idiot. Eu nu aveam presentimente!
Totuşi, chiar când am ajuns eu, el era pe picior de plecare. Când l-am întrebat pe tata : ce-a fost asta? Mi-a răspuns că venise să ne verifice, pentru că i s-a părut forţat comportamentul lui de data trecută. Eu nu am mai zis nimic, fiind mulţumită să mă închid în propria cameră şi să mai învăţ ceva la istorie. Chiar dacă nu eram prea dispusă pentru aşa ceva, nici nu voiam să pierd timpul aiurea.
Aşa că a venit şi seara destul de curând. Zilele acestea treceau printr-un mod prea idiot, pur şi simplu zburau şi eu nu le mai înţelegeam. Timpul pleca prea repede pentru a avea timp să reacţionezi. Pregătisem ceva uşor pentru cină şi tata părea mulţumit. De fapt, chiar a început o discuţie.
- Cum a fost azi la liceu?
Întrebarea banală favorită a dânsului. Am dat din umeri.
- Ok.
Şi răspunsul meu scurt şi sec preferat.
- Aha. S-a întâmplat ceva?
Nu aveam chef de taclale.
- Nu. Sunt bine. Tu cum te mai simţi?
Mai degrabă mă forţam să îl chestionez pe această temă, având în vedere că îi ştiam deja replica.
- Sunt foarte bine.
O folosea ( cam ) întotdeauna, deci nu aveam niciodată idee de cum se prezenta în realitate.
- Şi, ce te-ai decis să urmezi în cele din urmă?, mi-a zis când tocmai îi dădeam un pahar cu apă. Am tresărit, nu eram deloc atentă.
- Poftim?
Nu înţelegeam la ce se referă, zilele astea eram cu adevărat blondă.
- La ce facultate vrei să dai, m-a lămurit scurt, pe un ton sec.
Aşezându-mă înapoi pe scaunul meu, am zis:
- Aa, asta? Ei bine, la Drept, cred. Nu sunt foarte decisă. O să dau la mai multe, Jurnalism, Drept şi Turism, sau ceva pe acolo, Relaţii cu Publicul...
- Hmmm... Ar fi bine să intrii la Drept, am nişte legături, ai putea face rost repede de o slujbă, ştii că se face şi practică, nu? Ar fi foarte convenabil...
Da, minunat! Am găsit ceva să îi placă şi lui. Brusc, nu mai eram aşa de entuziasmată. La urma urmei, mă duceam la Drept ca să îl pot învinge pe idiotul de Jonathan pe domeniul „lui”, ca să spun aşa, nu? Ei bine, şi? Şi ce? Ce era în neregulă cu asta? De fapt, chiar era, puteam eu să fac asta tot restul vieţii mele din cauza unui capriciu stupid care îmi tresărea într-o zi oarecare în urma unei discuţii telefonice?
Oh , eram prea confuză pentru a mă gândi acum la acest lucru. Aveam să văd în vară, când dădeam la facultate. Şi mai întâi aveam probleme cu bac-ul, trebuia să îl iau cu note maixme. Pentru amorul propriu, se înţelege. După masă o să merg să mai studiez puţin. Doar nişte ambiţie şi o să trec, la sigur.
- Vedem ce-o să fie, am spus plictisită, provocându-i un oftat prelung.
- Să te pui pe studiat bine, e greu la Drept.
Şi iar începea cu morala, cum trebuia să fac eu ca să fie „bine”, vai – minunat! Nu ştiu de ce mă deranja atâtd e tare să am această discuţie cu el, acum. Poate pentru că nu prea se interesase până acum pe acest plan. Oare când ne-a părăsit, pe mine, pe frate-meu şi pe mama s-a gândit la asta?! La unde voi merge eu la liceu, la facultate, ce o să fac în continuare? Dacă nu ar fi fost să fac eu atâtea prostii, ei bine nici nu m-aş fi aflat aici, acum, să stau cu el, să îl îngrijesc. La drept vorbind, nu avea ce să îmi ceară. Chiar dacă nu m-am sacrificat pe bune, nu am făcut foarte mari eforturi, dar gestul contează. Şi o parte din timpul meu i-am dedicat-o. Acum, ar trebui măcar să nu se bage în viaţa mea!
Oh, eram prea agresivă. De abia îmi dădeam seama de asta. Era din cauza furiei ciudate ce mă stăpânea. Aveam nevoie de nişte somn.
În cele din urmă a tăcut, eu am spălat vasele după care am mai citit câteva pagini şi m-am culcat. Fără vise, fără nimic altceva, durerea de cap pierdându-se undeva în somnul meu.