O trecem pe feminin

[Teh]

Mulțumesc de aprecieri! :X Ca întotdeauna, mă susțineți cu părerile voastre... mulțumesc pt. fiecare comentariu și fiecare remarcă. sunteți prea sweet, dar mereu sunteți așa : )) aștept în continuare părerile voastre sincere <3 de bine, de rău, de ce-or fi, mă interesează să vă știu părerile... și sper să vă placă în continuare!

lectură plăcută!

Capitolul Patruzeci ÅŸi Opt

Timpul se scurge repede. Aşa cred adesea, însă când viaţa se joacă cu tine, pur şi simplu te rogi ca minutele să ţi se pară secunde, ca momentele urâte să plece repede. Să se evapore şi să nu ai nevoie de consolări , să nu fi slab. Dar chiar atunci , îţi trage ţeapă şi timpul trece prea greu. Nu. Nu e ficţiune. Nu sunt rânduri scoase dintr-o carte dramatică şi cu final ce părea că odată şi odată va trebui să se termine bine. Nu era o telenovelă. Nu era un film.
Era viaţa mea.
Şi ora de biologie. Eram pe jumătate prinsă în visare şi pe cu cealaltă jumătate eram atentă la oră. Desigur, nu pricepeam ce zicea profesoara şi nici nu aveam de gând să o fac. Eram încă stresată de tot şi nu voiam să mai gândesc. Mă certasem cu Aura acum câteva zile pentru faptul că era ea nervoasă ( din cauza lui Raul, cum este de la sine înţeles ) . Ea avea draci, eu nu suportam să ţipe la mine. Aveam nevoie de prietenia ei. Şi , dracu, că nu am avut parte atunci. Ne-am împăcat. Şi-a cerut scuze şi eu le-am acceptat cu uşurinţă. Totuşi, mi-a fost greu să îi împărtăşesc ceea ce avusese loc între mine şi Paul. Inima mea nu m-a mai lăsat.
Mi-a şoptit că trebuia să le ţin doar pentru mine, lucrurile acestea. Să nu îmi împovărez prietenii cu ele. Dacă tot o să sufere cineva ,atunci eu să fiu aceea. Şi eu îmi ascult doar creierul în situaţii din acestea.
Ciudat. Şi el îmi zicea acelaşi lucru.
Deşi mă împăcasem cu ea, acum simţeam o oarecare distanţă între noi două. Asta pentru că ea se purta mai rece. Avea să treacă şi această perioadă după ce se va împăca cu Raul. Deşi niciodată nu au stat atât de multăv reme certaţi unul cu celălalt, ştiu că vor reveni la relaţia lor... Nu pot trăi unul fără altul.
Înainte credeam că doar Aura îl iubeşte. De la o vreme sunt convinsă şi de sentimentele lui pentru ea. Acum câdn eu am realizat toate acestea, ei cum naiba nu mai văd asta? „ Nu ne mai înţelegem. Nu ne-am potrivit niciodată ! ” îmi zice Aura îngrozită şi ştiu că spune lucrurile din iritare, din cauza furiei.
Îl iubeşte şi crede că este alesul. De ce naiba minte atât ? Se minte singură!
Iubitul ei chiar m-a sunat în una din zilele trecute; avea nevoie să discute cu cineva. Nu mi-a zis că s-a certat cu prietena mea , şi a început să îmi îndruge tot felul de porcării cu : ce mai faci şi alte lucruri de genul, ca mai apoi să mă întrebe dacă am mai vorbit cu Aura. Nu mai ştia ce face şi era disperat să afle . Aveau să se împace.
Bianca era şi ea cam supărată în ultima vreme. Nu avea forţă deloc, sau nu aşa cum crezusem eu. Îl plăcea atât de tare pe Florin că nu mai umbla cu nimeni. „ Nu mai pot să sărut alte buze, să privesc alţi ochi, să fiu cu altcineva. Mai bine singură!” îmi zice mereu în ultima perioadă. Mă doare, căci este prietena mea. Dar nu am ce să îi fac.
O să treacă şi asta.
Sau poate că vor ajunge iar împreună.
Iar Mădălina este bolnavă. Internată în spital de o săptămână întreagă. O vizitez mereu, dar starea ei pare să se agraveze. Nu ştiu de ce, dar sunt prea îngrijorată pentru prietenii mei şi problemele mele parcă ar sări pe locul doi. Toate lucrurile se schimbă, credeam că e doar o anumită agitaţie în viaţa mea, poate că doar e o perioadă proastă, ghinionistă şi fără pic de noroc.... O pasă proastă !
Asta vreau să fie.
Jumătatea cu care ascultam ceea ce zicea profa s-a spulberat. Eram prinsă în visare. În transă.
- Domnişoară Andrei, repetă ceea ce am spus chiar acum. Te rog.
Am auzit vocea profesoarei, uşor iritată şi ce contura o grămadă de ironie. Am dat din umeri şi m-am ridicat , uitându-mă în jur. Nimeni nu era atent, decât vreo trei tocilare ale clasei. Doar pe mine mă văzuse, hoaşca . Cretina naibii, nu mai poate omul să doarmă la oră din pricina ta ! Am dat iar din umeri şi am ridicat din sprâncene. Eram plictisită. Acum acaparasem atenţia colegilor mei ce mă priveau curioşi.
Dacă tot voiau spectacol, am zis să le ofer. Ce fel de biologie făceam noi? Ah, nu contează!
- Aş vrea să repet ceea ce aţi spus dumneavoastră dar bunele maniere nu îmi dau voie. Îmi pare rău doamna profesoară, chiar nu pot zice asta!
S-a uitat urât la mine şi m-a anunţat că dacă nu repet ceea ce a spus dânsa avea să îmi dea doi. Ah, deci oricum primeam notă din cauza asta.
- Păi, de ce ar trebui să fac asta? Aţi uitat deja ce aţi spus?
S-a încruntat şi mai tare şi se pregătea să răbufnească, să ţipe şi probabil să mă înjure. Am zâmbit.
N-am fost atentă la ce aşi zis pentru că citeam ceva în carte.
Curioasă, m-a întrebat :
- Şi ce anume citeai, Andrei? Dacă se poate să împărtăşeşti cu restul clasei, desigur.
Eu am oftat.
- Chiar trebuie?
Ceilalţi erau acum foarte veseli, aşteptând ca în fiecare clipă să explodeze şi profa. Eu mă gândeam ce naiba să citesc, nici nu aveam vreo carte deschisă. Ştefan mi-a întins una. Şi nu era cartea de biologie. Am realizat şi eu dar nu am băgat acest lucru în seamă, în fond, nici nu îmi păsa.
- „ Prostia este unul dintre cele mai mari defecte ale lumii. Când te izbeşti de ea, îţi vine mai tare să te dai cu capul de pereţi decât să o confrunţi. Câteodată realizezi chiar şi că cel ce stă acum în faţa ta e prost de bubuie. ”
Era cartea de istorie , iar într-aceasta era pus un bileţel pe care erau scrise aceste rânduri. Nu m-am putut abţine să nu le citesc atunci când am zărit foicica. Ceilalţi deja începuseră cu hohotele de râs şi eu am zâmbit discret uitându-mă la profă.
- Ia loc. Pentru azi ai nota unu.
Am căscat. Vai, dar asta era grav. Am vrut să fac pe indiferenta, dar tot mă enerva. Eh, treceam şi peste asta. Ideea e că mai luasem un cinci la lucrarea de dinainte pentru că nu învăţasem. Era mai uşor dacă ne dădea lucrare dar cum dracu să copiez când mă scoate în faţă, la tablă, să îi spun lecţia? Şi asta era biologie la profil de uman ! Rahat.
- Parcă mi-aţi promis doi ! Asta nu e corect ! Ce am făcut să merit unu?
Am început eu răzvrătirea. A zis toate porcăriile posibile, că nu sunt atentă la oră, că îi citesc idioţenii din cărţi ciudate... Că nu mai ştiu ce ! Deja o intimidam cu tonul meu ridicat. Nu era cine ştie ce profesoară care impunea respect, voia doar să se dea mare. Iar eu nu aveam chef de ea azi.
- Da? Aţi zis să vă citesc şi eu am făcut-o. Ce vină am eu că nu pot să ascult ce ziceţi dumneavoastră la oră? Dacă nu aţi observat, nu eram singura care dormeam pe mine ! Şi la o adică, ce puteam să fac? Nu aveţi de ce să îmi daţi nota unu. O să ne întâlnim la directoare dacă asta aveţi chef!
M-am trântit nervoasă pe scaun şi de îndată ce s-a întors la catedră am început să râd. Ştefan de asemenea.
- Bine lucrat, colega.
A zis acesta destul de entuziasmat şi eu i-am oferit un zâmbet.
În cele din urmă, nicio altă notă nu a fost pusă în rubrica mea de la această materie...

*

Când am ajuns acasă eram foarte obosită. Poate din cauza gânditului, sau a baschetului pe care îl jucasem după ore. Doream să plec acasă, Bia era la fel de supărată doar că atunci când am dat să plecăm, în incinta liceului pe terenul de baschet se aflau William, Florin , Lena şi Dudu. Aşa că ne-am dus şi noi să jucăm oleacă. În special pentru că era Făt – Frumos al Biancăi acolo şi m-a rugat, doar de data asta, să cedeze. Eu am acceptat, deşi mă enerva asta. Will nu s-a preocupat prea tare cu mine şi după cinci minute după ce am ajuns eu acolo, el a plecat ( telefonul lui a sunat şi a trebuit să îşi ia tălpăşiţa ) . Nu ştiu de ce dar m-am simţit uşurată.
Vorbisem cu Prinţul o grămadă în ultima perioadă. Ne „ apropiasem” destul de mult. Dar noi deja eram aşa . Mă suna uneori la ore târzii, noaptea, şi mă scotea afară. Nu făceam nimic decât ne uitam la stele. Sau vorbeam. Sau stăteam şi ascultam muzică la el în maşină, ne aminteam de vremea cât am stat în Grecia şi cât de idiot fusese ( de fapt, doar eu foloseam cuvântul acesta ). Totuşi, nu se înfiripise nimic între noi. Eram amici, sau nici asta. Nu ştiu, era greu de spus. Nu îmi făcea mai multe avansuri decât de obicei şi nici eu nu îi dădeam ocazia.
Mă simţeam bine aşa. Cât despre Mircea, nu mai discutasem cu el de ceva timp. Şi nici nu doream. Îmi mai dădea uneori târcoale dar îl cam ignoram. Cu Sonia mă certasem de două ori săptămâna aceasta, acum că eram la sfârştitul ei, mă simţeam obosită.
Ba , chiar extenuată.
M-am aruncat în patul meu pufos şi am privit tavanul. Era linişte în toată casa. Nimeni nu era aici ca să deranjeze pacea. Lili era plecată la cumpărături, o ştiam. Iar tata la serviciu. Telefonul meu a sunat tocmai în clipa în care închisesem ochii , involuntar. Eram în procesul de adormire. Aveam chef să visez.
Am stat oleacă înainte să îl ridic de lângă mine şi de a mă uita cine mă apelează. Cu greu am apăsat butonul verde.
- Bună, mamă.
Am zis pe tonul meu sec şi fără prea multă importanţă. Aceasta a chicotit şi m-a salutat, vorbindu-mi despre vrute şi ne-vrute, întrebându-mă cum mi-a mai mers ( nu mai vorbisem de vreo cinci zile ) şi tot aşa. La rândul meu, m-am văzut nevoită să îi adresez aceleaşi întrebări.
- Noi suntem bine ! Max este la serviciu, ştii? Ah, Christian vrea neapărat să te salute, imediat ţi-l dau la telefon. Şi Jonathan îţi transmite multe îmbrăţişări.
Ce glumă. Nu avea şi ea ce face? Am oftat şi l-am cerut pe cel mic. Acesta a ţipat entuziasmat în telefon şi mi-a zis o grămadă de lucruri pe care le-am ascultat cu o răbdare disimulată. Îmi plăcea să îi aud vocea, dar azi chiar nu aveam chef de asta. Voiam să dorm, să mă odihnesc şi să profit de faptul că era weekend!
- Oh, ce frumos Chris! Mă bucur pentru tine. Să faci un desen frumos-frumos şi să mi-l trimiţi şi mie, da ? Că nu mai pot veni curând că am examene ! Hai, acum dă-mi-o pe mami, bine? Te iubesc mult şi ai grijă de tine.
I-am spus eu copilului vesel şi acesta mi-a transmis mulţi pupici.
În loc de vocea caldă a Irinei, am auzit-o pe cea rece a fratelui meu vitreg. Asta cred că îl făcea, din cauza alianţei, nu ?
- Bună, Mirabela. Ce mai faci?
Era cordial. Poate că îl obligaseră să vorbească cu mine.
- Foarte bine. Mulţumesc de întrebare. Tu?
- Bine.
A răspuns sec iar eu mi-am luat la revedere, închizând apelul. Am aruncat mobilul pe undeva prin pat şi mi-am aruncat adidaşii din picioare. Nici măcar nu mă descălţasem. Ghemuindu-mă , am reuşit să închid ochii şi să adorm.
În visul meu, nu mă puteam vedea. Dar ştiam că sunt eu. Vorbeam dar nu înţelegeam ce spun. Erau multe persoane în jurul meu dar nu le cunoşteam. Vis fără sens, cauzat din cauza neatenţiei pe care o acordasem azi tuturor lucrurilor.
Am fost trezită de sunetul telefonului meu. Am tresărit , simţind şi frigul ce se instalase în camera mea.
Nu am văzut cine mă apela, doar am apăsat cât de repede am putut butonul verde, ca zgomotul să nu se mai audă şi să am parte de linişte.
M-a surprins vocea de la celălalt capăt . Parcă nu o recunoşteam. De fapt, o ştiam. Încercam să o neg. Am înghiţit în sec şi m-am înarmat cu toată forţa pe care o aveam. Cu tot sarcasmul şi puterea mea de ironie, ştiam că am aşa ceva.
- Alo!
Am zis şi eu înapoi cu foarte multă convingere în ton.
- Mirabela, mă bucur să te aud. Nu mă aşteptam să îmi răspunzi la telefon, mă bătea gândul să nu sunt cu numărul meu. Însă, probabil, ţi-ai fi dat seama că eu sunt... Ce mai faci?
A zis toate cuvintele cu calm şi uşoară reţinere, parcă avea o teamă ciudată în glas. Aceea că îi voi închide în nas, cred eu. Am căscat, şi nu a fost din cauză că el vorbea, eram somnoroasă. El, însă , putea să intepreteze exact ce dorea.
- Bine, mulţumesc.
Am răspuns rece. Nu aveam să îl întreb „ şi tu?” căci , deşi voiam să aflu, mi-aş fi călcat pe orgoliu. Să se ducă dracului.
- Mi-e dor de tine.
Mi-a repetat el.
Am râs. Ce glumă bună.
- Mă bucur, Dani. Sper ca aşa să fie întotdeauna. Scuze dacă sunt prea nesimţită , sau directă. Dar o meriţi.
Acum eram foarte ironică şi el prinsese ideea. Eram şi pe jumătate adormită. Aveam de gând să merg la somn imediat ce se termina convorbirea asta.
- Şi, m-ai trezit – că tot veni vorba.
Am adăugat rapid, nedându-i şansa să riposteze.
- Ela... ştii că nu aveam ce să fac. Am studiile astea nenorocite, nu pot reunţa la bursă. Părinţii mei m-ar urî.
Blând şi rugător, aşa cum era adesea. Nu mă mai impresiona. Nu acum. Inima mea bătea cu puţin mai tare acum că ştiam că e vocea lui , că era el. Că mă căutase. Îi impusesem, însă, să nu sară din piept. Căci nu era vreo şansă prin care eu să cad iar tentaţiei dulce a iubirii. Era falsă.
Şi nu. Nu te-ar urî, Daniel. Părinţii nu fac aşa ceva .Recunoaşte, vrei bursa pentru tine. Pentru numele lui Dumnezeu. Odată în viaţă zi-mi că ai - preferat acea facultate de-asupra mea. Ştii? Dacă mi-ai fi zis de la început asta, s-ar putea ca acum să mai fiu cu tine, parţial şi să te „ satisfac” măcar din privinţa asta. Parţial. Căci aş mai fi şi cu altcineva, şi când ai veni tu aş lăsa totul baltă. Ştii... Mint. Nu aş putea fi aşa.
Nu le zisesem cu voce tare.
- Doar asta ai de zis? Ce vrei să fac eu ? Să îţi consolez pierderile? Atunci, dragă, de ce te-ai culcat cu mine? Să mă laşi baltă, după? Zău, naşpa ! Pentru mine, tu ai avut doar de câştigat.
L-am atacat cu reproşuri adevărate. Trebuia să o zic, altfel m-aş fi simţit eu şi mai rău.
- Am făcut-o pentru că te iubesc! Trebuia... Am crezut că aşa... Că aşa vom fi mereu împreună. Trebuie să fim. Te iubesc, mai mult decât orice. Crede-mă! Vreau să încercăm! Să încercăm relaţia aceasta la distanţă. Va merge, Ela. Ştiu că şi tu simţi acelaşi lucru pentru mine... Să ne mai dăm o şansă.
Vorbea foarte repede şi cu o acceleraţie incredibilă. Nu ştiu dacă a avut timp să respire, nu cred. Însă nu asta conta. Ideea principală era aceea că mă dureau vorbele lui. Inima mea era ca şi moartă şi totuli se zbătea ca o idioată. Iar scotea aberaţii .... Eu nu voiam să le mai aud.
- Băi, dar cine te crezi? Ok, Dani, eu nu vreau să ne certăm. Nu te iubesc. Ţine minte asta. Nu o fac. Ai fost o persoană împortantă în viaţa mea. Dar asta e la trecut. Am deja pe altcineva şi e problematic să mă suni. Te rog să nu o mai faci, nu vreau să am probleme şi pe acest plan. Îţi urez să fi fericit, într-o anumită măsură. Mi-a părut bine. Pa!
Tonul îmi era apăsat şi aveam grijă ca fiecare literă să primească accentul potrivit, să înţeleagă ceea ce doream să transmit. Nu eram cu nimeni, şi el a dedus asta. L-am convins totuşi că aceasta era situaţia şi a cerut să ştie cine este. Am refuzat să îi dau această informaţie şi el a dedus o grămadă de lucruri. Am aprobat una din variante şi în cele din urmă i-am închis. Era furios şi plin de gelozie. Nu ştiu dacă îl văzusem vreodată aşa; nici acum nu aveam prilejul decât să îl aud.
Mă simţeam goală pe dinăuntru azi. De parcă un vid îngrozitor îmi acaparase sufletul, mâncându-mi-l. Era greu, şi totuşi m-am lăsat iar pradă somnului. Mobilul meu a mai sunat, dar l-am închis şi nu m-am ostenit să verific cine mă deranja. Voiam somn, pace, linişte....