04-10-2010, 01:20 AM
Editia IV
(tema "Ploaia")
Halucinaţie
de Unia
Timpul s-a topit şi a curs pe pământ.
Nemişcare. Linişte. Apă. Amintirile se scurg pe pământul uscat. Frunzele tremură de frică. Dacă nu va mai fi un mâine? Timpul se amestecă cu lacrimile cerului şi curge în şuvoaie. Ploaia cade atemporal. Poate va dura o veşnicie, poate numai o secundă. Norii negri sufocă bolta cerească. Soarele nu se mai vede. Oare s-a topit şi el? Oare balta prin care trece pasul meu şovăielnic a fost la început în centrul lumii mele? Ce moarte stupidă!
Plouă cu cioburi din visele-mi zdrobite.
Plouă cu amintiri, cu regrete, cu nostalgii. Sunetul mut al coliziunii lor cu ţărâna murdară va stărui mereu in urechea mea. Bucăţi rupte din minte şi suflet acoperă pământul. Alerg cu picioarele goale printre vise masacrate si cioburile mă rănesc. Sunt răni ce nu se vor vindeca niciodată, răni pe care le voi simţi mereu în suflet. Răcoarea imi învăluie trupul obosit şi întunericul imi copleşeşte mintea. Îmi ascund faţa udă în palme. Aş vrea să strig... dar nimeni nu mă aude. Şi ploaia cade mai departe...
... dar pământul va dori mereu ploaia.
Văd prin dantela ploii o rază de lumină. Îmi strivesc obrazul de scoarţa unui copac, incercând să alung iluzia. Dar n-a fost o himeră. E acolo, e reală. Ma apropi şi mâna mea tremurândă încearcă să o atingă, să o simtă, să o ţină prizonieră. Picături calde topesc groaza din sufletul meu. Va mai fi un mâine. Şi atunci ochii mei s-au deschis şi am văzut frunzele vibrând de plăcere sub atingerea ploii. Am simţit solul frematând de bucurie şi am ascultat sunetul liniştitor al naturii. Ploaia continuă să cadă dar nu o mai simt. Las apa să-mi spele mintea şi sufletul. Culorile se ţes prin pânza ei vindecându-mi rănile şi Pământul se învârte din nou.
(tema "Ploaia")
Halucinaţie
de Unia
Timpul s-a topit şi a curs pe pământ.
Nemişcare. Linişte. Apă. Amintirile se scurg pe pământul uscat. Frunzele tremură de frică. Dacă nu va mai fi un mâine? Timpul se amestecă cu lacrimile cerului şi curge în şuvoaie. Ploaia cade atemporal. Poate va dura o veşnicie, poate numai o secundă. Norii negri sufocă bolta cerească. Soarele nu se mai vede. Oare s-a topit şi el? Oare balta prin care trece pasul meu şovăielnic a fost la început în centrul lumii mele? Ce moarte stupidă!
Plouă cu cioburi din visele-mi zdrobite.
Plouă cu amintiri, cu regrete, cu nostalgii. Sunetul mut al coliziunii lor cu ţărâna murdară va stărui mereu in urechea mea. Bucăţi rupte din minte şi suflet acoperă pământul. Alerg cu picioarele goale printre vise masacrate si cioburile mă rănesc. Sunt răni ce nu se vor vindeca niciodată, răni pe care le voi simţi mereu în suflet. Răcoarea imi învăluie trupul obosit şi întunericul imi copleşeşte mintea. Îmi ascund faţa udă în palme. Aş vrea să strig... dar nimeni nu mă aude. Şi ploaia cade mai departe...
... dar pământul va dori mereu ploaia.
Văd prin dantela ploii o rază de lumină. Îmi strivesc obrazul de scoarţa unui copac, incercând să alung iluzia. Dar n-a fost o himeră. E acolo, e reală. Ma apropi şi mâna mea tremurândă încearcă să o atingă, să o simtă, să o ţină prizonieră. Picături calde topesc groaza din sufletul meu. Va mai fi un mâine. Şi atunci ochii mei s-au deschis şi am văzut frunzele vibrând de plăcere sub atingerea ploii. Am simţit solul frematând de bucurie şi am ascultat sunetul liniştitor al naturii. Ploaia continuă să cadă dar nu o mai simt. Las apa să-mi spele mintea şi sufletul. Culorile se ţes prin pânza ei vindecându-mi rănile şi Pământul se învârte din nou.
Căci ce altceva poate urma după o ploaie, decât un soare nou?