Teh vs Polaris

[Rouge]

Moi, moi... Uitaţi lucrarea pe care abia acum am avut timp să o postez[ ' Luck Tehy! ]

Cheia Sol

În casa din oglinzi o ciocârlie mecanică şi-a pierdut partitura printre cheiţele ceasului- atunci a apărut întâia oară...


Toate simţurile îmi erau închise, blocate într-un loc care avea o mie de ieşiri şi care fusese acum un minut în mijlocul lacului de ceară. Raţiunea mă făcea să cred că ştiam acel Univers şi de aceea încercam să o resping cât mai clar posibil; nu doream oricum să ştiu, din moment ce nu m-ar fi ajutat cu nimic.

Ai fost şi tu, cred, acolo odată- toţi aţi fost. Vă mai amintiţi, nu-i aşa? Scaunul învelit cu mătase aurie, clapele din catifea aşezate ca piesele de Domino, supuse unui crunt avânt de violenţă, degete lungi şi uscate care se plimbau ca picioarele minuscule ale unui păianjen pe foile de hârtie. N-am aflat niciodată cine a fost primul sub ai cărui paşi a scârţâit zăpada, dar încă mă bântuie senzaţia că am pângărit sanctuarul străinului de la cafeneaua din colţ.

Mă învăluie încă de afară parfumul lui, cu izul acela bizar ce-i hipnotizează fără milă pe bieţii muritori, umbra care radiază o căldură de gheaţă, ce topeşte orice încercare de a percepe realitatea. Malefică, sfâşietoare, prezentă într-un tot invizibil, răspândit prin Infernul paradoxului logic.

Era imposibil să te împotriveşti, să negi ceva ce nu putea fi contestat nici măcar de o mică parte din libertatea de gândire pe care încă a avut bunăvoinţa să ţi-o acorde. Aşa a fost de când îl ştiu, iar voi poate veţi fi de acord cu mine- pe cine păcălesc? Normal că veţi fi de acord, doar nu s-a schimbat câtuşi de puţin în atâtea secole întregi! Neiertător, ferm, gata mereu să pretindă, niciodată să ofere; iar eu sunt mereu acolo, pregătită să dau, fără speranţa de a primi. O, cât de conştientă sunt de mine! Şi mi-e scârbă şi mă repugnă alter-egoul care acceptă aşa ceva. Dar cum să-l refuzi? Cum, Doamne- Dumnezeule, îl poate refuza cineva pe el, tocmai pe EL?!

Îl aud şi acum în spatele meu, cu palmele care-mi acoperă ochii, cu şuviţele subţiri de păr ce-mi alunecă pe gât şi vocea... Acea voce asemenea unui drog de care nu te mai saturi şi care şopteşte mereu şi mereu-

„ Cântă, draga mea Anemone, cântă... ! ”

Şi-mi simt antebraţul cum se mişcă, notele cum îmbrăţişează moleculele din aer şi oftatul său lung care-mi face pielea de găină şi mă zguduie până în cel mai adânc colţişor al fiinţei mele. Era ultimul meu repertoriu, ştia asta, de aceea mi-a dat voie să-l cânt pe Ravel şi să mă înec în splendoare imperfecţiunii atât de perfecte.

Apoi a plecat, brusc şi fără să-mi vorbească, iar eu mi-am ţinut promisiunea şi am scris o carte de vizită; cartea lui de vizită. Dacă ai să te strecori şi tu în acea cameră, te-aş ruga să te uiţi în paharul cu vopsea roşie şi să-ţi aminteşti de mine; am reuşit să-i scriu cu sânge doar adresa...

„ Diavolul este şi întotdeauna a fost un adevărat domn. ”