Iubire la suprapreţ

[Teh]

Metal, Biush, mulţumim enorm pt. comentarii. E bine să ştim că mai sunt persoane care ne citesc povestea şi se mai îndură să ne spună câte o părere :))
Thanks, again!

lectură plăcută! >:D<

Capitolul 18

Ceea ce ai construit zbătându-te pentru o mulţime de timp, se poate destrăma într-un singur moment. Poate că ai luptat înverşunat împotriva unui anumit caz, sau poate în concordanţă cu acesta... Şi acest lucru ţi-a răpit mult timp, multă răbdare şi cine ştie ce altceva. Ei bine, nu ar fi normal ( în asemenea circumstanţe ) ca şi distrugerea acestor fapte, sau a unui singur, să se facă treptat, pe o anumită perioadă de timp?
Ar fi, oare? Mă întreb... Probabil că ar fi, într-adevăr. Şi aşa se dovedeşte, încă odată – viaţa e nedreaptă. Poate ar trebui să fie aşa, dar nu este.
Mi-e frică să fiu subiectiv. Mie. Mie, mi-e teamă? Ciudat! Nu, nu asta mi se pare straniu. Mai degrabă faptul că tot ceea ce am lucrat, ceea ce mi s-a părut corect şi mi-a răpit multe, prea multe, se poate transforma în praf şi pulbere atât de rapid, doar în câteva ore, sau minute, sau secunde... Devine şi mai ciudat atunci când realizezi că nu îţi pasă, că ai dat atâtea pentru nimic şi în final, nu ţi se mai pare nici corect şi nici important, de parcă nu a existat.
Este aÅŸa ceva un lucru perfect normal ÅŸi uman?
Da. Probabil că da.

[center]*[/center]

- Nu pleci nicăieri! Nu îţi dai seama cât de iresponsabilă eşti? Ce crezi că rezolvi prin asta? Vrei să te distrezi! Prea bine, o poţi face şi în alte moduri, mai sigure.
Nici nu mă aşteptasem ca vorbele mele să aibă vreun efect asupra ei, era prea pornită în propria ei decizie.
- Cară-te, vere! Nu fac ce vrei tu, uite aşa, mi se fâlfâie de responsabilitate. Greu de priceput? M-ă d-o-a-r-e î-n c-o-t. Încercând să mă facă să pricep, a spus fiecare literă în parte, făcând câte o pauză semnificativă. Furia începuse să devină vizibilă, la amândoi.
M-am apropiat de ea ca să o liniştesc şi tocmai îi explicam nişte lucruri esenţiale, care păreau că o enervează la maxim. M-a prins de gât şi şi-a lipit buzele de ale mele, printr-un gest prea impulsiv şi nervos. M-a muşcat agresiv şi şi-a strecurat limba în gura mea, începând să se joace sălbatic. Nu am simţit nimic, absolut nimic. Nici dezgust, nici plăcere – ci doar o furie de neimaginat şi o durere în piept îngrozitoare. Nu ştiu, poate ar fi trebuit să fiu şocat, dar sufeream prea tare pentru asta. M-a împins apoi, de parcă eu o sărutasem.
Acum eram ÅŸocat! Ce dracu avea?
- Ţi-am făcut o favoare aşa că scuteşte-mă! Nu ai niciun drept să mă enervezi atât de tare, să te dai mare şi tare în faţa mea, cool şi ce dracu vrei! Eric, pricepe – nu o să ascult nici de tine, nici de nimeni altcineva! Fac exact ceea ce vreau! Şi acum o să plec, că aşa mi-a sărit mie! Clar?, Kristin spusese acestea pe un ton perfect nervos şi plin de sine, cu o aroganţă aproape neîntâlnită şi un spirit de convingere înfricoşător.
Înainte să pot răspunde, să pot protesta, aceasta a trântit uşa şi a dispărut. Iar orgoliul meu nu m-a lăsat, bineînţeles, să o urmez. Acum înţelegeam de ce mi-am zis că urma să o dădăcesc pe verişoara mea. Era mai încăpăţânată decât un catâr ( ce comparaţie stranie, având în vedere că ea şi un animal din acela nu ar semăna deloc, la aspect ). Am oftat prelung şi am mers în dormitorul meu, trântindu-mă hotărât în pat.
Favoarea despre care pomenise era clipa în care ne întâlnisem cu Nate, o făcuse doar să scape de altă ceartă cu mine, aceasta este sigur – dar nu mă deranja, trecusem peste acel mic incident şi, poate – doar poate, îi eram dator. Nu asta mă interesa acum. Ci faptul că de fiecare dată venea acasă mirosind a băutură. Şi nu aveam chef să am probleme cu ea, de parcă aveam un magnet la copii cu asemenea... Înclinaţii.
Copii!
Ce gândeam?
Da. Dacă aş fi stat să privesc situaţia din această perspectivă, aşa era. Atât Kristin cât şi Roselyn erau infatile. Nu aveau tăria de caracter necesară pentru a se opune unui antraj neadecvat, tânjeau după multă dragoste şi atenţie, voiau ca totul să se învârtă în jurul lor. Erau egosite şi nemiloase în anumite situaţii, şi totuşi... Atunci când doreau, puteau transmite atât de multă dragoste, să fie atât de protectoare şi de puternice, nu le-ai fi recunoscut. Ambele erau două învingătoare care erau prea predispuse viciilor... Şi uite, ce asemănare! Poate şi din cauza faptului că amândouă erau născute cam în aceeaşi perioadă şi erau în aceeaşi zodie. Nu că aş fi crezut neapărat în asta, dar pe vremea când eram prieten foarte bun cu Rose, mă corupsese destul cât să avem păreri identice.
Oh, la naiba! Acum eram de două ori mai îngrijorat. Roşcata fusese pe cale să cadă iar în „patimă”, mă bucuram că nu o făcuse- aş fi ştiut până acum, trecuseră ceva zile de la incidentul propriu zis. Acum se adaugă faptul că draga mea verişoară bea mereu excesiv şi se întoarce acasă la ore suspecte. Iar eu nu fac nimic în legătură cu asta. Nu încă. O să mă audă ea când se întoarce. ( De parcă m-ar asculta! )
Eram prea pierdut în gânduri şi adâncit în cearceaf, în întunericul încăperii şi mirosul propriului meu parfum, încât am adormit... Încet, fără vise, căzând în obscuritatea somnului....
Nu mi-am dat seama imediat ce se întâmplă. Auzisem ceva zgomote deranjante pentru urechile mele şi aveam de gând să mă ridic din pat, pentru a închide uşa, poate aşa nu se mai auzea nimic. Însă, mă simţeam prea extenuat pentru a face vreo mişcare. În cele din urmă ceva a căzut pe podea şi a făcut un zgomot infernal, ce m-a făcut să tresar instantaneu şi să deschid ochii. Fără a înţelege ce se petrecea, m-am ridicat din pat şi am fugit în hol. Glasul meu era uşor disperat ( ceea ce m-a uimit profund ) şi clar, foarte îngrijorat. Aproape că am ţipat.
- Kristin, eÅŸti bine?
Şi atunci, parcă m-a lovit un bolovan în cap. O siluetă de fată, îmbrăcată în blugi şi un tricou decoltat, cu părul nu prea aranjat şi cu ochii întredeschişi stătea acolo, de abia ţinându-se pe propriile picioare. Eram la o distanţă considerabilă de aceasta, dar i se simţea mirosul de alcool până acolo.
Haina ei era aruncată pe jos, lângă pantofii pe care tocmai îi descălţase. Îşi ridică privirea spre mine şi începu să râdă, parcă inconştientă de gestul ei. Eliberându-se de geantă şi azvârlind-o în aer, făcu câteva piruete în hol, continuându-şi veselia.
Era beată. Beată moartă.
M-am apropiat de ea, fără să ştiu ce să fac altceva şi încercând să îmi calmez nervii şi să nu urlu, pentru a nu îi provoca cine ştie ce ( altă ) stare. Nici nu pot explica cum mi-am reprimat uimirea, căci simţeam că nimic nu se citea pe chipul meu. Poate doar o durere pe care nu o puteam ascunde, dar bătăile inimii le-am mai diminuat ( cum? Poate de la sine!) şi sufletul îmi era la fel de apăsat, vrând parcă să dispară... Undeva unde să nu mai aibă parte de atâtea nenorociri.
- Ha! Ha! Ha! Ce miştoooo! Eriiiic! Cât de iuuubesc! Ce... Ce bine mă siiiiimt!
Era clar, nu puteam purta o conversaţie cu aceasta. Am mai făcut câţiva paşi spre aceasta şi am încercat să ignor tonul acela plin de amuzament şi incoerent. Prinzând-o în braţe, am cărat-o la duş şi am dat drumul la apa rece. Aceasta, tresărind imediat ce a simţit lichidul revărsându-se asupra trupului său, a început să mă înjure, folosind nişte cuvinte foarte vulgare. Le-am ignorat.
Nu era de aşteptat, desigur, să fie prea mulţumită de tratament. În timp ce o scoteam de acolo, s-a agăţat iar de mine şi mă obliga să îi dau drumul. M-a sărutat iar şi amintirea de mai devreme, mult mai devreme, mi-a venit în minte. Aveam acelaşi sentiment, de data aceasta eu am înlăturat-o. Era metoda ei extraordinară de a mă face să îi las cale liberă, şi avea dreptate – asta nu puteam suporta!
- PotoleÅŸte-te!
Am strigat mai mult pentru mine şi am târât-o în pat. Nu dădea niciun semn de a vrea să se liniştească sau de a fi trezită din starea de ebrietate, aşa că am obligat-o să ia un somnifer şi am adormit-o cu forţa. În scurt timp, nu a mai dat niciun semn de agitaţie şi respira mai încet.
Fusese totul prea rapid, nici nu apucasem să o conştientizez, eram enervat profund... M-am aşezat pe pat, lângă aceasta şi i-am mângâiat părul. Cum putea să facă asemenea lucruri? Nu avusese o copilărie urâtă, nu avea decât o dramă – se pare că o lărgise la cote maxime. Sau, cine ştie ce păţise ea în ultima vreme? Iar eu, ştiam, nu aveam niciun drept asupra ei. Dar tot mă durea să nu o pot proteja. Am pupat-o pe frunte şi aceasta m-a prins în braţe, cuibărindu-se lângă mine.
A început să mormăie ceva de neînţeles, vorbea în somn. Am privit ceasul de pe noptieră, era ora 4 şi câteva minute. Închhizând ochii, am alungat toate evenimentele din ultimele ore...

- Chiar şi aşa! Crede-mă, nu ai ce să îmi impui!
Vremea adevărului a venit prea repede. Mersesem la liceu normal, fără să o trezesc şi am lăsat-o încuiată în apartament. Nici nu observase, pentru că s-a trezit doar când am ajuns eu acasă. I-am făcut ceva să mănânce şi atmosfera era normală, până când am adus în discuţie subiectul pe care îl tot evitam. Nu îşi amintea că fusese beată vreodată şi acum ţipa la mine, pe tonul ei veşnic nervos.
- Da. Ai dreptate, chiar ai. Şi ce vrei, să te las să te duci dracului, doar că aşa doreşti? Bine, n-am nimic împotrivă. Dar să-ţi explic ceva, te distrugi singură şi nimeni nu o să te mai poată ajută. Kristin, uite..., glasul meu era foarte îngăduitor şi blând, lăsând însă o urmă de autoritate în el, pentru a fi sigur că mă făceam înţeles. Totuşi, nu am mai putut continua, pentru că s-a auzit soneria şi mi-a stricat toată conversaţia. Ieşind din bucătărie, verişoara mea scumpă a scos limba la mine, am fost să deschid uşa. Nu m-am uitat pe vizor şi acum îmi doream să o fi făcut. Nu aş fi deschis!
- Bună! Cu vocea ei prea veselă şi energică pentru mine, cel puţin azi, a sărit în braţele mele şi m-a sărutat apăsat pe gură. În timp am auzit zgomot de vis-a-vis deschizându-se. Nu am avut timp să zăresc cine a ieşit, Nate sau Rose, pentru că blonda m-a împins şi a trântit uşa după ea. Ochii ei păreau şi mai spălăciţi azi şi mi-am mutat imediat privirea de la ei.
- Salut.
A fost singurul cuvânt pe care am fost în stare să îl scot. Aceasta a chicotit. Eram îmbrăcat în pantaloni scurţi şi un tricou, pentru că aici era destul de cald ( deşi afară temperaturile erau destul de scăzute, eram în octombrie! – asta îmi amintea de faptul că în curând era ziua mea ).
În curând şi-a făcut apariţia şi bruneta, zâmbind batjocoritor către vizitatoare.
- A venit şi ghimpele. Bien venue, ma cherie. Vrei ceva de băut? Un gin tonic cu nişte arsenic ar fi bun, ce zici?
Nu aveam chef de mica lor dispută, am oftat şi m-am pregătit să ies din cameră, pentru a le lăsa perfect libere în cearta lor. Nu am mai reuşit, eram prins chiar la mijloc. Blonda a ripostat, ironică – aşa cum era mereu în prezenţa verişoarei mele.
- Ah, doar dacă bei tu prima! Probabil eşti mult mai experimentată decât mine, când vine vorba de băutură, vreau să zic. Nu-i aşa?
Asta fusese o aluzie rece pe care o prinsesem prea bine. Eram gata să îi trag eu câteva replici, pentru că oricât de greşit ar fi fost, nu aveam de gând să las pe cineva să o certe pe brunetă în privinţa asta, în afară de mine. Kristin nu mi-a dat ocazia.
- Ce zici?! Vai, mă mir că încă mai trăieşti, şi vorbeşti! Draga mea, Lady Disdain! – nobody marks you!
Am fost pentru o clipă uimit de faptul că cita din Shakespeare, dar mi-am alungat rapid confuzia, gata să ies dintre cele două. N-am avut nicio şansă.
- Ha? Vai! Ce să spun! Nu vreau să aud asta de la o alcoolică, crede-mă! Ar trebui să te stăpâneşti, măcar în public. E urât cum circulă zvonurile, totuşi. Se zice că mai ştii să faci şi altceva în afară de a ... Hmm, trage la măsea! Să vorbesc în termeni elocvenţi, ca să pricepi şi tu... Adică, asta e specialitatea ta, corect?
Pe dracu! Până aici. M-am enervat la culme şi am reacţionat mai mult din cauza unui impuls, deşi nu o regret.
- Bridget, ieşi afară!, tonul meu sunase foarte sigur pe sine şi ciudat de calm. Deşi îmi venea să urlu, nu am făcut-o. Au tresărit amândouă auzindu-mă, blonda s-a încruntat şi a ţipat la mine. Frumos, nu mă incomoda şi nici intimida. Continua să vorbească şi, ciudat, o ascultam.
- Eric? Ce naiba? Mereu îi iei apărarea! Nu vezi că se ia prea mult de mine? Nu poţi să faci nimic în legătură cu asta? Eu sunt iubita ta, şi ceva nu îmi sună bine aici. Eşti prea prins în mrejele ei, e doar vară-ta, nu soră-ta! Treci peste asta! Nu e singura ta familie, ştii?
Am oftat şi ignorat vocea ei profund dezamăgită şi prinsă în propria conversaţie. Nu m-a lăsat să deschid gura, mai avea multe de spus.
- Kristin în sus, Kristin în jos! M-am săturat de ea şi de tine pentru asta! Ce naiba? Nici nu ai zice că suntem împreună. Pentru mine nu ai timp deloc, dar când vine vorba de ea... Atunci, nici nu îţi mai pasă. Şi asta mă deranjează la culme. Zici că mă iubeşti, eu nu o mai cred! Ah, şi ce te ţii aşa scai după ea? Dacă era maică-ta, poate pricepeam, asu tac-tu! Sau soru-ta! Să fi fost ceva mai apropiat, ai zice că nu ai altă familie decât pe ea! Ce stresant, pe bune. Îmi vine să îţi cumpăr eu alte rude, doar ca să nu o mai văd!
Calm... Eric. Calm! Repetam asta înăuntrul meu pentru că nu doream să am un acces de furie şi să fac cine ştie ce. Am reuşit să mă abţin şi am zâmbit sec, deşi cred că mai mult a semănat cu un surâs chinuit.
- Dacă nu îţi convine, nu am ce să îţi fac. Aşa stă situaţia. O iubesc prea mult pe Kristin să o tratez altfel decât acum.
Şi chiar când mă pregăteam să adaug : Ştii unde e uşa şi nu te mai întoarce, a început chiar ea să ţipe ( şi mai tare, deşi nu credeam că e posibil ).
- Bine! Rămâi cu ea! N-ai decât! Ştii ce? Ne despărţim! Până aici mi-a fost, am suportat destule pentru tine. Drum bun şi cale bătută, nu mai suport! Să nu mă mai cauţi, să nu mai îndrăzneşti aşa ceva! Pentru mine eşti mort, mort şi îngropat!
A avut grijă să trântească uşa destul de tare şi să lase în urma ei o tăcere mormântală. Am schiţat un zâmbet amar şi am vrut să merg la mine înapoi în bucătărie, pentru a face curat. Avea, oare, dreptate? Eram eu prea prins în relaţia cu Kris? Hm, ciudat! Chiar o consideram o soră, şi nu mă purtasem prea bine ca şi frate. Nu avusesem grijă de ea cum trebuia. Însă, de acum urma să o fac. Indiferent de ce urma. Să îmi cumpere o familie... Ce idee! Voia să înlocuiască ceva ce nu mai aveam de mult... Ironic! Nu că mi-ar fi păsat prea tare, doar că mă cuprinsese o aură foarte ridicată de nostalgie şi totodată un sentiment foarte apăsător, sfâşietor, de suferinţă. Mă durea până în măduva oaselor dar tot îmi păstram în expresia feţei acel zâmbet, ce nuanţă avea... Nu mă mai puteam pronunţa. În timp ce îmi îndreptam paşii spre cealaltă încăpere, două braţe fragile m-au cuprins de la spate şi curând mi-am simţit tricoul udat. Lacrimile ei, am înţeles rapid.
- Ştii? Am treabă. Noi doi o să discutăm mai târziu.
Nu vrusesem să o fac să sune aşa de dur, dar nu aveam un remediu chiar acum. Până şi glasul meu era amar. Aşa era situaţia. Nu eram în dispoziţie de a avea vreo discuţie compătimitoare. M-a strâns şi mai tare.
- Eric, e aşa o idioată! O urăsc! O proastă! Iartă-mă! Pentru tot! Gata, nu mai beau, nu mai fac nimic, sunt aşa o cretină –şi eu. Nu îmi dau seama niciodată de nimic, mă gândesc numai la mine, sunt o egoistă... Niciodată nu mi-a trecut prin cap cât mă iubeşti, câte faci pentru mine şi că... Şi că tu eşti cu adevărat fratele meu, orice ar spune alţii, chiar dacă nu suntem chiar asta. Şi... Nu lua în considerare ce a zis ea, eu sunt familia ta! Noi doi, împreună! Aşa că... Te rog... Eu...
Nu i se întâmpla prea des să îşi piardă cuvintele şi să vorbească atât de repede, atât de trist şi profund. M-a făcut să îmi pierd starea de mai devreme şi dau uitării tot. M-am întors spre ea şi i-am şters lacrimile, sărutând-o pe obraz. Aceasta a tresărit şi a început să plângă şi mai tare iar eu am îmbrăţişat-o, liniştind-o. Aşa se întâmpla întotdeauna, presupun, eu ar fi trebuit să fiu cel mângâiat, în schimb eu ajungeam cel care îi calma pe cei din jurul meu. Şi totuşi, suna cam îngâmfat asta din partea mea, având în vedere că ea mă ajuta destul acum.
- Dacă mai bei, o să te bat de-o să-ţi sune alcoolu’n cap!
A râs odată cu mine şi am văzut în ochii ei înţelegere şi totodată ceva... Straniu, sigur. Dacă îi puneai un pistol în mână, ar fi înspăimântat pe oricine. Am încercat să văd dincolo de acea aură diabolică dar nu am izbutit.
- Vrei să ieşim? I-am şoptit după câteva minute de tăcere absolută. A dat din cap şi a fugit repede să se schimbe, ceea ce am făcut şi eu.
Am coborât cu liftul, ţinându-ne de mână şi stând destul de apropiaţi. Ne îmbtrăcasem corespunzător pentru vreme, pentru că bătea un vânt destul de ameninţător, fluturând tot felul de frunze în aer. O privelişte foarte... Artistică.
M-a trecut un fior când pe lângă noi a trecut o roşcată fără expresie, fără a ne privi, fără a ne băga în seamă, făcându-ne pur şi simplu prea mici şi neînsemnaţi pentru ea, ignorându-ne.
M-a durut prea tare, am uitat de tot, de mâna verişoareie mele, care era încă strânsă în a mea, de creier, de peisaj, de Pământ, de viaţă... Ochii mei verzi erau pierduţi pe urmele ei, aşa cum îmi şi întorsesem capul după ea. Dacă aş fi fost în stare de asta, o lacrimă ar fi apărut. Am înghiţit în sec şi am zâmbit amar, pentru a câta oară pentru ziua de azi?
Cât de mult putea să mă urască? Nu. Nu era asta. Nici măcar nu mă mai băga în seamă, nu mă mai privea, nu o mai interesam nici măcar puţin. Nu izbutisem să fac nimic prin toate manevrele mele, nu-i aşa? Sau poate nici asta nu era?!
Mă despărţisem de Bridget, în sfârşit. Eram eliberat. Ea era încă cu Victor, nici nu mă mai privea. Nu mai contam pentru ea. Totul se sfărâmase în jurul meu, ajunsesem într-un stadiu deplorabil.
Rose. Rose a mea, a mea! Dar nu era a mea...
- Åžtii, Eric? Faci numai alegeri nepotrivite.
Am auzit prea bine afirmaţia brunetei dar am decis să o ignor; refuzam să cred asta, şi în plus... Eu nu făcusem nicio alegere, aşa se întâmplase, pur şi simplu... Dragoste.
_
* Lady Disdain! – nobody marks you! – aluzie la piesa de teatru : Much ado about nothing, de William Shakespeare. Personajul ce a spus asta se numea Benedick şi i se adresa lui Beatrice, insinuând faptul că pe „Domnişoara Ură, nimeni nu o bagă în seamă”.