O frântură de speranţă

[Me�al.]

Mersi pentru comentarii Berry şi Ice Cat. Iată nextul.
Lectură plăcută!

Capitolul 2

Un ţârâit enervant s-a făcut auzit în întreaga cameră, urmat de o uşă trântită cu prea multă putere. Zgomotul infernat nu cred că avea să se oprească vreodată şi, dacă mai continua mult, aveam să înnebunesc. O mână m-a prins de umăr şi a început să mă zgâlţâie, zicându-mi să mă trezesc. De sub cearceaful alb, scot o mână şi opresc ceasul ce încetează să facă zgomot. Apoi, deschid ochii de un verde închis, asemănător cu frunzele copacilor. M-am uitat urât la Evelin şi, observându-mi privirea tăioasă, s-a retras şi i-a făcut semn lui Felix să ia geamantanul de lângă pat. Apoi, au ieşit din cameră la fel de zgomotos precum au intrat. Doamne, ce dimineaţă mi-ai dat! M-am uitat la ceas, căscând – era ora cinci şi jumătate dimineaţa. Oftând prelung, m-am ridicat din pat şi m-am târât spre baie unde mi-am făcut un duş scurt, lăsând picăturile de apă să-mi dezmierde pielea albicioasă, şi m-am spălat pe dinţi. Am ieşit din baie puţin mai treaz şi m-am trântit pe scaunul de la birou, gândindu-mă cu ce puteam să mă îmbrac. Nevenindu-mi nici o idee, m-am dus la dulap şi m-am îmbrăcat o pereche de blugi negrii cu multe tăieturi de la Levi’s şi un tricou negru cu o chitară în flăcări pe el de la Lee Cooper. M-am încălţat cu skaterii preferaţi de la Globe şi, luându-mi rucsacul, am ieşit din cameră. La parter, Felix stătea şi îşi savora cafeaua. Când am ieşit din casă, mi-a urlat un simplu „pa” şi cred că a continuat să bea şi să citească ziarul de dimineaţă. Pe alee, maşina neagră a lui Felix avea motorul pornit, iar la volan stătea Evelin ce se uita în oglindă şi se dădea un un ruj roşu aprins. Doamne fereşte. Îmi venea să-i iau rujul ăla nenorocit din mână şi să i-l arunc direct în tomberonul de gunoi. M-am abţinut şi am deschis portiera, aşezându-mă pe locul copilotului. Femeia s-a uitat urât la mine, probabil întrebându-se de ce un copil ca mine nu stă pe bancheta din spate. Tipic ei. Nu i-am zis nimic, doar am fixat cu privirea drumul. Îmi era tare somn, dar ştiam că puteam să dorm destul în avion. Nu aveam deloc emoţii cu privire la ce avea să se întâmple în Londra, ba chiar eram nerăbdător să ajung. Cu cât eram mai departe de casă, cu atât eram mai fericit. După scurt timp, am ajuns în parcarea aeroportului, iar eu am dat să ies, dar mâna lui Evelin îmi aranja părul.
-Roland, nu păţeai nimic dacă te pieptănai puţin. Doar nu vrei să faci de râs numele familiei noastre cu aspectul tău, a spus ea plictisită.
Mda, tipic lui Evelin. Ce altceva putea să spună? Doar numele familiei noastre era cel mai important pentru ea şi mult iubitul ei soţ. În plus, tot timpul mă enerva când se trezea cineva să-mi aranjeze părul. Îmi plăcea să-l ţin ciufulit, un lucru destul de greu având în vedere că toţi se gândeau să-l aranjeze.
Am coborît din maşină şi mi-am luat geamantanul din portbagaj. În tot acest timp, Evelin şi-a aranjat cu grijă fusta gri până la genunchi. Mi-am dat ochii peste cap, dar n-am zis nimic pentru că nu voiam să stârnesc un conflict atât de devreme. În schimb, m-am uitat la soarele ce se ridica încetul cu încetul. Uriaşa bilă de foc colorase cerul din jurul lui într-un portocaliu plăcut. Se pare că, pentru prima dată după mult timp, am avut ocazia să văd răsăritul din Seattle. Ultimul pe care aveam să-l vizionez. Evelin mi-a zis ceva şi am început să mergem spre locul unde aveam să ne întâlnim cu ceilalţi adolescenţi ce mergeau în campus. Clădirea din faţa noastră era făcută în totalitate din sticlă fumurie, ce nu te lăsa să vezi înăuntru. Pe acoperişul ei, deasupra celor trei etaje, erau aşezate diferite antene înalte ce aveau în vârful lor un beculeţ roşu ce clipocea. Am intrat pe uşile automate în spatele lui Evelin, trăgând aer în piept. Înăuntru era o sală imensă unde, în faţa uşilor, se făcea check – in –ul, iar, pe aceeaşi parte cu intrarea, erau câteva magazine de suveniruri. Lângă un magazin de dulciuri, era adunat un grup de adolescenţi cu valize în mână, iar în centrul lor stătea o femeie ce ţinea în mână un steag roşu. Evelin mi-a făcut semn să merg acolo.
-Eu nu mai vin cu tine. Pa, dragul meu, a zis pe un ton neutru, sărutându-mă pe obraz.
La gestul ei am rămas scârbit şi abia aşteptam să-mi şterg obrazul. M-am întors rapid şi nerăbdător, ştergându-mi partea feţei unde am fost pupat. Ajuns la grupul de adolescenţi, am văzut-o pe femeia din mijloc cum m-a privit atentă. Avea părul roşcat închis, puţin ondulat şi scurt. Ochii ei, de un albastru deschis – ca de peşte mort – , s-au îndreptat spre o foaie ce o ţinea în mână. M-a întrebat rapid cum mă cheamă, ridicându-şi chipul oval din hârtie.
-Roland Night. M-a înscris Evelin... adică maică-mea. Ce altceva mai trebuie să mai ştiţi? Am zis pe un ton dispreţuitor.
Peşte Mort a dat din cap, oftând. Poate o deranja comportamentul meu sau poate o deranja că aveam părul ciufulit. Sincer, nu-mi păsa. Un tip, de aceeaşi înălţime cu mine, a început să vorbească pe un ton amuzat:
-Ce, mă? Te cheamă Roland? Ce-nseamnă asta? Tărâmul lui Ro? Doamne, părinţii tăi trebuie să fie tâmpiţi. Mă mir cum ieşi afară cu numele ăsta.
Ah, şi ce voce de tâmpit avea. Dacă aş fi fost un copil cuminte, aş fi tăcut, dar eu nu acceptam asfel de cuvinte la adresa numelui meu. Îmi adoram prenumele şi nu aveam să las un prost să-mi vorbească aşa.
-Ia uite cine s-a apucat să comenteze: un prost cu o voce de tâmpit. L-am apucat de tricou şi l-am ridicat în aer cu o mână. Ascultă aici, prostule, dacă te mai iei o sigură dată de numele meu, o să mă asigur că vei vedea numai steuţe colorate, am spus cu vocea tăioasă, privindu-l urât.
-Domnule Night şi domnule Foolest, încetaţi. Aeroportul nu este cel mai bun loc pentru a vă certa, a spun Peşte Mort.
I-am dat drumul tipului blond, gras, iar el s-a depărtat rapid de mine. N-am putut să nu mai adaug câteva cuvinte răutăcioase la adresa lui. Trebuia să se înveţe minte odată şi odată.
-Stai. Numele tău de familie e Foolest, nu? Şi tu râdeai de mine. Frate, ai un nume tâmpit ce te reprezintă total. Felicitări.
S-a înroşit la faţă şi cred că-şi dorea să mă ia la bătaie, dar s-a abţinut fiindcă Peşte Mort s-a uitat urât la el. Femeia a luat-o spre o poartă unde se făcea check – in – ul. Acolo stătea un bărbat tânăr, ce se uita atent la noi. Deasupra porţii, pe un ecran, scria mare destinaţia: Londra. Peşte Mort ne-a pus să ne lăsăm bagajele acolo pentru a le băga la cală. Apoi, ne-a arătat nişte şiruri de scaune unde puteam să stăm până avea să vină. Împreună cu ceilalţi necunoscuţi, ne-am dus în direcţia indicată şi fiecare s-a aşezat pe un scaun. Lângă mine, în partea dreaptă, stătea o fată cu părul blond, tunsă scurt. În partea stângă, stătea un băiat cu părul şaten, ce se juca ca un obsedat pe un PSP. Aveam chef de o conversaţie, ca să nu mi se facă din nou somn, aşa că m-am întors spre fata blondă. Avea ochii albaştrii – mda, modelul de fată Barbie pe care n-o sufeream – şi pielea uşor bronzată. Dădea din piciorul drept rapid – probabil un tic nervos. Avea să fie o dimineaţă lungă, mi-am spus.
-Şi tu cum ai ajuns aici? Am întrebat-o, puţin curios.
S-a uitat la mine cu ochii ei albaştri şi am simţit cum mi se face rău. Avea o faţă pistruiată şi plină de coşuri dezgustătoare. Mai bine alegeam conversaţia cu obsedatul de jocuri pe PSP. Mi-am aruncat privirea asupra unor valize ale unei femei ca să nu-i mai văd faţa. Nu mâncasem deloc în acea zi, dar nu-mi doream să mi se facă rău.
-Am bătut nişte tipi de i-am băgat în spital, a răspuns indiferentă.
Doamne, am nimerit să stau lângă o fată care arăta hidos şi a băgat nişte tipi în spital. Oare toţi aveau să fie aşa? Frate, mai bine rămâneam cuminte acasă sau o rugam pe Evelin să mă trimită la bunică – mea.
-Şti cine sunt Copiii Lupului? Am întrebat în încercarea de a schimba subiectul.
-Nişte chestii. De unde credeai că aveam să ştiu eu asta? Nu sunt Einstein şi nici nu mi-aş dori. În plus, şi eu mă întreb cine sunt şi cum am reuşit să ajung într-o tabără plină de tâmpiţi ca Foolest, a zis tăios.
Ce arţăgoasă era blonda asta! Dacă aveam să pic cu ea în avion, plănuiam să stau tot zborul pe toaletă. Bun, până acum am dat peste două persoane pe care nu le pot suporta. Ce va mai urma acum? O să vină un lup şi mă va muşca de picior? Mda, deja începeam să urăsc tabăra asta, dar n-aveam ce face. În nici un caz nu fugeam la Evelin să-mi cer scuze.
După un sfert de oră de aşteptare, Peşte Mort a venit la noi şi ne-a spus că toate bagajele vor fi la cală şi că trebuia să ne îndreptăm spre poartă. Toată adunătura de tineri a urmat-o pe nişte scări rulante ce duceau la etajul întâi al aeroportului. Eu eram ultimul fiindcă nu aveam chef să mă îngrămădesc cu toţi ceilalţi. Oricum n-aveam să-i pierd. În apropierea mea stătea Obsedatul de PSP ce, probabil, mergea mai încet fiindcă era absorbit de jocul său. Măcar el părea normal la prima vedere. De vamă am trecut rapid, tipul ce ne verificase paşapoartele nefiind prea atent la ce avea de făcut. Când am ajuns în zona cu magazinele, o ameţeală totală se instaurase în grupul nostru liniştit. Fetele voiau să meargă la magazinele de parfumuri, iar băieţii la cele de dulciuri. Se pare că numai eu şi Obsedatul de PSP nu ne agitaserăm deloc. Surprinzător, Peşte Mort i-a ţinut bine în frâu pe toţi, nelăsându-i să se plimbe singuri prin aeroport. Era autoritară bine de tot. Ne-a dus spre zona unde era poarta noastră foarte atentă ca nici o persoană din grup să n-o ia la fugă spre vreun magazin. Accidental, Foolest a dat cu capul într-un zid în timp ce se uita la ceva. Ei bine, puteam eu să mă abţin şi să nu-l iau peste picior? Nu prea cred.
-Ia te uită ce îndemânatic e Foolster! Nici pe unde merge nu se uită, am spus tare ca să mă audă toţi.
Adolescenţii au început să râdă de „îndemânaticul” băiat, eu fiind foarte fericit căci am reuşit să-mi bat joc de el. N-aveam să-l uit niciodată – sau nu prea curând – pentru că mi-a insultat prenumele. Ei bine, îmi făcea bine să râd pe seama unui tip atât de atent pe unde merge.
Ne-am îmbarcat rapid în avion, toţi aranjaţi exemplar de către Peşte Mort. Spre marea mea bucurie, am fost aşezat pe locul de la geam şi nu pe cel din mijloc. Dacă avea să mă piseze cineva la cap, atunci ar fi fost o singură persoană. Şi, surpriză!, lângă mine a picat Obsedatul de PSP. Măcar, stând alături de Obsedatul meu, nu aveam de ce să-mi fac griji în privinţa sănătăţii.
Şi aşa a început vacanţa mea la Londra. Nu a fost cel mai frumos început fiindcă toţi pe care i-am cunoscut până acum păreau ori periculoşi, ori proşti, ori obsedaţi. Oare toţi aveau să fie ca ei sau mai erau şi persoane normale? Ei bine, aveam să aflu imediat ce avionul va ateriza pe aeroportul Heathrow.