Iubire la suprapreţ

[Teh]

Muuuuuulţumim pt comentarii. Mai este nevoie să mă repet şi să spun cât le apreciez? :))) o să o fac dacă vreţi. În orice caz, merciiiiiiiiiiiiiiiiii >:d< mda, hugs hugs. Am venit şi cu următorul capitol, speeer să vă placă.

So, lectură plăcută !

Capitolul 24

M-am întrebat întotdeauna cum să fac, ce să fac doar să îi pot spune cât de mult o iubesc. Nu a fost cu premeditare. S-a întâmplat. Neprevăzut, m-a refuzat. Nu aş fi crezut că s-ar fi întâmplat aşa ceva. Cred că asta era problema... Avusesem prea multă încredere în mine.
Eu, ea, fusesem meniţi să fim împreună. Ca prieteni. Şi eu stricasem totul. M-am trezit la realitate şi am înţeles că sentimentele de prietenie nu sunt aceleaşi cu iubirea. Şi totuşi, se îmbină, formează un tot, te înnebunesc, te distrug. Te fac ceva ce nu eşti tu. Un eu ce nu sunt eu.
Dragostea, în cele din urmă, nu e decât un el şi-o ea, un loc, un timp şi cuvintele potrivite...

*

Mă trezisem şi nu eram şocat. Ştiam că Rose dormise cu mine, în cel mai inocent sens al propoziţiei.
Trecuse atâta vreme de când făcusem ultima dată asta. Ea probabil nici măcar nu simţise, la cât de adâncită în vise era, dar eu deschisesem ochii peste noapte şi o priveam. Aveam impresia că nu adormisem niciodată ci doar mă minţisem. Pentru că prezenţa ei era atât de vie, lângă mine, nu o puteam ascunde, nu mă puteam minţi. Era acolo şi asta mă înnebunea, aveam fluturi în stomac şi pieptul îmi tresălta de fericire.
La dracu, asta era. Eram atât de beat de fericire că nu eram în stare nici să aţipesc. Şi mă uitam la ea, cum se rostogolea prin pat în somn, dându-mi cu picioarele şi mormăind cuvinte de neînţeles. Îi mângâiam părul, chipul, mă apropiam de ea, o îmbrăţişam. Dar îmi dădeam seama, brusc, că ceea ce fac nu este normal, că nu ar trebui să reacţionez aşa. Şi mă opream, mă puneam pe partea mea de pat şi închideam ochii în speranţa amăgitoare că voi putea merge în lumea viselor. Dar nu. Nu se întâmpla, mă întorceam şi iar o priveam, zâmbeam, surâdeam. Şi în prostia mea absolută, aveam impresia că acum nimic şi nimeni nu ne va despărţi.
De dimineaţă, tot mi se părea un vis. Nu dormisem prea mult dar ştiam că mă pot ţine pe picioare. Am mers la duş, mi-am limpezit gândurile. Ştiam, ştiam că nu va rămâne aici. Am auzit uşa de la intrare, ştiam că voia să fugă de mine. Să nu se uite în ochii mei şi îi era, cel mai probabil, teamă de ce urma să vadă acolo. Îmi voi bate iar joc de ea? Sau va observa iubire? Îi era frică, eram sigur, de sentimentele mele, să nu o întreb iar, să nu aduc în vorbă subiectul ce ne despărţise. Probabil mă ura, într-un fel sau altul, pentru asta. Şi cu o a treia posibiltate, era terifiată de gândul că aş putea s-o compătimesc, să simt milă pentru ea, Roselyn Hope. Eu, Eric Eyed, să o privesc inferior şi batjocoritor. Dar nu se întâmpla. Voiam doar să fiu lângă ea, să o protejez, să fie a mea. Prietenă. Dar a mea. Şi ea, ea! Nu ştia aşa ceva.
M-am îmbrăcat rapid şi am plecat spre liceu, cu mintea înceţoşată, cu Kristin pe lângă mine care vorbea într-una despre cât de idiot era fostul ei prieten.
- Fost? o întrebai.
- Ne-am despărţit ieri. Ştii! Credeam că o să am şi eu parte în sfârşit de dragostea mea nemărginită, plină de momente frumoase, cutremurătoare şi de suferinţa aceea de la sfârşit... Tot tacâmul! Asta voiam! Dar nuu, am realizat că de fapt nu simt nimic pentru el, el pentru mine. E un idiot! Un cretin, un... Eriiic, eşti atent la mine?
Eram, în mare parte. Mergea graţios în uniforma de iarnă, îşi plimba mâinile pe lângă trup şi gura nu i se închidea decât pentru mici, foarte mici pauze. Am oftat.
- Mă oboseşti chiar acum, am recunoscut fără pic de menajamente.
Mi-a zâmbit. Cald, binevoitor. Ne întâlniserăm pe drum, când venea spre liceu, „ fără prietena la care dormise”.
- Dacă m-aş numi Roselyn Hope, nu te-aş obosi.
- Dacă ai fi Rose, nu ai vorbi atât.
Am tăcut amândoi, împăcaţi deşi ar fi crezut oricine că era o atmosferă apăsată, controversată. Aşa ne liniştiserăm. Îşi vărsase nervii, tacit, iar eu suspinam, tot silenţios, căutând o soluţie.
Pentru moment, era perfect. Ea nu mai era cu Victor, puteam să îl dau dracu şi să mă comport cum aveam chef. Puteam să fiu pe lângă ea. Desigur, urma să fie greu; dar pentru asta exista Nate. Mă băgam pe sub pielea ei şi... Pe cine minţeam? Nu era atât de uşor! Singurul punct extraordinar pe care îl aveam acum era acela că erau despărţiţi. Şi poate era mişelic, dar adoram asta. Să nu îi mai văd ţinându-se de mână, privindu-se atât de familiar şi dulce, fără a mai fi numiţi cuplul perfect. Eu, personajul negativ, aveam în sfârşit parte de un moment de victorie! Şi nici măcar nu ridicasem un deget pentru asta. Doar se întâmplase.
Desigur, cum era de aşteptat, toată lumea vorbea despre marea despărţire ca despre un eveniment mondial. Chiar şi în clasa mea, acesta era subiectul principal.
- Hope nu mai e cu Archibald. Oh, în sfârşit! Frate, credeam că nu li se mai termină doza de cuplu perfect; mi se făcea rău de câte ori îi vedeam, zicea un coleg de-al meu.
L-am aprobat în gând. Trecuse doar prima oră, de abia se făcuse pauză când discutau asta.
- Oh, da. Pot în sfârşit să mă dau pe lângă Roselyn, e bună rău tipa, şi dacă eşti cu ea, eşti ca lumea. Ştii că frate-su lucrează la Teatru ăla, are pile.
- Numai bine, pentru tine. Doar voiai să te duci acolo.
Scârbit de ceea ce auzeam, am ieşit din clasă, trântind uşa după mine – doar pentru a le atrage atenţia acelor cretini, retardaţi. Chiar credeau că nişte nemernici ca ei aveau vreo şansă, fie oricât de mică, de a fi cu ea? Normal că nu! Dacă nu eram eu, atunci nu avea să fie nimeni. Victor fusese o greşeală absolută şi inevitabilă. Doar una. A doua oară nu avea să se mai întâmple.
Holul era atâtde larg, sau aşa mi se părea mie azi, mergând leneş cu mâinile în buzunar pe culoar, fără a fi atent la nimic în jurul meu. O fată s-a poziţionat în faţa mea. Plictisit, am cercetat-o. Era destul de scundă şi avea o faţă copilăroasă. Anul întâi, am presupus. Se înroşise toată şi parcă de abia stătea în picioare, era slăbuţă şi foarte albă.
Prevedeam ce urma să se întâmple.
- Aş.. aş putea vorbi puţin cu tine? mă întrebă.
Părul lung şi drept, ochii albaştri, faţa în formă de inimă, toate mi se păreau obişnuite, normale. Dizgraţioase, poate. Timiditatea ei, plictisitoare.
- Ce vrei?
Crud, nemilos, aşa cum eram întotdeauna. Plictiseala mi se putea citi pe chip. La fel ca şi indiferenţa.
- Eu... Ei bine, voiam să...
- Nu vreau să ies cu tine, nu mă interesezi nici câtuşi de puţin, nu eşti genul meu, i-am tăiat-o scurt. De ce nu puteam simţi nimic zicând asta?
Şi-a ridicat fruntea atât de rapid că aproape m-a uimit. Era hotărâtă.
- Dar! Dar care este genul tău? Sunt dispusă ....
Parcă eram într-un film cu proşti. Atât de anostă era atmosfera. Începeam să mă enervez.
- Dacă vrei să ţi-o spun aşa, am încercat să fiu drăguţ, nu mă interesezi. Niciuna dintre voi nu o face; sunteţi nişte superficiale, vopsite, proaste, oxigenate şi fără pic de esenţă. Nimic din ceea ce aveţi, aspect sau personalitate nu mă exictă. Mă uit la tine şi mă gândesc la examenul de final de an, vezi vreo legătură? Nu ridicam tonul, vorbeam atât de calm şi de încet, de parcă îi explicam o problemă esenţială. Am continuat: nici eu nu văd. Atunci, ai face bine să nu îţi rispeşti timpul încercând să vorbeşti cu mine. Există o singură fată pe care o iubesc, iar tu..., am râs uitându-mă în jur, rectificându-mă : de fapt, voi, nu îi ajungeţi nici la degetul mic.
Am trecut pe lângă ea, fără a mă uita înapoi. De regulă, confesiunile de genul le respingeam cu un „ Nu! ” mai mult sau mai puţin politicos. Dar acum nu eram în apele mele şi nici în dispoziţia necesară de a asculta orice piţipoancă dorea să se bage în seamă cu mine. Nu pentru că eram frumos, inteligent şi popular. Tipicul băiat rău după care mureau toate. Nu, nu pentru asta mă comportam aşa. Nu mă interesa. Ci pentru simplul fapt că uram această faţadă, aceste miniciuni şi încercări absurde. Niciuna! Niciuna din fetele ce îmi mărturisiseră că mă plăceau, nu simţeau nimic pentru mine. Sentimentul acesta, se citeşte în ochii cuiva.
Chiar şi în cei ai roşcatei mele. Dar mie! Mie, mi-e imposibil să ştiu, nu cercetez. Doar bănuiesc. Mă întreb uneori, chiar e Victor acolo, pe lângă emoţiile ce le transmite? Dar sunt prea laş să îmi răspund.
Mă pierdusem în gândurile mele gând brusc am auzit vocea ei, cuvintele sale şi m-am aflat în faţa unei întregi mulţimi, un cerc creat pe culoar cu două fete în mijloc, una pregătindu-se să plece victorioasă şi nervoasă peste măsură. Cu părul ei superb şi roşcat, atât de frumoasă părea în această clipă. Buzele pe care le sărutasem cu doar o seară în urmă erau acum poziţionate într-o expresie sarcastică, nervoasă, ironică.
-De acum încolo să ştii să-ţi gura, curvă ce eşti! Oh, şi Victor are anumite pretenţii! Niciuna din voi n-o să ajungă să fie cu el! Niciuna – mă auziţi?
- Oh, ba cred că da!
Vorbele celeilalte au oprit-o brusc. Şi eu stăteam, cu mâinile în buzunar, cercetând spectacolul. Nu ştiam cine era cealaltă fată, nu o putam distinge măcar, nu îi puteam acorda atenţia mea; căci toată era îndreptată către cealaltă fată. Deşi, vocea i-o auzeam.
- Ştii tu, Hope, oricine poate fi mai bună. Gândeşte-te doar, noi nu suntem nişte curve, alcolice sau... Drogate.
Tăcerea era absolut profundă, toţi aşteptau parcă cu sufletul la gură reacţia ei .Roşcata parcă încremenise pentru câteva secunde. Inima mea începuse să bată mai tare. S-a întors şi eu odată cu ea am început să fac paşi , să merg, să mă apropi. Aveam parcă sufletul la gură, eram înciudat şi curios şi totodată furios, pentru aluziile unei tipe pe care nici nu o puteam analiza. Iar ea, ea era atât de sălbatică în clipa asta. S-a apropiat de Alyson, căci curând realizasem că o cunosc, şi i-a tras o palmă. S-au privit. Fusese un moment plin de graţie, din partea ei, aşa cum îşi lipise degete lungi de faţa micuţă a adversarei.
Şi s-a dezlănţuit şi cealaltă, aruncându-se cu mâinile în părul ei.
Nervos de-a binelea, inima mea începuse să accelereze atât de tare încât aveam impresia că din cauza ei mi se mişcau picioarele, am ajuns acolo într-o clipită.
Am apucat-o de mână pe Alyson, deşi nu eram prea conştient, nu mă uitam la ea şi m-am pus în faţa lui Rose. Era prea târziu, însă, căci mâna sa deja aterizase pe pieptul meu. Am râs, dându-i drumul adversarei sale.
A ţipat ceva.
M-am întors spre ea, privind-o cu dezgust.
- Tu şi grupa ta de fufe, căraţi-vă de aici. V-aţi trezit să creaţi nod în papură. Ce nu vă ajunge? Vă dau eu, nu e nicio problemă.
Vorbisem atât de calm încât m-am uimit chiar şi pe mine însumi. Eram, ciudat, într-un fel... Mulţumit.
S-a spart trupa, cu nişte mormăieli şi înjurături pe care nu le-am băgat în seamă. Ochii mei erau acum prea preocupaţi de imaginea ei.
- Ce faci, mă, ai ajuns să te baţi pentru mine?
Tăcere profundă pentru mai multe secunde, nu ştiu cum arătam dar ea ... Chipul ei era distrus, trist, deprimat, deşi păstra o mască atât de intactă şi ai fi putut jura că este furioasă, nu era adevărat. O vedeam cât de distrusă era; la limită. Se delănţuise, se aştepta ca acest lucru să îi facă bine, să o elibereze. Dar eu o cunoşteam mai bine decât oricine, orice. Ştiam ce înseamnă asta. Care era adevărul.
Fără a mă gândi, fără a ştii dacă cineva este sau nu în jurul nostru, am îmbrăţişat-o. Braţele mele i-au înconjurat trupul într-un mod atât de rapid şi neintenţionat încât a luat-o prin surprindere. Ştiam. Inima îi bătea la fel de tare ca a mea, o simţeam. Deşi, nu ştiam care era motivul. Poate că era prea tristă. Dar nu, nu conteneam să mă gândesc acum la asta.
I-am mângâiat capul, deşi degetele mele mari păreau acum neîndemânatice, iar ea îşi avea braţele prinse de cămaşă, pe spate. Strângea, iar apropierea dintre noi mi se părea, acum, nostalgică. De parcă avusesem odată, de mult, parte de un asemenea moment...

- Plângi?
Mă întrebă atunci, cu mulţi ani în urmă. Muriseră părinţii mei. Eram doar eu şi ea în cameră. Mi-o amintesc atât de bine. Sau poate, eram afară? Ploua. Nu îmi amintesc, mi-e imposibil să readuc în temă peisajul. Dar eram eu şi ea. Asta îmi era concret.
M-am uitat la ea.
- Nu. Nu am lacrimi, vezi?
I-am arătat cu ajutorul mâinii faţa, ochii, pleoapele. Să vadă că niciun fel de lichid nu mi se prelinge pe obraji. A zâmbit, copilăros şi într-un mod atât de drăgăstos, cum doar ea putea şi s-a apropiat de mine, îmbrăţişându-mă. Capul meu era la pieptul ei, atunci, se ridicase pe vârfuri iar eu parcă mă făcusem mic, mă pleoştisem şi umerii-mi căzuseră.
- Poţi să o faci acum, nu o să te vadă nimeni
Mi-a zis atunci, atât de dulce, atât de protector încât ştiu că lacrimile-au început să-mi curgă. Pentru că m-a înţeles, mai bine decât oricine. Mai bine chiar şi decât mine.

Acum, revedeam parcă acea scenă. Am apropiat-o şi mai tare de mine, rostind:
- Ţipă, Rose. Spune tot ce ai pe suflet, descarcă-te, loveşte-mă.
Tăcea.
- Plângi, i-am zis scurt, duios, cât timp auzeam clopoţelul sunând, anunţând următoarea oră. Nu mai era nimeni pe hol.
Doar eu şi ea stăteam acolo, lipiţi unul de celălalt şi tacit, uşor şi dureros, mai sfâşietor decât credea, a început să plângă.
Iar eu, pe cât de disperat eram, m-am mulţumit cu atât. Cu faptul că şi-a amintit că noi, deşi... Poate nu suntem făcuţi unul pentru celălalt, am fost meniţi să ne-nenţelegem, unul pe celălalt, mai bine decât pe sine însuşi.

Ştii, nu ţi-am mai spus de mult, Rose, dar eu chiar te iubesc.
Păcat, aceste vorbe n-am reuşit să le şoptesc, să le dau glas. Au rămas doar gânduri bine imprimate în minte, cât timp simţeam cum îmi este udată cămaşa...