Iubire la suprapreţ

[Cherie]

Halooo.
De data o să fiu scurtă şi la obiect fiindcă nu sunt la mine acasă şi nu prea am timp la dispoziţie pentru introduceri kilometrice. Totuşi, ca deobicei, ţin să vă mulţumesc tuturor pentru comentarii şi pentru faptul că ne citiţi în continuare. Apreciem enorm.
Bun, acum să postez capitolul. Lectură plăcută şi sper să vă placă!

[center]Capitolul 25[/center]



Cât timp trecuse oare de când stăteam aşa, lipiţi unul de celălalt?
Nu cred că mai conta. Nu mai eram oricum conştientă de nimic. Mă auzeam plângând sfâşietor. Mă descărcam, mă eliberam de toate. Nu-mi plăcea să plâng, asta dovedea că sunt o persoană slabă. Dar atunci când o făceam în compania lui, nu-mi mai păsa. Era bine. Un sentiment înălţător şi relaxant. Era ca şi cum deveneam altcineva. O altă eu, mai puternică, mai încrezătoare în forţele proprii, gata de un nou început. Şi asta doar pentru că el era aici, cu mine, consolându-mă. Ştiam că nu avea să fie doar atât. O simţeam.
-Nu mai am ce căuta aici, am şoptit cu capul lipit de pieptul lui. Du-mă undeva. Fă ceva. Scapă-mă de toate astea...
Încremenise pentru o fracţiune de secundă. Nici eu nu ştiam ce fac, de data asta am hotărât să-mi ignor conştiinţa, inima, tot. Aveam să mă las purtată de val, de amintiri, de tot ce ne legase cândva. Dacă singura modalitate prin care puteam trece peste despărţirea de Victor era Eric, atunci aveam să profit cât mai mult de asta. De faptul că nimeni nu m-ar putea înţelege mai bine decât el, nici chiar eu.
-Stai aici, mi-a spus cu blândeţe. Îţi iau ghiozdanul şi plecăm.
Mi-a dat drumul uşor şi cu grijă, dar totodată evaziv şi cu o urmă de regret. Mi-a zâmbit afectuos şi a luat-o la fugă spre sala mea de clasă, lăsându-mă în urmă doar cu uimirea. Nu-mi mai zâmbise de mult în felul ăla. Oare ce se întâmpla cu noi? Chiar exista o şansă să redevenim prieteni? Atunci nu-i voi mai da cu piciorul de data asta. Voi avea grijă de el. Îl voi ţine lângă mine. Şi, cine ştie? Poate într-o zi aveam să fiu destul de tare să-i spun şi despre ceea ce simţeam pentru el.
Da, Eric, prostuţule! Te iubesc. Enorm.
-Să te duc acasă? m-a întrebat vesel în timp ce ieşeam pe poarta liceului.
Când s-a întors mândru şi plin de el, cu ghiozdanul meu atârnat de umăr, mă găsise ieşind din baie, după ce mă liniştisem şi revenisem la normal. Mi-a zâmbit încântat de brusca schimbare de dispoziţie şi m-a luat nesigur de mână, îndemnându-mă să coborâm şi să plecăm odată.
-Nu ÅŸtiu.
Îl ţineam strâns de mâna cu care mă ţinea. Nu ştiu de ce. Probabil de teamă să nu-l pierd cumva prin mulţimea de oameni de pe trotuar sau chiar nu pot să-mi dau seama. Poate pentru că eram egoistă şi în momentul ăla îl voiam doar pentru mine.
-Cine eşti tu? a întrebat serios. Se oprise în mijlocul trotuarului şi mă privea sceptic. Eu mi-am ridicat fruntea şi m-am uitat confuză la el. Roselyn pe care o cunosc eu ştia întotdeauna ce vrea! Era cea mai hotărâtă fiinţă pe care am cunoscut-o vreodată!
Am oftat ÅŸi mi-am dat ochii peste cap.
-Ăsta e un mare clişeu, Eric. Urăşti clişeele!
A început să râdă.
-Ca să vezi. Chiar eşti Rose.
-Incredibil, nu? am replicat sarcastică.
O pauză lungă s-a lăsat şi eu m-am uitat în jurul meu. Vremea era la fel de urâtă şi îmi era cam rece. Vântul bătea ceva mai tare şi la cum arăta cerul sigur avea să înceapă o ploaie cât mai curând. Dar, sincer, mi-e îmi plăcea vremea asta. De fapt, îmi plăcea toamna în general. Era anotimpul meu preferat. Iar dacă îmi amintesc bine, şi al lui Eric.
Îmi vin în minte momentele în care ne completam unul pe altul când ne spuneam de ce ne plăcea acest anotimp rece şi mohorât. Ne făcea să fim plini de viaţă. Noi consideram cerul de toamnă, aşa înnorat cum era, cel mai frumos pentru nuanţele acelea plumburii. Cel mai mult ne plăcea când îngheţam şi credeam că ne puteam încălzi numai unul pe celălalt.
Atâtea amintiri frumoase...
-Deci, ce fac cu tine?
Da chiar. Ce se putea face cu mine în ziua aia rece şi urâtă, ca o reflexie a sufletului şi a dispoziţiei mele? Nu eram în stare de nimic. Tot ce voiam era să cumpăr un pachet sau două de Parliament Aqua Blue şi să mă închid în camera. Doar eu şi ţigările mele pentru următoarele două sau trei zile de şcoală. Nu era ceva minunat?
Dar Eric făcea ceva cu mine de fiecare dată şi ajungea să-mi dispară nevoia aia presantă de a fuma ţigară după ţigară. Şi chestia asta mă enerva atât de tare! Cam toate te enervează zilele astea, frustrato, zise una din vocile mele interioare. OK, trebuia să scap de fazele astea cu vocile interioare. M-am lăsat de droguri de mult. Oare? Dar prezenţa lui nu avea acelaşi efect?
-Orice vrei, am zis într-un sfârşit, oftând.
-Chiar orice? a întrebat, un zâmbet pervers răsărindu-i pe chipul superb.
Dacă ar fi fost altcineva în locul lui şi ar fi rânjit în felul ăla pervers punând întrebarea aceea, l-aş fi jucat în picioare fără nicio reţinere. Şi totuşi, ajungeam să gândesc de două ori asupra a ceea ce voiam să fac sau să zic de fiecare dată când fostul meu cel mai bun prieten era prin preajma mea.
-Absolut, am oftat.
Eram plictisită, demoralizată, nervoasă, negativistă, pesimistă. Un cocktail de stări şi senzaţii. N-am mai avut de mult parte de stările astea nasoale, dar ştiam sigur că nu prea existau şanse reale să scap aşa uşor de ele. Trebuia doar să aştept să-mi treacă. Ar fi ceva, dacă n-aş urî cuvântul ăla. E uşor de zis “Aşteaptă şi vei vedea că totul va fi bine!”, dar nu la fel de uşor e să faci asta. Aşteptarea e mai rea decât depresia în sine.
Eric m-a privit lung, apoi m-a strâns de mână şi a început să meargă. Unde? Habar n-aveam. Oricum, oriunde ar fi, ştiu că totul va fi bine atâta timp cât el va fi cu mine.
-Vin-o, a spus schiţând un zâmbet blând. Mă enervează să te văd aşa!
A început să meargă din ce în ce mai repede, trăgându-mă după el dezorientată.

[center]*[/center]
-Mă dor picioarele, m-am plâns eu trântindu-mă pe banca rece din lemn de stejar lăcuit.
Ne-am plimbat peste tot, holbându-ne la vitrinele magazinelor, inhalând mirosul produselor de patiserie proaspăt scoase din cuptor, râzând ca nişte copii şi vorbind despre vrute şi nevrute, uneori subiecte fără logică, doar ca să comunicăm unul cu celălalt.
Ne-am amintit de copilăria noastră şi de cât de apropiaţi eram unul de altul, iar toate astea nu mi-au făcut deloc rău aşa cum am tot crezut eu. Ba dimpotrivă, mi-au alinat suferinţa şi mi-au deschis ochii. Aşa am realizat cât de dor îmi era de el şi de timpul pe care-l petreceam împreună. Îmi doream din tot sufletul să retrăiesc acele amintiri, să fim din nou prieteni...
-Dar a fost minunat, Eric, i-am zis zâmbind. Chiar nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru ce ai făcut astăzi.
S-a aşezat pe bancă zâmbind foarte satisfăcut. A închis ochii şi şi-a lăsat capul pe spate.
Nu l-am scăpat din priviri nici pentru o nanosecundă.
-Nici nu e nevoie s-o faci. Mă mulţumesc şi cu faptul că datorită mie nu mai eşti în starea aia deplorabilă.
Tonul său era uşor nostalgic, dar blând şi afectuos totodată. Ochii îi ţinea în continuare închişi, iar expresia de pe faţa sa părea să fie una îngândurată. Ceea ce mă făcea să mă întreb ce e în mintea lui, la ce se gândea oare ?
Şi tot privindu-l şi analizându-i chipul superb, am realizat cât de mult voiam ca el, şi tot ce ţinea de Eric, să fie numai pentru mine. Zâmbetele lui, privirile diabolice, replicile acide, totul. Eric însăşi să fie al meu şi numai pentru mine...
Dar până acolo era un drum lung de parcurs, asta era clar. Şi eu eram deja pregătită de această călătorie.
-Eric, aş vrea... Dacă ai putea cumva să-mi ierţi toate greşelile din trecut... Mi-aş dori să fim din nou cei mai buni prieteni, Eric! Nu-mi place deloc ce se întâmplă cu mine! Mă prostesc, nu mai sunt eu. Sunt... sunt o umbră ştearsă. O carcasă goală.
Am... am nevoie disperată de tine şi... te iubesc
Dar evident cuvintele acestea le-am ţinut pentru mine.
Mă simţeam mai sigură ca niciodată şi totodată, mai vulnerabilă decât fusesem vreodată în viaţa mea. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, iar viteza sângelui ce mi se plimba prin vene se triplase. Privirea-mi era hotărâtă şi aţintită asupra chipului său, dar eram copleşită de o emoţie ciudată combinată cu o nerăbdare de nestăvilit şi asta era destul de evident din ticul prostesc de care nu am scăpat nici acum, acela de a-mi trosni degetele.
El a deschis ochii uşor, întorcându-şi capul, surprins, spre mine.
Doar de atât aveam nevoie ca să-mi pierd orice urmă de încredere în propria persoană şi să îngheţ acolo pe bancă, cu rafale slabe de vânt lovindu-se de faţa mea şi răvăşindu-mi părul roşcat. Îmi vedeam expresia stupidă de pe chip în ochii săi verzi, strălucitori: descurajată, stânjenită, jalnică.
E ciudat, şi enervant totodată, cum orgoliul şi narcisismul meu de leoaică autentică păleau în faţa lui.
Mi-am plecat capul, murmurând:
-Vorbesc prostii. Nu mă băga în seamă, am încercat să-mi dreg imaginea pe un ton şters, absolut neconvingător.
- Prostie a fost tot ce ai făcut în ultimii trei ani, Roselyn, a zis pe un ton superior, făcându-mă să tresar şi să-mi ridic fruntea, holbându-mă la el. Dar te iert. Ştii oricum că nici pe mine nu mă încântă situaţia asta.
Mi-a zâmbit cu blândeţea aceea cu care mă obişnuise în copilărie, apropiindu-şi chipul de al meu.
-Haide, vreau să-ţi văd zâmbetul, a şoptit în urechea mea. Şterge-ţi lacrima, Rose. Ai plâns destul.
Mi-am ridicat privirea spre el. Feţele noastre se aflau la o distanţă considerabilă. O singură mişcare ne-ar fi făcut trupurile să se atingă, iar gândul ăsta mă făcea să tremur deopotrivă de dorinţă, nerăbdare şi disperare.
Tot ce vedeam era chipul său perfect, radiind, şi privirea caldă şi blândă, pe care, parcă, nu o mai recunoşteam. Iar tot ce auzeam era vocea lui melodioasă, atât de dulce acum şi respiraţia sa regulată.
Mi-era dor să aud acele cuvinte. Mă întrebam dacă sunt adevărate, dacă auzisem bine. Şi chiar plângeam? Da, da. Pentru că îl iubeam cu adevărat şi mi-am făcut rău de una singură negându-mi setimentele, pentru că trupul meu era din nou cuprins de tot felul de senzaţii ciudate şi tremura iar printre braţele sale calde. Şi nu ştiu dacă era de la frig. Posibil. Dar poate şi de la acel sentiment ce pusese stăpânire pe mine. Dorinţa de a–l săruta, de a-i atinge chipul şi de a ştii că suntem doar noi doi, împreună pentru totdeauna.
Şi-a aplecat faţa spre a mea, moment în care am simţit că o iau razna. Aproape îmi atinsese buzele când câteva picături reci de apă poposiseră pe chipurile noaste. Ne-am uitat unul la altul, apoi ne-am ridicat privirea către cerul negru şi plin de nori. Începuse să plouă, tot mai multe picături lovindu-se de faţa noastră. Ne-am uitat din nou unul la celălalt şi am început să râdem. Dar în interior eram cumplit de ofticată.
-Te duc acasă, a zis ridicându-se de pe bancă şi luându-mi mâna stângă într-a lui, trăgându-mă într-o îmbrăţişare strânsă.
-Eric? am zis cu obrajii îmbujoraţi adânciţi in pieptul său.
M-a privit în ochi de sus.
-Nu am umbrelă şi ştii că am nu am o imunitate prea bună...
S-a desprins de mine râzând, dar ţinându-mă încă de mâna stângă, şi-a dat sacoul jos şi l-a pus peste umerii mei, iar eu mi-am trecut obrazul peste gulerul hainei ce păstra parfumul său obsedant şi inconfudabil. Apoi mi-a luat fesul din ghiozdan şi mi l-a pus în cap cu un zâmbet copilăros în colţul gurii.
-Dar tu? am întrebat.
-Eu ce?
-O să răceşti!
-Am răcit deja.
-Dar...
-Niciun dar. Roselyn, tu ai mai multă nevoie de el cu imunitatea ta proastă şi Nate ca frate, a zis sarcastic, pe un ton oarecum impunător.
-Mda, probabil, m-am conformat eu zâmbind.

[center]*[/center]
Am intrat în casă râzând de cât de împiedicată eram ( nu observasem pragul uşii – cu ochii după Eric mi se pare ceva logic ), luându-mi la revedere de la brunet într-un mod cu totul şi cu totul special, unic şi specific nouă. Pentru că totul se rezolvase între noi acum. Pentru că redeveneam prietenii de odinioară. Pentru că eram mai aproape ca niciodată de momentul în care aveam să-i mărturisesc ce simţeam pentru el.
Eram... Beată de fericire e de-ajuns şi parcă prea puţin.
Greu de exprimat ceea ce simţeam în acel moment. Ultima oară când avusesem starea asta de euforie şi exuberanţă fusese în dimineaţa de Crăciun, la şapte ani, când îmi primisem prima pereche de role. Da, exact. Mă simţeam ca un copil în perioada sărbătorilor de iarnă.
Trebuia să-i dau vestea asta lui Nate – dar... el unde era? Teneşii lui erau aruncaţi undeva într-un colţ al holului deci sigur era acasă. În bucătărie nu era, nici în sufragerie, nici în baie.
Mi-am aruncat ghiozdanul în camera mea în treacăt, apoi m-am apropiat de uşa albă din lemn de fag a dormitorului său şi am ciocănit uşor. Nimic. Încă o dată. Nimic din nou. A treia, a patra oară, tot nimic.
Am intrat, trântind nervoasă uşa de perete. Am regretat imediat când l-am văzut stând pe burtă în patul său dublu, cu ochii închişi. Era atât de dulce când dormea, fratele meu!
Nu se schimbase încă ceea ce mă făcea să cred că era foarte obosit. Ei şi ce? A dormit destul! Nu mai aveam răbdare, voiam să-i spun în acel moment tot ce se întâmplase de când mă lăsase la şcoală şi până atunci.
M-am aşezat pe marginea patului şi am început să-l mângâi.
-Nate, am zis mieros. Trezeşte-te, frăţioare.
Nicio reacţie. Omul ăsta doarme buştean. Ar trebui să renunţi, mi-am zis. Dar nu! Eu voiam să vorbesc cu el, să-mi împart fericirea cu fratele meu. Îl uram pentru fazele astea când, rareori, aveam şi eu chef să vorbesc cu el şi acesta nu putea să mă asculte din diferite motive.
-Nate, mi-e foame. Hai să-mi faci ceva de mâncare, am zis din nou, de data asta alintându-mă.
Nimic nici de data asta.
-Trezeşte, Nate! Nu mă enerva! am strigat luându-l de umeri şi clătindu-l cu putere. Nate! Nathaniel!
De ce nu răspundea? Şi de ce... era flaconul de antidepresive răsturnat pe noptiera lui? Oh nu! OH NU! Nate, nu, nu mi-ai făcut asta! Oh, ba da. Mi-ai făcut!
M-am panicat. Rău. Nu mai ştiam ce să fac, îmi venea să urlu. Să plâng. Să... Habar n-am. O luasem razna. Mă durea tot corpul, capul avea să-mi explodeze. Ce – ce făceam?
-NAAATEEE! Trezeşte-te pentru numele lui Dumnezeu şi spune-mi că nu e adevărat!
Îl pleznisem peste faţă. Un gest necontrolat. Din disperare. Eram lipsită de raţiune. Nu mai auzeam nimic şi nici numai vedeam nimic, decât negru în faţa ochilor şi simţeam că mă sufoc. Eram căzută pe jos, în genunchi, cu mâinile în dreptul ochilor, plângând amarnic şi strigându-l din când în când pe Nate care părea să nu-mi mai răspundă... Niciodată! Nici mie, nici prietenului său....
Şi atunci m-a trăsnit... Eric! El!... Aveam nevoie de el... Acum mai mult ca niciodată!