[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

***

-Valentina! Valentina! Cineva tipa disperat de undeva dintr-un loc indepartat, dar ea, desi ma uit in jurul meu, nu vad pe nimeni.
-Scoteti-l de aici, acum! Altcineva tipa. Are o criza, tineti-o sa ii fac injectie!
-Doctore! Intra in stop cardiac!
-Seringa, acum!
Ce se intampla? Stop cardiac? Mor! Pana aici mi-a fost? Nu se poate! Nu vreau sa mor asa, nu acum! Vreau sa decid eu cand va veni somnul de veci! Nu te las, soarta, sa-mi furi aceasta decizie, nu te las... Este tot ce mi-a mai ramas, este singurul lucrur pe care eu am putut sa o aleg... nu te las.
Si uite asa, incet imi pierd cunostinta si cad in intuneric.
-Si unde ai ramas? Intreaba o voce prin acea negura.
-Unde am ramas? Intreb eu neintelegand ce vrea sa spuna. Unde am ramas... repet incercad sa imi aduc aminte.
-Vali? Aud pe cineva intreband, iar vocea sa mi se pare cunoscuta.
-Vali? Mai aud o data cum ma striga si de data aceasta simt o mana cum pune mana pe umarul meu.
Este atat de calda, parca imi da forta si ma ajuta sa lupt in acea lume plina de intuneric si teama. Deschid ochii si spre surprinderea mea vad lumina lunii cum mangaie cu razele sale reci persoana ce sta pe scaun langa patul meu. Dar nu sunt in camera mea din spital, sunt undeva prin univers, iar luna este singurul lucru pamantean din acest loc. Imi indrept atentia spre persoana care se afla langa mine si nu ma uimeste sa ma vad pe mine la cincisprezece ani. Acum cinci ani aratam ca ea... dar ochii ei ma frapeaza, ma intriga... ma intristeaza. Are ochii mei, ochii unei persoane ce a cazut la pamant si nu mai poate sa se ridice pentru ca nu mai are de ce sa se ridice. Pentru ce? Pentru cine?
„Are ochii tai” sopteste cineva in urechea mea, iar lacrimi imi inunda chipul din nou. Nu pot decat sa spun ca „Stiu” si doar acest fapt, aceasta neputinta a mea. Fata din fata mea, plictisita de framantarile mele sufletesti se hotaraste sa vorbeasca, iar eu ma hotarasc sa ascult. Sunt curioasa sa aflu ce are de spus in apararea mea sau a ei sau poate in semnarea condamnarii la moartea a amandurora.
-Nu ai spus nimanui de ce ai incercat sa te sinucizi. De ce? Intreba ea uitandu-se la mine uimita. De ce nu ai cautat ajutor? Stiai ca vei ajunge din nou aici. Stiu ca stiai pentru ca eu stiu si totusi, de ce cred, crezi ca nimeni nu va intelege? De ce nu ai cerut ajutorul cuiva in care aveai incredere? Stia semnele... stia semnele...
Nu este deloc coerenta, insa intr-un mod ciudat inteleg ce vrea sa spuna.
-Da, stiam... le stiu... dar nu am crezut ca merit ajutor.
-De ce ai facut-o? Ma intreaba ea luandu-ma prin surprindere cu aceasta intrebare.
Desigur, stiu la ce eveniment se refera. Cum sa nu stiu? Cum pot sa uit prima noapte cand nimic nu mai m-a ajutat sa fug de realitate decat acele nenorocite de pastile? Dar intrebarea ei ma luat prin surprindere, este o intrebare pusa de prietenii mei atunci cand au aflat ce am facut, o intrebare pe care eu am evitat-o cu pasiune, pe care am lasat-o fara de raspuns mintind ca nu imi mai amintesc. Stiu acum ca fugeam de adevar, de fapt intotdeauna am fugit de adevar din cauza ca nu stiam daca pot suporta adevarul. Nici acum nu stiu, dar macar pot sa incerc. Am fost atat de convingatoare incat si eu ajunsesem sa imi cred minciunile, dar cum as putea sa uit raspunsul? La acea intamplare nu este nimic care sa poti sa uiti nici daca vrei, nici daca te rogi nu poti uita. Sa poti sa te lasi trasa in adancimi neguroase de maini periculoase nu este o cale de a rezolva probleme, stiu asta acum.
Nu a fost vina lui, nu a fost pentru el pentru ca sunt inapabila de o iubire de o asemenea pasiune incat sa ma orbeasca fortandu-ma sa ma sinucid ca o cale de a scapa de singuratatea pe care a lasat-o in urma in secunda in care a plecat. Sunt prea manipulata de depresiile mele si de crizele mele pentru a putea sa am o iubire cu adevarat pasionala, dar asta conteaza prea putin. Ceea ce conteaza este raspunsul ce a inceput sa imi arda gatul, obligandu-ma sa il rostesc pentru a putea sa il inteleg, sa il accept. Si clachez. Clacez intr-una din multele mele crize de personalitate, de singuratate, de...
-„De ce” intrebi? Nu stii? Si rad isteric punand aceasta intrebare. Prea bine. Uiti cum a fost cand te-ai trezit rapita, nu, indepartata de drogul tau preferat? Nimic nu ne poate multumi. Aerul toxic al drogurilor nu face decat sa accentueze realitatea cruda in care traim, iar alcoolul ne face sa ne autoevaluam si sa jucam cu cartile pe masa uitand de mastile ce le aruncam cu dispret, uitand ca ele sunt singura aparare pe care o avem impotriva sortii. Si ce ramane cand aceste scapari ti-au, ne-au fost furate? Cartile, desenatul, scrisul? Ha! Nu au mai fost de ajuns. Nu au mai reusit sa ne capteze atentia indeajuns pentru a pastra gandurile si dezamagirile afara. Si atunci? Doar el ramasese si el a plecat, a disparut fara un cuvant, lasandu-ne sa cadem in abis. Culorile au palit fara stralucirea pe care el le-o dadea prin cuvintele pe care le rostea. Frumusetea naturii a cazut in disgratie in ochii nostri pentru ca Stephen era cel care o facea sa arate atat de maiestuos. Dar asta este nimic. Asta este neimportant. Ceea ce a durut, ceea ce ne-a impins pe acel drum a fost altceva. Aduti aminte cum este sa fi intr-o masa de oameni si totusi sa te simti singurul om de pe Pamant. Cum este sa fi intre prieteni si totusi sa simti ca esti dat la o parte, exclus din cerc, ignorat. Cum este sa fi in familie si sa nu te simti iubit. Cum este sa te trezesti noaptea plangand si vrand sa te cuibaresti la pieptul cuiva si sa nu gasesti decat peretele rece care este gata sa iti daruiasca sarutarea nemuritoare. Ce am vazut in oglinda ultima data in acea zi cand ne pregateam sa luam pastilele? Am vazut ochii astia, ai tai, ai mei, ochi care nu ne apartin si totusi care ne caracterizeaza. Ochi reci, lipsiti de speranta...
Si m-am parbusit in genunchi uitandu-ma jos. Si mi-am dat seama ca nu mai exista pat, ca ma ridicasem in picioare doar ca sa cad in genunchi. Patetic.
-Am vrut... am vrut... si cuvintele zburau din mintea mea, refuzand sa se arate pentru a putea sa continui dar am prins cateva si am continuat. Am vrut sa pun un sfarsit la... la chinul meu, la singuratatea ce manca din mine cate putin de cand eram mica. Asta mi-am dorit. Asta am incercat. Am incercat sa scap de acesti ochi, sa nu ii mai vad. Sa nu mai vad cum se prefac fericiti sau bucurosi sau pretenosi. Mi-am dorit putin adevar in viata mea, am vrut sa arat ca pot sa i-au o alegere fara sa fiu undeva departe de realitate, fara sa fiu drogata cu micile mele droguri personale.
Si tonul mi se reduce la o soapta, iar inima isi reia mersul normal si imi ridic privirea pentru a ma vedea dar nu vad decat luna mare si alba in fata mea.
-Rece ca si mine, imi sopteste cineva in ureche.
-Da. Rece ca si mine, aprob eu ironic, gandindu-ma ca daca intr-adevar as fi fost rece atunci nu mi-ar mai fi pasat de nimic si as fi trecut prin viata fara nici o problema, dar nu. Eu vroiam sa fiu iubita, sa simt o pereche de brate cum ma protejeaza, cum ma strange alungand singuratatea.
-Valentina?
De data aceasta vocea este una masculina, apartinand unui baiat pe care il cunosc si normal ca stiu cine este. Simt cum doua maini ma zguduie, trezindu-ma la realitate. Nu stiu daca trebuie sa ma bucur sau trebuie sa ma crizez pentru ca m-a trezit, dar singurul gand coerent care imi vine in minte este intrebarea: El nu a auzit de politica lasa pacienti sa se recupereze?
Atat de tipica si de patetica este aceasta intrebare care ma obsedeaza atat in aceste clipe de tortura crunta incat imi vine sa rad si intr-adevar, la nici cateva secunde camera este inundata de un sunet strident, nebun, aproape neomenesc. Este rasul meu, nu tocmai al meu, dar este sunetul pe care in aceste clipe il atribui rasului.
-Valentina? Se aude din nou acea voce.
Deschid ochi si raman uimita sa vad ca cel care sta in fata mea nu este cel care credeam ca este. Nu este Stephen. Arata ca Stephen, are aceasi tonalitate ca el, aceasi nuanta a parului, aceasi ochi, dar privirea ii este calda, zambetul afisat este afectuos, expresia sa pe care o afiseaza, este de ingrijorare, nicidecum expresia de furie a lui Stephen. Este ceva cunoscut in atingerea lui, dar nu imi pot da seama ce. Aproape ca pot sa spun ca acea atingere am mai simtit-o undeva, candva, dar unde si cand nu pot spune. Nu imi pot aduce aminte. Ma uit la el cu o curiozitate iesita din comun pentru un om normal, dar normal pentru mine si stiu sigur ca ochii mei ma tradeaza deoarece el se departeaza de mine, isi verifica imbracamintea si apoi nelamurit ma intreaba de ce ma uit asa.
-Imi pari cunoscut... de parca te-as mai fi intalnit undeva, zic eu incercand sa prind o amintire incetisata care fuge de mine. Imi scutur capul alungand acel sentiment de familiaritate pe care mi-l dadea persoana sa. tu esti paramedicul, nu? Il intreb eu, dorind sa fiu sigura ca nu il confund.
-Da, numele meu este Vladimir, dar imi poti spune Vlad, zice el lasandu-si privirea in jos.
Este timid? Incredibil! Nu pot crede asa ceva. Imposibil. Cati ani are de afiseaza o timiditate, o inocenta de copil?
-Ce varsta ai?
-Douazeci si noua de ani.
-Si la douazeci si nou de ani mai esti timid? Incredibil...
Intrebarea mea il facu sa se dezechilibreze pentru cateva secunde, dar apoi isi reveni, uitandu-se la mine.probabil nu intelegea cum de puteam sa pun asemenea intrebari fara sa mi se schimbe cat de putin expresia fetei mele. Nu trebuie sa ii explic, de obicei nu o fac, insa in aceasta clipa ma simt obligata sa imi justific actiunile.
-Eu sunt mai dintr-o bucata, asa ca daca ceva ma framanta nu ezit sa intreb... explic eu zambind stangaci.
Si apoi zice ceva ce ma da peste cap total.
-Nu erai asa... nici nu cred ca asta esti tu cu adevarat. Cred ca incerci sa distragi atentia de la tine prin aceste intrebari care socheaza lumea, spune el fara sa ma priveasca.
Chiar mi-a dat impresia ca nu este constient de ceea ce spune. Isi rosteste gandurile fara intentia de a o face, doar ca nu au forma unui gand ci este intr-adevar o afirmatie menita sa o aud.
„Ma cunoaste?” este intrebarea care apare in mintea mea cu litere inflacarate cerand raspuns, dar inainte ca eu sa o pun el se ridica si se indreapta spre usa pentru a pleca. Aud vag un „la revedere” dar nu sunt sigura ca am auzit bine. Intind mana spre el pentru a-l prinde, pentru a-l opri, pentru a-l face sa intarzie cateva clipe, indeajuns pentru ca intrebarea mea sa se formeze, sa prinda un contur insa ceva ma impiedica sa o rostesc. Nu inteleg! De ce pleaca? De ce pleaca asa pe nepusa masa, in toiul conversatiei noastre? Este crud! Si nedrept! Aveam o discutie, nu poate pleca fara sa imi explice ce vroia sa spuna! Vladimir... numele acesta este atat de cunoscut, dar de unde? De cand? Exista? Si uite ca am pus punctul pe „i”. Daca nu exista? Daca exista doar pentru mine?
Deja intru intr-un alt nivel al psihozei mele si eu nu sunt constienta de acest fapt pentru a incerca sa ma opresc, sa ma agat de acea realitate cruda de care de obicei fugeam pentru a-mi pastra ce a mai ramas din sanatatea mea mintala intact.
Mii de intrebari mi se perinda prin minte, fiecare cerandu-si dreptul la atentie dar eu refuz sa le confrunt si imi inchid ochii incercand sa dorm. Stiu ca de abia m-am trezit dar nu pot face fata, nu vreau sa fac fata. Refuz si ma afund in linistea somnului.