[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

multumesc Blood_Saya pentru parerea ta si sper sa citesti in continuare>:D<
multumesc Onytsa pentru ca ai trecut pe aici. Pot sa iti spun ca nu este vorba despre un barbat, cel putin nu el este singurul vinovat.
Deci am venit cu o continuare...nu stiu de care este motivul dar inspiratia pentru aceasta poveste imi vine numai seara cand trece de ora 12 si afara totul cade intr-o liniste eterna;))
Sper ca si ceilalti care citesc sa imi lase parerea lor.


***

Paramedicul seamănă cu El, poate chiar este El. Nu pot să îmi dau seama deoarece mă scufund din nou în inconştienţă. Nu pot decât să sper că este pentru ultima oară.
Din păcate, eu nu am norocul acela; încă o dată devin conştientă sau intru într-o stare care seamănă foarte mult cu conştienţa, cu realitatea. Nu ştiu cât timp a trecut, dar când deschid ochii, nu îmi dau seama că nu mă aflu unde trebuie. Trebuia să fiu într-un pat de spital – nu? – Înconjurată de... de cine? Cei cu care am copilărit – cei pe care îi credeam prieteni mei care m-au părăsit, m-au renegat – colegii mei pentru care sunt cantitate neglijabilă şi care la rândul lor sunt pentru mine o cantitate neglijabilă? Părinţi mei sunt plecaţi în afară, celelalte persoane care se numesc cică rude nu dau doi bani nici pe mine şi nici pe familia mea; poate doar fratele meu, dar el este ocupat cu şcoala şi oricum nu aş vrea să piardă lecţii importante din cauza mea – deşi sunt sigură că lui i-ar conveni. Mamaia? Trebuie să aibă grijă de baba aia nebună care cică este mama tatălui meu. HA! Ce glumă! Ce mai mamă a mai fost şi ea, dar nu am chef să vorbesc despre ea, poate altădată o să îmi chinui mintea cu amintiri despre ea şi despre aşa numitul meu bunic. Poate altădată, asta dacă va mai exista o „altădată”.
Stai! Cunosc locul acesta: este fosta mea clasă din generală... clasa a cincea „C” de la cretini, mai bine decât „B” de la boi sau „A” de la analfabeţi. Cât de aiurea este să fii numit analfabet în clasa a cincea? Chiar dacă nu erau prietenii mei cei mai buni, mă înţelegeam foarte bine cu majoritatea colegilor. Îmi lipsesc şi îmi doresc să pot să îi revăd o dată, o singură dată, atâta cer.
Momentan clasă este goală şi arată părăsită, aşa, fără nici urmă de copil în ea. Băncile albastre sunt mai mici decât îmi amintesc, iar catedra nu mai are aceeaşi interdicţie pe care o ştiam atunci când eram mică – aveam impresia că dacă mă apropiam prea mult de catedră o să apară un profesor şi o să mă certe că am intrat în acel spaţiu care le aparţinea exclusiv profesorilor. La ferestre încă mai sunt vechile perdele albe, chiar nu ştiu din ce material, cu diferite flori brodate pe acestea. Un zâmbet îmi apare pe chip atunci când văd că pe pereţi încă sunt planşele făcute de fosta mea învăţătoare. Este atât de bine că mă aflu aici. Mă simt împăcată şi calmă, chiar puternică; de parcă nimic nu m-ar putea distruge, nici măcar amintirea acelei întâmplări în care el m-a strivit la fel cum un om striveşte o pană în mâna sa mare şi puternică; însă această stare nu durează prea mult. Trebuia să mă aştept la asta. Liniştea aceea nu o merit, de ce aş merita-o? Mi s-a arătat doar ceva ce nu mai pot avea niciodată. Este mai rău decât dacă eu i-aş fi dat unui copil o ciocolată şi după ce a luat o bucată din aceasta, i-aş lua-o înapoi, fluturându-i-o pe la nas. Mă simt aproape la fel ca acel copil, doar că de o sută de ori mai amplificat este sentimentul meu. Vreau să plâng şi să lovesc cu piciorul în podea ca un copil răsfăţat, însă rămân impasibilă în dreptul uşii, uitându-mă la clasa care din senin începe să se umple cu chipurile şi corpurile foştilor mei colegi şi apoi mă văd şi pe mine, apărând. Sunt cinci rânduri a câte şase bănci în clasă, iar locul meu este pe rândul din mijloc, cel de-al treilea, în ultima bancă – sunt printre cele mai înalte fete, de aceea stau în spate şi, în plus, nu am probleme cu vederea, aşadar văd perfect la tablă.
Arăt la fel cum îmi amintesc că arătăm la unsprezece ani: părul lung până la mijloc, des, cu firul gros şi cu mult volum – un păr imposibil – şaten care este legat tot timpul într-o coadă; ochii lipsiţi de orice fel de expresie, căprui; nasul mic şi cârn; obrajii plini, fără pic de culoare, deoarece am pielea anormal de albă – atunci când mi se fac poze, pielea mea este atât de albă şi mată, încât reflectă lumina, dând impresia unei străluciri angelice – şi o gură cu buza de sus mai mică decât cea de jos, de un roz pal. Arăt atât de serioasă, mult prea serioasă pentru un copil de doar unsprezece ani, dar viaţa întotdeauna a ţinut să îşi arate colţii atunci când venea vorba de mine, aşa că nu mă mai miră nimic. Aş vrea, însă, să mă duc la mine şi să îmi spun că totul va fi bine, că nu este nimic rău în a zâmbi din când în când, dar cumva ştiu că nici nu va şti că sunt acolo, lângă ea. De ce să mă obosesc? Oricum nu cred că va schimba cu nimic situaţia. Drumul meu va fi la fel fie că pot vorbi cu mine, fie că nu.
Şirul gândurilor mele este întrerupt de profesoara ce intră în clasă. O recunosc, este profesoara de religie.
– O, super. Este acea zi. De ce tocmai acea zi trebuie să o retrăiesc? De ce nu pot să retrăiesc clipe mult mai frumoase şi mult mai dragi mie? De ce nu pot doar să uit tot ceea ce m-a rănit, tot ceea ce m-a influenţat să ajung în acel punct? DE CE?
Însă, aşa cum mă aştept, nimeni nu are un răspuns pentru mine sau pentru întrebările mele. Nu pot decât să stau şi să mă uit la ceea ce s-a întâmplat deja şi este pe cale să se întâmple din nou, pentru a doua oară în viaţa mea. Oare aceasta să fie viaţa de apoi? Dacă aceasta este, atunci am făcut o mare greşeală; mai bine rămâneam în realitatea în care totul s-a petrecut decât să vin aici şi să retrăiesc totul de la început.
- Basarab Andreea Corina Valentina!
- Prezenţă! spun eu, trezită din gândurile mele de către profesoara de religie care îl suplineşte pe profesorul nostru obişnuit.
Poate nu este chiar corect să spun „eu”. Eu sunt aici, blocată undeva între moarte şi viaţă sau chiar în viaţa de apoi. Pot fi eu şi eu şi ea? Da, ştiu, sună aiurea, dar cum pot să mă exprim? Nu cred că s-au inventat destule cuvinte pentru ceea ce simt şi pentru situaţia în care mă aflu; aşadar mă folosesc de cele pe care le am, deci momentan o să îi spun „EU”, deşi nu este tocmai corect.
- Bună idee, zice o voce.
Sincer nici nu ştiu de unde vine, poate să vină din capul meu sau din afara capului meu.
- Vin din afara capului tău, zice din nou aceeaşi voce care îmi distrage atenţia de la ceea ce se întâmplă în clasă.
Profesoara şi cu EU deja au avut acea discuţie enervantă în care EU îi explicam care era istoria din spatele prenumelor mele multe; o ştiu, de altfel, pe de rost. Părinţi mei au vrut să împace şi capra şi varza şi vânzătorul şi mi-au pus trei prenume: unul i-a plăcut mamei mele, unul i-a plăcut tatălui meu şi cel de-al treilea este după naşa mea, ca aceasta să nu se supere, vezi Doamne. Deşi eu una, sincer, nu înţeleg de ce trebuie copilul să poarte numele naşei sau naşului sau un nume ales de aceştia. Ce, doar nu este acesta al lor, nu? Când or avea şi ei un copil, atunci să îi pună ce nume or vrea ei, dar nu au nici un rost aceste gânduri. Degeaba cred asta, pentru că nu schimbă cu nimic situaţia în care Eu sunt pusă din nou şi din nou şi din nou, de fiecare dată când apare un profesor nou.
- Gândeşti prea mult. Ţi-a mai spus cineva asta? spune din nou acea voce care deja începe să mă calce pe nervi.
- Cine eÅŸti?
- Eu sunt tu, doar un altfel de tu.
- Adică? Chiar nu înţeleg...
- Evident, dacă înţelegeai, ţi-ai fi dat seama de asta mult mai devreme. Tu eşti compusă din mai multe personalităţi care au trăit în diferite etape ale vieţii tale. Eu sunt personalitatea pe care tu te-ai chinuit să o alungi după ce te-ai despărţit de El, îmi explică ea mie.
- Iar EL! De ce întotdeauna trebuie să mă dau cu capul de EL?! ţip eu disperată, însă vocea sau personalitatea mea sau ce o fi fost ea – nu ştiu şi nici nu mă interesează – dispare lăsându-mă să mă uit liniştită la spectacolul numit: „Viaţa mea”.
- Deci cum îţi spun colegi? mă întreabă profesoara după ce i-a calmat pe colegii mei care pufniseră toţi în râs.
Da, numele meu întotdeauna este un subiect extraordinar care stârneşte râsul de fiecare dată şi care nu face decât să mă mai împingă puţin în cochilia mea, de parcă nu aş fi destul de închisă în mine şi fără acest impediment, dar normal că ceilalţi nu ştiu acest lucru şi continuă să râdă până când profesoara le spune să tacă din gură.
- Valentina mă strigă toţi cei care mă cunosc, zic eu cu o voce destul de slabă.
Şi acesta este ultimul lucru pe care îl văd, deoarece întunericul începe să înghită încăperea şi oricât de mult încerc eu să apuc cu mâinile decorul clasei, tot ceea ce prind este un mare nimic, iar în urechi îmi răsună râsul colegilor mei, înnebunindu-mă. Cad din nou în braţele care oferă dependenţă, cele ale inconştienţei, şi mă las purtată de liniştea pe care mi-o dăruieşte fără să pun întrebări, bucuroasă pentru că am scăpat de acel infern, de acel chin prin care treceam în fiecare zi de şcoală. Cum am putut să cred vreodată că mă înţelegeam bine cu ei? Cum au putut să îmi lipsească vreodată aşa numiţii mei „colegi din generală”? A, da, acum îmi amintesc. Asta s-a întâmplat deoarece am uitat clipele rele şi urâte din trecutul meu, refuzând să le recunosc şi aducându-mi aminte doar de cele frumoase, care deşi foarte rare, îmi colorau sufletul în culorile frumoase ale curcubeului, dar acum s-a terminat cu minciunile. Acum toate cărţile se dau pe faţă, acum tot adevărul este dezvăluit, iar eu nu pot să îmi sting teama care s-a născut în sufletul meu, teama că în curând mă voi trezi şi voi retrăi o altă scenă din viaţa mea care mi-a lăsat o altă cicatrice pe inima mea pură în acel moment din viaţă. Din nou, mă trezesc sperând că este ultima oară când cad în inconştienţă, că nu o să mă mai trezesc şi că destinul mă va lăsa să mă odihnesc.