Labyrinth

[Ich.]

Fara sens

Isi arunca ghiozdanul jos, pe pat langa ea. Ea era…lispita de spirit. Isi tinea mainile lipite pe genunchii goi, stransi la piept. Pletele negre, cu bucle mari, neuniforme, ii atarnau in jos. Barbia si-o sprijinii pe un genunchi si-l privii, il fixa cu privirea ei maronie. Ea a inceput sa tremure, usor, de parca ar fi luat-o frigul.
Isi ridica barbia, una din lacrimii ii cazu in jos pe obraz, isi musca buza, il fixa cu privirea.
-Ce e?
-Asculta, ai simtit veodata nevoia sa fi ucis? Sa nu te sinucizi, sa fi omorat. Sa te astepte cineva la colt, ca printr-o minune, fara sa te ureasca ci doar sa aiba nevoie sa ucida si tu…si tu sa-I iesi in cale acestui psihopat, sa ai nevoie de aer si in loc de aer sa-ti primesti sangele peste ochi ca palmele celei mai dragi persoane care te scoala dintr-un cosmar sau lesin.
- Mmm… continua
- As vrea …sa merit, ar fi un sfarsit prea frumos, dar prea simplu pentru cineva ca mine…cineva ca mine…nu pot, ar fi prea usor, dar nu pot sa nu urlu cand fiinta-mi cere asta vehement!
O dorinta neinfranata care mi-a ajuns nevoie. Am fost bolnava de viata as vrea sa fiu ucisa si nu de tristetea sau crizele mele.
Am nevoie …am nevoie, iar…am nevoie, isi musca degetul mare de la mana dreapta oprindu-se din vorbit.
-Nu poti vorbii serios!
-Cateodata…cateodata.. imi placea viata si acum imi place, dar nu mai simt beatitudinea si nici frica de moarte, pentru mine moartea a ajuns o necesitate de moment, fix ca necesitatea unui om intelligent sa poarte o conversatie.
Nebunie, astm, sange, palma, gheata, frig…
-Totul duce la o casa…o casa rece, cu lemn umflat dupa opt ani, o casa in care daca ai fi treaz ai muri de claustrofobie indiferent daca suferi sau nu de aceasta boala. Dadu el din cap, asezandu-se langa ea si luand-o pe dupa umeri, strangand-o in brate
-Tin minte…ca eu nu mai pot…sa gandesc, revin la criza, nu pot sa nu gandesc, revin la alta criza…
Sunt martira proprii mele persoane
A unei cutii de bere cand trebuie sa gandesc
A unei tigari cand trebuie sa ma mint ca nu sunt singura si ca e cineva langa mine, cineva care nu ma vede, nu ma cunoaste dar dintr-un motiv necunoscut mie si verosimil ma asculta atunci cand ii bag trupul alb si lipsit de membre, carne, piele, oase, in gura. Cand bag aceasta hartie in gura imi ia gandurile si le cerne, le trece prin sita unui discernamant iar cand ii mai scurtez viata ma ajuta…sa nu gandesc.
Nu trebuie sa ma mai mint…
Dar sunt om…
Doamne, daca ai mila, uita-te la mine cum te provoc sa ma lasi in voia mea…
-Dar daca ma iubesti…trezeste-ma… o completa el. Incerca s-o aduca cu picioarele pe pamant, era ceva ciudat, nu parea sa aiba vreo criza, dar?
Dracu’ sa ia cuvintele, nu inseamna nici unul nimic cum nimic nu e real…
Isi cuprinse tamplele intre degetele subtiri si murdare si incepu sa planga.