Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Chestii scrise in momente de curata nebunie

#11
Sângele zânei

Inspiră, expiră, inspiră, expiră. Calmează-te şi încearcă să te gândeşti la ceea ce trebuie să faci. Dar nu pot! Ba da poţi! Eşti mult mai puternică decât crezi, aşa că linişteşte-te şi uită-te înapoi. Priveşte în inima ta şi apoi i-a o hotărâre.
Îmi deschid ochii pentru prima dată de când am venit aici şi văd soarele ce încet se pregăteşte de culcare, colorând cerul în acele frumoase nuanţe de portocaliu şi roz, în anumite locuri şi galben. Este frumos. Este pace şi linişte. Nu se aude decât valurile de jos, de la poalele acestei stânci, care se izbesc din când în când de pietrele ce alcătuiesc baza. Acele sunete acompaniate de sunetul vântului care îmi mângâie părul meu lung şi alb ca neaua, crează o muzică ciudată pentru urechile umane, dar atât de dragă zânelor. De altfel până şi cel mai mic lucru, nesemnificativ pentru oameni, care aparţine naturii este îndrăgit de noi, zânele. Mă aflu aici pentru a găsi răspunsuri la întrebările ce mă chinuie, dar acum, când mă uit la soarele ce îşi agăţă razele în cui, ducându-se la culcare nu mai sunt atât de sigură că o să le găsesc în acest loc atât de minunat.
Lacrimi apar în ochii mei când îmi aduc aminte de ceea ce s-a întâmplat. Lacrimi ce seamănă cu mici cristale de argint pline de tristeţe, durere şi remuşcări. Lacrimi ce se preling încet pe faţa mea cu pielea de culoarea caramelului, ce îşi găsesc liniştea în pământul gol, fără de iarbă pe care stau. Şi în locul în care au căzut încep să crească mici orhidee multicolore, dar nici măcar imaginea lor nu reuşeşte să mă înveselească.
Oftez şi deschid pentru prima şi ultima oară camera unde mi-am închis amintirile, acel loc de care îmi este atât de frică. Îmi este teamă de ceea ce pot să găsesc acolo, de ceea ce pot descoperi şi asta numai din cauza lui. Dacă el nu s-ar fi implicat eu nu ar fi trebuit să stau aici şi să aştept vampirul, ce o dată de mult mi-a fost iubit, să vină pentru a decide soarta mea. De ce trebuia să fie Eric cel care trebuia să se ocupe de mine, nu ştiu. Poate este o formă de a mă pedepsi sau poate este o formă de a-l pedepsi, deşi nu ştiu ce ar fi putut să facă Eric pentru a fi pedepsit de cei de-o seamă cu el. Sau poate... aceasta nu este o pedeapsă pentru el. Poate el nu m-ai simte nimic pentru mine şi atunci a mă lăsa goală aici, pe acest vârf de prăpastie nu este decât un cadou pentru el, până la urmă sângele unei zâne este atât de apreciat de vampiri. Le place atât de mult mirosul sângelui nostru că nu se pot controla când sunt în preajma noastră, deşi ocazional există vampiri care dacă se îndrăgostesc de o zâne reuşesc să îşi învingă acea stare de beatitudine şi uitare totală. Dar nu mai contează. Este mult prea târziu pentru regrete şi păreri de rău.
Deschid acea uşă şi memoriile îmi invadează mintea şi mă chinuie, mă termină, mă aduce pe pragul nebuniei de care un singur pas mă desparte. Lacrimile ce nu au încetat niciodată, încep să curgă şi mai tare, devenind adevărate râuri în miniatură pe faţa mea.
Cum am putut să fac aşa ceva? Cum am putut să uit natura mea şi să mă culc cu un muritor? Şi de parcă acel păcat nu ar fi fost de ajuns, am mai rămas şi însărcinată cu copilul lui. Eric a fost lângă mine tot timpul cât m-am certat cu celelalte zâne care au fost absolut îngrozite de fapta mea şi m-au condamnat să omor copilul încă din prima lui secundă de viaţă iar eu... eu l-am omorât? Nu ştiu. Încă nu îmi pot aminti dacă într-adevăr l-am omorât sau nu, dar îmi amintesc cum Eric l-a luat şi l-a ţinut în braţe, zâmbind fericit la micul ghemotoc rupt din mine şi apoi fără să îmi arunce o singură privire a plecat lăsându-mă pe mine să strug disperată după el. Unde era tatăl? De ce muritorul nu era cu mine? Muritorul a fost omorât. Îmi amintesc noaptea în care vampirul a venit plin de sânge în apartamentul meu şi mi-a spus că deşi a încercat din răsputeri să îl apere, a dat greş. Îmi amintesc durerea pe care am simţit-o atunci când am auzit acea veste, dar cel mai bine îmi amintesc durerea pe care am simţit-o când l-am văzut pe Eric plecând cu copilul meu, frumosul meu copil ce avea un puf negru în frunte, murdar de sânge din cap până în picioare. Nu l-am ţinut nici măcar o secundă în braţe, nici nu ştiu dacă era fată sau băiat. Oare a murit? Şi apoi mi-am dat seama. Nu, nu a murit. De aceea mi s-a spus să vin aici şi să distrug lacătul ce îmi păzea acele trăiri. Nu am făcut ceea ce mi s-a poruncit. Nu am omorât copilul, el încă trăia undeva acolo în lumea oamenilor fără dragostea adevăraţilor săi părinţi. Dar ei nu au aflat acest lucru decât după mulţi ani, mult prea târziu pentru a-l putea găsi şi a repara greşeala mea. Acum era bătrân, dacă nu cumva a murit între timp. Poate are şi copii sau nepoţi. Sper să fi avut o viaţă bună şi împlinită.
Deşi până în acea clipă nu înţelegeam de ce trebuie să mor, de ce ceilalţi mi-au dat această pedeapsă, acum înţeleg mult prea bine, dar nu regret. Nu regret ceea ce am făcut. Nu aş fi putut să omor niciodată un copil, orice ar fi fost acel copil şi Eric ştia asta. Nu m-a lăsat să îl ţin pentru a ascunde faptul că el este viu, le-a spus celorlalţi că pruncul era mort când l-am născut şi nu a văzut nici un motiv pentru care să îmi dea să ţin un prunc mort în braţe, iar ei l-au crezut. Mă iubea, de aceea a minţit, iar eu am fost egoistă şi crudă, nedându-i niciodată o şansă. Eram mult prea bună pentru el, aşa consideram şi orbita de acesta idee nu i-am oferit niciodată o şansă să mă cucerească. Dar e prea târziu. Anii au trecut, iar eu şi Eric ne-am îndepărtat unul de altul. Acum nu mai eram decât o altă zână rea şi cu nasul pe sus ca toate celelalte şi deşi ştiu sigur că asta crede, sunt ferm convinsă că nu el a fost cel care a spus adevărul. Chiar dacă acum nu mă mai iubea, nu m-ar fi rănit, spunându-le că pruncul încă trăieşte.
Soarele în sfârşit a apus şi vântul s-a oprit parcă fiindu-i frică de prezenţa vampirului din spatele meu. Îl simt, ştiu că este el, ştiu pentru ce a venit. Nu spune nimic şi nici eu nu spun nimic. Doar se apropie de mine şi cu mâna lui dreaptă îmi dă părul la o parte pentru a putea să îşi înfigă colţii în voie. Îi simt limba cum trasează vene mea şi apoi cum caninii lui lungi îmi penetrează pielea. Aş fi vrut să fiu inconştientă, să nu simt durerea îngrozitoare provocată de cele două mici răni de la baza gâtului meu, însă nu se putea aşa ceva. Am fost conştientă până în ultima clipă, până când a băut ultima picătură din sângele meu şi apoi când mi-a dat drumul, mi-am pierdut cunoştinţa înainte să ating pământul.
Am murit pe acel pisc, iar locul în care mi-am dat duhul a fost inundat de verdeaţă şi orhidee ce şi acum după mulţi ani cresc şi înfloresc. Cenuşa în care corpul meu s-a transformat este foarte hrănitoare pentru natură. Sunt fericită însă că cineva în lumea aceea enormă există câţiva muritori care au sângele meu în venele lor. Măcar atât să rămână din mine dacă faptele mele au fost uitate.

#12
Careless Whisper

Aş vrea să plâng, dar lacrimile mi-au secat de mult. Aş vrea să te strâng, dar tu nu mai eşti acolo de mult. Aş vrea să mai dansam, însă nu pe acea melodie din nou şi din nou. Ai spus că vom avea timp să le facem pe toate. Ai mintit şi m-ai ranit.

I feel so unsure, as I take your hand and lead you to the dance floor.

Ai auzit melodia începând să cânte în boxe şi zâmbind ai întins mâna să mă inviti la dans. Tu erai sigur, eu eram cea care se temea. Ceva îmi spunea să nu o fac, să nu îţi accept invitatia, dar am ignorat sentimentul şi am facut-o. Am acceptat invitatia ta şi am zburat amândoi pe ringul de dans.

As the music dies, something in your eyes calls to mind the silver screen and all its sad good-byes.

Şi inimă mi-a înghetat auzind versurile. Şi sentimentul s-a accentuat ţipându-mi în cap să plec şi să te iau cu mine, dar l-am ignorat şi am continuat să mă învârt ţinută în bratele tale puternice care promiteau eternitatea. Însă acum îmi dau seama că au mintit. Cum ai putut să mă minti?

I`m never gonna dance again, guilty feet have got no rhythm. Though it`s easy to pretend I know you`re not a fool. Should`ve known better than to cheat a friend and waste the chance that I`ve been given so I`m never gonna dance again, the way I`ve danced with you.

Şi refrenul avea un avertisment mut ascuns printre rânduri, dar nu l-am ascultat preferând să vad timpul nostru în acesta, nu ultimatumul pe care soarta ni-l oferea.Tu zâmbeai sfidând-o şi o faceai cu bună credinţă, invitând-o parcă să încerce să ne despartă. Nu ştiam asta în acea clipă, crezând ca o naivă că zâmbetul tau îmi este destinat mie. Cât de mult m-am înşelat...

Time can never mend the careless whispers of a good friend. To the heart and mind, ignorance is kind, there`s no comfort in the truth. Pain is all you`ll find.

Şi parcă soarta îmi şoptea să las momentul să treacă, să nu caut adevarul pentru că mă va durea şi am ascultat ca o fată bună ce eram şi în loc să îi pun capat am continuat să dansez visând la o eternitate alaturi de tine.

Never without your love...

Da, niciodată nu voi renunta la dragostea ta.

Tonight the music seems so loud. I wish that we can lose this crowd. Maybe it`d better this way. We`d hurt each other with the things we`d want to say.

Nu simteam, nici unul dintre noi, durerea celui care cânta melodia. Nu m-am gândit nici o clipă la sensul ascuns al versurilor pentru că eram în al noualea cer şi nu vedeam altceva decât chipul persoanei iubite. Şi nu am trait clipă, am uitat.

We could have been so good together. We could have lived this dance forever. But no one`s gonna dance with me. Please stay.

Nu mai conta ce încercau îngeri să îmi spună. La sfârşit am cazut în aceeaşi capcană ca şi tine şi am uitat de noi... am uitat de mine crezând în: „fericiti până la adânci batrâneti”.

Now, that you`ve gone, what I did so wrong? That you had to leave me alone.

Pe aceste ultime versuri ne-am oprit. S-a terminat dansul nostru şi ai plecat promiţându-mi că ne vom vedea mâine, dar undeva în inima mea ştiam. Ştiam că acela a fost ultimul nostru dans.Numai că de abia a doua zi mi-am dat seama de sensul ascuns al versurilor, de durerea cântaretului şi alaturi de durerea lui am adaugat-o pe a mea. Şi tot ce auzeam era acea melodie şi tot ce vedeam era dansul nostru. Ultimul dans.

Mă trezesc din melancolia ce pusese din nou stapânire pe mine. Simt nevoia să te întreb ceva doar pentru a distruge liniştea din încapere.
- „Careless Whisper”, îţi aminteşti de această melodie, dragoste? Este singurul lucru ce îmi trece prin minte să întreb.Nici un raspuns, dar de altfel nici nu mă aştept să îmi raspundă. Cum ar putea când este în comă de trei luni? Îmi simt inima micşorându-se de câte ori mă gândesc la ultima noastră noapte împreună. Cine ştia ce avea să se întâmple la numai câteva ore de când ne-am despartit? Cine avea să ştie că acea melodie va fi ultima noastră melodie pe care vom dansa?Nu pot să nu mă întreb care dintre noi doi este cel mai blestemat. Eu care nu pot să trec peste şi să uit acea noapte nenorocita sau tu care eşti inconştient, neştiind de nimic din ceea ce se întâmplă în jurul tau.Stând aici, pe acest scaun lângă patul tau de spital aud versurile acelea afurisite şi retraiesc pentru a nu ştiu câta oară ultimul nostru dans.

We could have been so good together. We could have lived this dance forever. Now that you`re gone, what I did so wrong, that you had to leave me alone?

Aceste versuri îmi rasună în cap aducându-mi aminte de cât de crudă este soarta, de cât de putin înseamnă o clipă, un moment de iubire, o falsă eternitate în fata adevaratului timp.

#13
Albă ca Zapada – o ispită


Era acolo.
Mă chemă cu o voce hipnotizantă careia nu aveam puterea necesară pentru a-i rezista. Nu voiam să cedez din nou, să cad din nou în acel cerc vicios din care nu aveam nici o scapare. Nu mai doream să îmi dezamagesc parintii şi prietenii. Să îi fac să şi facă griji degeaba din cauza mea, din cauza slabiciunii de care dadeam dovadă din nou şi din nou şi din nou. Dar cum puteam să refuz?
Era chiar acolo, în fata mea, la câţiva centimetrii distanţă, stând fară nici o jenă în mâinile cuiva pe care numai prieten nu puteam să îl numesc.
Mă striga, implorându-mă să îi acord atentia necesară. Mâna mea se apropia de ea fară voia mea, degetele zvâcnindu-mi incontrolabil anticipând momentul absolut când aveau să atingă materialul moale, stralucitor în care era înfăşurată. Mi-am trecut limba peste buzele mele care se uscaseră din cauza fanteziei ce se afla în fata mea, simtind cum dorinta mea creşte exponential. Eram patetică şi slabă şi pusă faţă în faţă cu ispita nu aveam să câştig niciodată lupta. De fiecare dată aveam să cedez în fata promisiunilor deşarte pe care mi le şoptea la ureche ca o adevarată amantă perfectă. Pentru o secundă, doar una, dar îndeajuns pentru a sadi în mine o samânţă de realitate, ratiunea s-a întors în mintea mea încetoşată de promisiuni false, de cuvinte goale fară de valoare, întarită de imaginea scumpului meu frăţior rugându-mă să nu îmi mai fac rau, să nu îl mai parasesc. Mi-am retras atunci mâna de parcă m-ar fi ars, refuzând să cad în capcană. Am vrut să mă întors, să plec, să nu mai vad niciodată acel basm sucit, însă cel care îl ţinea în mâinile sale corupte nu m-a lasat. Din pacate pentru mine, pentru patetica mea încercare de a mă revolta, cel care se numea prietenul meu a întins drogul mai aproape de mine îndemnându-mă să încerc macar o dată pentru vremurile de mult uitate, pierdute în nopti care nu faceau nici un sens.
- Hai, papuşă, ştiu că vrei. Un pic să simti că pluteşti. O vad în ochii tai, dorinta de a urca spre noi culmi. Hai, o dată pentru vremurile bune.
Vremuri bune? Nu exista aşa ceva, dar avea dreptate. Dorinta aceea îmi strabatea tot trupul forţându-mă să îmi întind din nou mâna şi de data aceasta nimic nu m-a mai putut salva.
În câteva secunde pluteam, cazusem deja în cercul vicios pe care timp de patru luni reuşisem să îl evit şi nu puteam să mă fac să îmi pese. Totul era din nou bine în lume... sau cel putin aşa avea să fie atâta timp cât o aveam pe Albă ca Zapada lângă mine. Trupul nu îmi mai tremura incontrolabil, gura mea nu mai era uscată, setea care mă chinuia pe care nu puteam să o stâng cu absolut nimic nu mă mai deranja fiind stinsă de frumosul basm şi eu mă liniştisem. Da, totul era perfect atâta timp cât Albă ca Zapada mă ţinea în bratele ei inocente, pure şi atâta timp cât continuă să îmi şoptească cu acele buze roşii ale ei dulci nimicuri. Nu mă mai uitam în toate partile ca un iepure speriat aşteptându-mă ca din orice clipă să iasă cineva la mine să mă atace. Stateam undeva neimportant cu ochii închişi, doar bucurându-mă de extazul care mă acaparase. Apoi am început să mă gândesc la basmele de care eram obsedată atunci când eram mică. La cum cântam cu Ariel cu atâta pasiune dorindu-mi să fac parte dintr-o altfel de lume, la cum fermecată împreună cu Belle vedeam o altă personalitate a Bestiei şi într-un final la cum cu Albă ca Zapada aşteptam rabdatoare ca printul meu să apară să mă salveze. La aceste imagini un zâmbet apare pe chipul meu. Ce fericită eram când eram mică, cât de uşor puteam fi multumită, cât de uşor mă linişteam atunci când eram suparată trebuia doar să pun mâna pe una din cartile cu basmele mele favorite.
Huh.
În ce situatie sucită m-am trezit. Deşi am crescut, deşi nu mai eram un copil tot eram dependentă de un basm, de Albă ca Zapada. Ce umor sucit a avut cel care i-a spus aşa la ceva atât de nociv care nu face altceva decât să distrugă vietile consumatorilor.
Când cineva spunea Albă ca Zapadă cu siguranţă nu îi trecea prin minte sensul ascuns, cunoscut doar de alti iubitori ai acestui tip de basm. Ignoranta lor era dulce şi amuzantă pentru noi, drogatii care îşi traiesc viata în jurul acestui basm. Obsesia din copilarie m-a urmarit în adolescenţă deşi ceea ce în copilarie era ceva inocent şi dulce în adolescenţă a devenit ceva sucit, terifiant şi daunator. Nimic inocent în a te droga cu cocaină, nimic dulce în a trage pe nas acel praf alb şi cedând controlul mintii şi trupului tau acelui conducator tiran.
Nope, nimic inocent în a te droga cu cocaină, dar deşi ştiu asta, deja eram prea dusă pentru a ai reuşi cineva să mă salveze. Nici macar eu nu voiam să mă salvez, de ce ar mai dori cineva să încerce? Neah, era mult prea bine în bratele reci ale frumosului meu basm pentru a îmi mai dori să mă întorc înapoi. Şi totuşi nu pot întelege cum ceva atât de inocent ca Albă ca Zapada poate fi atât de nociv...
Nimeni nu mă poate salva, voi ramâne în acest cerc vicios pentru nici nu ştiu cât timp...

#14
Un vis devenit realitate

Ce minunat!
Niciodată în viata mea nu mi-am închipuit că poate fi atât de frumos. De fapt, niciodată nu mi-am imaginat că o să ajung vreodată în acest loc să vad cu ochii mei minunăţia, să simt cu mâinile mele fantezia şi să miros cu nasul meu idealul. Era mai mult decât putea creierul meu să înteleagă, să perceapă, să conştientizeze. Mă aşteptam ca din clipă în clipă să îmi închid ochii pentru o secundă şi atunci când îi voi deschide din nou să vad această scenă fantastică înlocuită de realitatea crudă a camerei mele. Dar de fiecare dată ramâneam uimită când clipeam şi când nu se întâmplă ceea ce mă temeam: când realitatea ramânea departe de mintea mea, lasându-mă să mă bucur de frumusetea acestui loc absolut, acest loc virgin ferit de lacomia omului.
Am îngenuncheat într-un final lângă o mică domnişoară îmbracată toată în alb ce statea nemişcată, înghetată în eternitate înconjurată de alte domnişoare asemenea ei, numai că ea m-a atras mai mult decât celelalte. Arată atât de inocent şi distins, aproape că mă lasa fară suflare. Îmi era şi teamă să o ating deoarece nu vroiam să o patez, să o otravesc cu esenţă fiintei mele umane care nu facea altceva decât să corupe tot ceea ce întâlnea în cale. Din pacate pentru amândouă, pentru mine pentru că am cedat tentatiei ce o reprezenta micuta regină iar pentru ea pentru că urma să fie coruptă, am întins mâna şi i-am atins minunată rochie facută parcă din mici petale catifelate albe ce sclipesc de parcă cineva le-a dat cu praf de stele. Am ramas uimită pentru câteva minute bucurându-mă de acel sentiment, de cum simteam petalele mişcându-se, modelându-se după degetele mele, de cât de delicate, de uimitoare erau. Mi-am luat degetele iar ele au revenit la forma lor initială ca şi cum eu nici nu aş fi existat, ca şi cum nimic nu le-a întrerupt viata lor liniştită.
Niciodată în visele mele nu aş fi putut să le fac dreptate. Nu mi-ar ajunge o viaţă întreagă să gasesc cuvintele potrivite, dacă existau ca să le descriu. Tot ceea ce am visat, tot ceea ce imaginatia mea bolnavă dar bogată a putut crea era şi va ramâne pentru totdeauna o copie cenuşie a ceea ce traiam acum.
Mi-am apropiat chipul de micuta deschizatură şi am inspirat adânc simtind cum parfumul acela mi-a patruns în toti porii, în fiecare celulă a trupului meu ramânând pentru restul eternităţii impregnată în mine, amintindu-mi constant de acest moment unic, prim în care am asimilat parfumul.
Cuvintele mele scrise pe această foaie nu pot să exprime nici ceea ce am trait în acea clipă şi nici frumusetea absolută şi magică a ceea ce se afla în fata mea.
M-am trezit din reveria în care intrasem atunci când l-am auzit pe îngerul care m-a adus aici, care a facut acest vis să devină realitate, vorbind.
- Trebuie să plecam, iubire. Ţi-am promis că te aduc dar nu m-ai poti sta aici. Ai stat destul, încă putin şi rişti să mori din cauza lor, îl aud spunând dar nu mă întorc, deoarece nu m-ar deranja să mor înconjurată de micile zâne lunare.
M-a apucat de mână şi m-a tras afară dar ochii mei au ramas pironiti pe frumoasele dar periculoasele flori lunare care, slavă Domnului, din cauza unei organizatii au fost salvate şi erau pastrate aici în singurul loc încuiat, izolat pe lună, în timp ce oamenii continuau să corupă restul lunii. Doar acele flori lunare continuau să îşi pastreze puritatea şi să respingă omenirea, doar ele. Totul s-a întâmplat atât de repede încât visul meu devenit realitate pentru câteva scumpe, pretioase minute se reîntoarce la ceea ce a fost la început: doar un vis; dar cel putin mă pot multumi cu faptul că pentru câteva minute a fost real.

#15
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

#16
"Forgive you? Why? It's not like I'm mad or anything. You were the one who got angry; just like you said, I was being too nosy. I've always been like that, not knowing my boundaries. I'm the type who'll water a plant til it drowns."
- Yokozawa Takafumi no Baai, vol. 2

#17

#18
"Forgive you? Why? It's not like I'm mad or anything. You were the one who got angry; just like you said, I was being too nosy. I've always been like that, not knowing my boundaries. I'm the type who'll water a plant til it drowns."
- Yokozawa Takafumi no Baai, vol. 2

#19

#20




Utilizatori care citesc acest subiect:
2 Vizitator(i)