25-05-2010, 05:10 PM
Fetelor sunteţi minunate :)) Mă bucur că v-am putut distra, şi sper că am să mai am astfel de noroace şi în viitor ;) Până una alta mai pun un capitol. Credeţi-mă că nu mă interesează cine e primul/prima la comment-uri, mai ales când văd că vă place povestea. Dacă aveţi vreo preferinţă, sau vreo idee - măcar aşa să mă amuz eu- sau nah, mai bine numiţi-o intuiţie la cum are degând să se desfăşoare povestea, vă rog să îmi spune-i. Vreau să văd cam ce s-a înţeles din povestea mea, ca să ştiu unde să mai lămuresc lucrurile :D sper că o să vreţi să mă ajutaţi :*
Mulţumesc pentru că sunteţi alături de Alex şi de restul companiei :D
Totul se termină atât de repede, încât, în primă instanţă, crezu că îşi imaginase figura aceea de la marginea pădurii. Se holbă nesigură la copaci fără să mai observe vreo schimbare în coloritul naturii sau vreo mişcare mai rapidă decât în mod normal. Înghiţind în sec, simţindu-şi pielea ca un veşmânt putred, uscat, solzos, Alex îşi întoarse capul înspre drum, la timp ca să tresară înspăimântată, gata să calce persoana care se repezise în faţa tărăboanţei. Călcă frâna la maxim, scrâşnetul frânelor şi mirosul gazelor de eşapament, care se repeziseră pe urmele maşinii, fiind singurele lucruri pe care le percepu pentru moment.
Tremurând, vru să se dea jos din maşină şi să se asigure că persoana care se aventurase în faţa dinozaurului ei portocaliu era întreagă. Deschise portiera şi chiar înainte să coboare i se păru că vede
( sânge )
o umbră mişcându-se sub maşină.
-He-hey! Eşti bine? vocea ei nesigură vibră în liniştea relativă care cuprindea acea parte amorţită a oraşului.
Nu primi nici un răspuns, iar panica puse imediat stăpânire pe ea.
‚Eu am glumit la faza cu moşul care se arunca în faţa maşinii! Cum de s-a întâmplat asta? Mi-am luat ochii de la drum cinci secunde şi deja pot fi învinuită de omor din culpă?’ îi bălmăji mintea care încerca să ordoneze faptele, în timp ce ea căuta înfrigurată, aflată încă pe bancheta şoferului – nu voia să se dea jos, umbrele pe care i se păruse că le vede constituind încă o ameninţare reală – un semn de la presupusa sa victimă.
-Bau! urlă cineva din spatele ei, speriind-o de moarte pe brunetă, piciorul ei zvâcnind în spate, în timp ce mâinile i se încleştaseră pe portieră, susţinându-i greutatea în timp ce corpul îi pivota în spate, într-o încercare patetică de a nimeri atacatorul.
Şi culmea e că, în timp ce pieptul ei se descărca de o mare cantitate de aer, iar adrenalina îi pulsa prin vene, călcâiul ei lovi ceva relativ moale, corpul respectiv plecând undeva mai departe de ea.
Însă nu avut atât de mult noroc pe cât crezuse. Mâinile cuiva
(labe cu unghii lungi şi ascuţite gata să sfâşie)
mâini omeneşti, îi prinseră piciorul, fără să o tragă afara din vizuina ei capitonată. Dârdâind, pregătită să mai urle o dată dacă creatura care o imobilizase se dovedea periculoasă, Alex îşi întoarse uşor capul spre partea stângă, înspre spatele maşinii.
Îngropat într-un nor gros, ce parea mai mult o masă solidă, silueta unui bărbat mai înalt şi evident mai puternic decât ea, se profila încet, în timp ce fumul se dispersa în atmosferă. Încă tremurând, gata oricând să se folosească de mânerul vânjos din fier forjat al schimbătorului de viteze ca de o bâtă, bruneta aşteptă ca necunoscutul să vorbească.
-Aşa îţi întâmpini mai nou vechii prieteni: cu picioare menite să le scargă faţada? o voce groasă, familiară, în care se citeau clar cele câteva inflexiuni de amuzament, se auzi din locul unde piciorul ei stătea suspendat în aer.
-Ce prie... însă nu mai continuă, în minte apărându-i chipurile vesele şi uşor înroşite ale celor cinci băieţi cu care se distrase când era mică.
Dar ei nu mai erau aşa de mici. Vremurile se schimbaseră. Incertitudinea şi senzaţia aceea de înstrăinare – prezentă numai atunci când te întâlneşti cu un lucru care e nou şi totuşi de care îţi aduci aminte, un lucru care s-a schimbat faţă de cum îl ştiai – puseră stăpânire pe ea. Gura i se deschise, limba amorţită, fără pic de salivă, dând să formeze cuvinte, apoi i se închise cu un clănţănit sec, care i se păru dintr-o dată prea zgomotos, dând-o parcă de gol. Gâtul i se părea o rană vie, de parcă cineva i-l raşchetase cu glaspapier, şi nici nu mai încercă să forţeze cuvintele afară. I se părea şi aşa o tortură aşteptarea aceasta.
-Îmi pare bine să te văd! Te-ai maturizat frumos, Alex! acelaşi bărbat îi spuse, râzând în timp ce ochii fetei se căscară increduli.
Nu numai că nu putea să spună cine e, dar mai era şi frumos pe deasupra. Aducea un pic cu Mickey, părul ţepos, mai negru decât pana corbului, strălucind uşor în lumina difuză de afară, cu ochii negri vii, sentimente necunoscute făcându-i să sclipească oacheş, cu faţa ca a unui zeu tânăer şi frumos. Deşi îi despărţea opt ani, Micke părea de aceeaşi vârstă cu ea.
Ochii ei îl cercetară, fără să sesizeze lucirea lacomă din ei, dar aceasta nu scăpă atenţiei brunetului.
-Îţi place ce vezi, sau te uimeşte faptul că am crescut? râse voios, iar Alex nu se putu abţine să nu se îmbujoreze.
Cei drept, arăta fenomenal, dar nu îi putea mărturisi asta. Se uitară unul la altul o vreme îndelungată, analizându-se, fără să scoată o vorbă. Nici nu băgară de seamă faptul că piciorul ei rămăsese în mâna lui, până ce acesta se apropie de ea.
-Eşti chiar tu Mike? întrebă nesigură tânăra, încă sceptică în privinţa identităţii străinului.
-Cum ai vrea să îţi demonstrez? îi răspunse foarte serios brunetul, oprindu-se, drept, în faţa ei.
-Eu şi cu Mike am făcut ceva când eram mici, ce e acel lucru? îl întrebă din nou, foarte sec, mâna ei încleştându-i-se pe schimbătorul de viteze.
Însă bărbaul cel chipeş nu îi răspunse. Dându-se un pas înapoi, practic sărind în aer, sâsâind ameninţător, se uită la ea cu ochi galbeni oribili, care continuau să îşi schimbe forma. Şocată, dar şi scârbită căci lăsase acea
(MONSTRU, DUDUIE, MONSTRU )
creatură să o atingă şi nu suspectase nimic decât în ultimul moment. Colţi imenşi şi galbeni se lungiră în gura dihaniei, în timp ce un chiţăit apatic îi vibră în gâtlejul ce se îngroşa pe dinafară. Unghiile i se lungiră, spatele i se cocârjă, hainele pe care le purtase până atunci, dizolvându-se. Pielea albă, corpul uşor diform, capul lungit înainte, toate acele schimbări o preveniră că acea creatură nu era una prietenoasă. Încă strângând în mână arma ei, aşa zis letală, de abia dacă percepu împuşcăturile îndepărtate care răsunau de undeva din spatele ei.
Hidosul semi-vampir, căci asta era atrocitatea care voise să se hrănească cu ea
( ca în trecut duduie, ca în trecut! )
se retrase şi mai mult în umbrele pădurii din celălalt capăt al străzii, rânjind tălâmb la ea, uitându-se când la brunetă când peste întinderea verde care mărginea acea parte a drumului – acea parte a oraşului, deşi e centru, era ascunsă între copaci, nu tocmai o pădure, dar pe aproape. Această armonie între natură şi civilizaţie îi adusese pe de o parte atâtea investiţii, cât şi pericole. Fapte diverse ca acestea îi răsăreau tinerei în minte, privindu-şi inamicul cum mai face câţiva paşi în umbră, ascunzându-se acum de tot în întunericul pădurii, doi ochi galbeni, cu pupile roşii holbându-se la ea de acolo, prezenţă vie a monstrului care nu îşi abandona prada.
O nouă împuşcătură o scoase din reverie. Monstrul dispăru, iar ea rămase în maşină, cu capul vuind în surdină, simţindu-se ameţită, şi observă abia mai târziu că îşi ţinuse respiraţia.
Gâfâind, deşi nici măcar nu se ridicase de pe locul şoferului, Alex căută sursa zgomotelor, şi evident, a salvatorilor săi.
„Te-ai scos!†se hilizi micuţa voce din capul ei.
-Haideţi! Puiu’ de curvă a luat-o pe aici! Mişcaţi-vă puturoşilor! Dacă mai omoară pe cineva am să vă împuşc pe voi! Am să vă înfing plumbii ăştia de argint în cururile voastre nenorocite! vocea puternică a unui bărbat enervat la culme, dar şi obosit peste măsură crescu în intentisate, în timp ce grupul se apropia de maşina parcată pe marginea drumului.
Uşor extatică, ştiind în adâncul ei că aceştia erau defapt vechii ei prieteni, se dădu jos din maşină şi făcu câţiva paşi pe picioare care îi tremurau ca naiba. Ar fi căzut dacă cei care o salvaseră inconştient nu ar fi văzut-o la timp. Nu văzu cine o prinse, ci doar masa gr-negricioasă a asfaltului apropiindu-se de ea, apoi depărtându-se mai blând.
Simţi braţe vânjoase săltând-o, dar deja toate culorile şi sunetele începură să se estompeze. O ceaţă fină o învălui, şi nu mai auzi decât vocea celui care o ridicase urlând la ceilalţi să se grăbească pentru că dăduse peste o altă victimă.
Mulţumesc pentru că sunteţi alături de Alex şi de restul companiei :D
Cap 4
Totul se termină atât de repede, încât, în primă instanţă, crezu că îşi imaginase figura aceea de la marginea pădurii. Se holbă nesigură la copaci fără să mai observe vreo schimbare în coloritul naturii sau vreo mişcare mai rapidă decât în mod normal. Înghiţind în sec, simţindu-şi pielea ca un veşmânt putred, uscat, solzos, Alex îşi întoarse capul înspre drum, la timp ca să tresară înspăimântată, gata să calce persoana care se repezise în faţa tărăboanţei. Călcă frâna la maxim, scrâşnetul frânelor şi mirosul gazelor de eşapament, care se repeziseră pe urmele maşinii, fiind singurele lucruri pe care le percepu pentru moment.
Tremurând, vru să se dea jos din maşină şi să se asigure că persoana care se aventurase în faţa dinozaurului ei portocaliu era întreagă. Deschise portiera şi chiar înainte să coboare i se păru că vede
( sânge )
o umbră mişcându-se sub maşină.
-He-hey! Eşti bine? vocea ei nesigură vibră în liniştea relativă care cuprindea acea parte amorţită a oraşului.
Nu primi nici un răspuns, iar panica puse imediat stăpânire pe ea.
‚Eu am glumit la faza cu moşul care se arunca în faţa maşinii! Cum de s-a întâmplat asta? Mi-am luat ochii de la drum cinci secunde şi deja pot fi învinuită de omor din culpă?’ îi bălmăji mintea care încerca să ordoneze faptele, în timp ce ea căuta înfrigurată, aflată încă pe bancheta şoferului – nu voia să se dea jos, umbrele pe care i se păruse că le vede constituind încă o ameninţare reală – un semn de la presupusa sa victimă.
-Bau! urlă cineva din spatele ei, speriind-o de moarte pe brunetă, piciorul ei zvâcnind în spate, în timp ce mâinile i se încleştaseră pe portieră, susţinându-i greutatea în timp ce corpul îi pivota în spate, într-o încercare patetică de a nimeri atacatorul.
Şi culmea e că, în timp ce pieptul ei se descărca de o mare cantitate de aer, iar adrenalina îi pulsa prin vene, călcâiul ei lovi ceva relativ moale, corpul respectiv plecând undeva mai departe de ea.
Însă nu avut atât de mult noroc pe cât crezuse. Mâinile cuiva
(labe cu unghii lungi şi ascuţite gata să sfâşie)
mâini omeneşti, îi prinseră piciorul, fără să o tragă afara din vizuina ei capitonată. Dârdâind, pregătită să mai urle o dată dacă creatura care o imobilizase se dovedea periculoasă, Alex îşi întoarse uşor capul spre partea stângă, înspre spatele maşinii.
Îngropat într-un nor gros, ce parea mai mult o masă solidă, silueta unui bărbat mai înalt şi evident mai puternic decât ea, se profila încet, în timp ce fumul se dispersa în atmosferă. Încă tremurând, gata oricând să se folosească de mânerul vânjos din fier forjat al schimbătorului de viteze ca de o bâtă, bruneta aşteptă ca necunoscutul să vorbească.
-Aşa îţi întâmpini mai nou vechii prieteni: cu picioare menite să le scargă faţada? o voce groasă, familiară, în care se citeau clar cele câteva inflexiuni de amuzament, se auzi din locul unde piciorul ei stătea suspendat în aer.
-Ce prie... însă nu mai continuă, în minte apărându-i chipurile vesele şi uşor înroşite ale celor cinci băieţi cu care se distrase când era mică.
Dar ei nu mai erau aşa de mici. Vremurile se schimbaseră. Incertitudinea şi senzaţia aceea de înstrăinare – prezentă numai atunci când te întâlneşti cu un lucru care e nou şi totuşi de care îţi aduci aminte, un lucru care s-a schimbat faţă de cum îl ştiai – puseră stăpânire pe ea. Gura i se deschise, limba amorţită, fără pic de salivă, dând să formeze cuvinte, apoi i se închise cu un clănţănit sec, care i se păru dintr-o dată prea zgomotos, dând-o parcă de gol. Gâtul i se părea o rană vie, de parcă cineva i-l raşchetase cu glaspapier, şi nici nu mai încercă să forţeze cuvintele afară. I se părea şi aşa o tortură aşteptarea aceasta.
-Îmi pare bine să te văd! Te-ai maturizat frumos, Alex! acelaşi bărbat îi spuse, râzând în timp ce ochii fetei se căscară increduli.
Nu numai că nu putea să spună cine e, dar mai era şi frumos pe deasupra. Aducea un pic cu Mickey, părul ţepos, mai negru decât pana corbului, strălucind uşor în lumina difuză de afară, cu ochii negri vii, sentimente necunoscute făcându-i să sclipească oacheş, cu faţa ca a unui zeu tânăer şi frumos. Deşi îi despărţea opt ani, Micke părea de aceeaşi vârstă cu ea.
Ochii ei îl cercetară, fără să sesizeze lucirea lacomă din ei, dar aceasta nu scăpă atenţiei brunetului.
-Îţi place ce vezi, sau te uimeşte faptul că am crescut? râse voios, iar Alex nu se putu abţine să nu se îmbujoreze.
Cei drept, arăta fenomenal, dar nu îi putea mărturisi asta. Se uitară unul la altul o vreme îndelungată, analizându-se, fără să scoată o vorbă. Nici nu băgară de seamă faptul că piciorul ei rămăsese în mâna lui, până ce acesta se apropie de ea.
-Eşti chiar tu Mike? întrebă nesigură tânăra, încă sceptică în privinţa identităţii străinului.
-Cum ai vrea să îţi demonstrez? îi răspunse foarte serios brunetul, oprindu-se, drept, în faţa ei.
-Eu şi cu Mike am făcut ceva când eram mici, ce e acel lucru? îl întrebă din nou, foarte sec, mâna ei încleştându-i-se pe schimbătorul de viteze.
Însă bărbaul cel chipeş nu îi răspunse. Dându-se un pas înapoi, practic sărind în aer, sâsâind ameninţător, se uită la ea cu ochi galbeni oribili, care continuau să îşi schimbe forma. Şocată, dar şi scârbită căci lăsase acea
(MONSTRU, DUDUIE, MONSTRU )
creatură să o atingă şi nu suspectase nimic decât în ultimul moment. Colţi imenşi şi galbeni se lungiră în gura dihaniei, în timp ce un chiţăit apatic îi vibră în gâtlejul ce se îngroşa pe dinafară. Unghiile i se lungiră, spatele i se cocârjă, hainele pe care le purtase până atunci, dizolvându-se. Pielea albă, corpul uşor diform, capul lungit înainte, toate acele schimbări o preveniră că acea creatură nu era una prietenoasă. Încă strângând în mână arma ei, aşa zis letală, de abia dacă percepu împuşcăturile îndepărtate care răsunau de undeva din spatele ei.
Hidosul semi-vampir, căci asta era atrocitatea care voise să se hrănească cu ea
( ca în trecut duduie, ca în trecut! )
se retrase şi mai mult în umbrele pădurii din celălalt capăt al străzii, rânjind tălâmb la ea, uitându-se când la brunetă când peste întinderea verde care mărginea acea parte a drumului – acea parte a oraşului, deşi e centru, era ascunsă între copaci, nu tocmai o pădure, dar pe aproape. Această armonie între natură şi civilizaţie îi adusese pe de o parte atâtea investiţii, cât şi pericole. Fapte diverse ca acestea îi răsăreau tinerei în minte, privindu-şi inamicul cum mai face câţiva paşi în umbră, ascunzându-se acum de tot în întunericul pădurii, doi ochi galbeni, cu pupile roşii holbându-se la ea de acolo, prezenţă vie a monstrului care nu îşi abandona prada.
O nouă împuşcătură o scoase din reverie. Monstrul dispăru, iar ea rămase în maşină, cu capul vuind în surdină, simţindu-se ameţită, şi observă abia mai târziu că îşi ţinuse respiraţia.
Gâfâind, deşi nici măcar nu se ridicase de pe locul şoferului, Alex căută sursa zgomotelor, şi evident, a salvatorilor săi.
„Te-ai scos!†se hilizi micuţa voce din capul ei.
-Haideţi! Puiu’ de curvă a luat-o pe aici! Mişcaţi-vă puturoşilor! Dacă mai omoară pe cineva am să vă împuşc pe voi! Am să vă înfing plumbii ăştia de argint în cururile voastre nenorocite! vocea puternică a unui bărbat enervat la culme, dar şi obosit peste măsură crescu în intentisate, în timp ce grupul se apropia de maşina parcată pe marginea drumului.
Uşor extatică, ştiind în adâncul ei că aceştia erau defapt vechii ei prieteni, se dădu jos din maşină şi făcu câţiva paşi pe picioare care îi tremurau ca naiba. Ar fi căzut dacă cei care o salvaseră inconştient nu ar fi văzut-o la timp. Nu văzu cine o prinse, ci doar masa gr-negricioasă a asfaltului apropiindu-se de ea, apoi depărtându-se mai blând.
Simţi braţe vânjoase săltând-o, dar deja toate culorile şi sunetele începură să se estompeze. O ceaţă fină o învălui, şi nu mai auzi decât vocea celui care o ridicase urlând la ceilalţi să se grăbească pentru că dăduse peste o altă victimă.