Dragi cititori, cum ideile nu ma lasa in pace si am inspiratie am inceput un nou fic, aducand in prim-plan o idee putin trasnita. Sper sa va placa si lecatura placuta!!
Varsta minima: Nespecificata
Gen: Yaoi, thriller, romance
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: Avansat
[center]Partea intai
.:: Page number 1 ::.[/center]
Corpurile indolente ale oamenilor treceau pe langa el ochii lui privind in gol, disperati dupa trecut. Se gandea la momentele in care o avusese pe ea, muza lui, inpiratia si dorinta de a trai si i se paru atat de imbratranita, de indepartata imaginea aceea a chipului angelic ce ii aparea sters in minte. Fusese ridicat cu forta de pe banca el privind inca speriat la ce se intampla in jurul lui. Alti tineri cam de aceeasi varsta cu el fusesera pusi in aceeasi duba albastra a carei usi se inchise imediat dupa urcarea lor in aceasta. Mersera vreo doua zile in acea duba deja resimtindu-se teroarea ce avea sa urmeze. Nu mancase in ziua in care fusese recrutat si nici unul din tovarasii lui de chin nu detinea vreun fel de mancare sau sursa de hrana. Se simtea puternic mirosul de transpiratie in aer si inghesuiala aia il sufoca tot mai mult, el inca neintelegand ce se intampla. Abia cand unul din acei barbati masivi ce-i ridicasera cu forta striga la ei sa iasa si vazu zidurile inalte, din beton ce era patat pe alocuri cu sange uscat si noroi si era imprejmuit de sarma ghimpata intelesese ca nu era a bine. In interiorul lui aparu un fel de teama ce de mult nu o mai simtise combinata in acelasi timp cu un fel de orgoliu tarfesc ce nu-l lasa sa decada in fata celor pe care ar fi trebuit sa-i numeasca comandanti.
Inaintara pe portile ce se deschisera cu un trosnait puternic si dupa ce parcursera curtea interioara au intrat in caldire. Inca se afla in stare de soc, la fel si ceilalti. Erau femei, barbati insa niciunul nu trecea de varsta de treizeci de ani si nu mai putin de douazeci de ani. Varsta nu permitea o diversificare prea mare a chipurilor iar pentru asta, inainte de a intra in cladirea masiva, cu geamuri cu zebrele ruginite si pereti grosi, mirosind a mucegai, niste „comandanti” investigau corpurile si varsta celor ce voiau cu disperare sa intre in acel loc. Acea dementa spre a fi in interiorul acelui lagar era indusa mai mult de faptul ca daca nu erai inchis urma sa fii omorat. In spatele zidurilor groase, in curtea din spate se afla un cazan imens umplut cu substante toxice gata sa dezintegreze pana si ultima particula dintr-un corp uman. Ajunsese in fata celor doi comandanti moment in care simti cum stomacul i se strange si ochii incep a-i lacrima. Pana atunci nu-i fusese teama de moarte ba chiar o lua in ras, insa aflandu-se in fata ei deja simtea ca regreta ca nu resimtise in trecut nici un fel de fior negativ privind adormirea vesnica. Cei doi il privisera si spusera ceva intr-o limba necunoscuta lui care ii aducea cu germana sau maghiara, insa se putea sa se insele. Nu mancase deloc si somnul ii era intrerupt de tusea unuia dintre barbatii cu care calatorise si de rasul nebun al unui alienat de acolo. Bietul senil, al carui nume sonor il retinuse rapid – Tomas Newman – inebunise de-a dreptul din cauza claustrofobiei, boala ce il bantuia inca din copilarie. Astfel ca, putea avea halucinatii si deja simtea cum e pe cale sa-si piarda mintile cand vazu undeva intr-un colt de curte un fel de cruce. Semana cu una insa destina altor lucruri cu siguranta. Era facuta din doua grinzi din lemn legate intre ele, reproducand intr-un fel forma crucii, una din ea fiind infipta bine in pamant. Era putin peste statura lui si avea pozitionata la capetele grinzilor niste curele. Posibil ca acela sa fi fost un loc de tortura pentru detinutii ce se razvrateau.
La inceput crezuse ca e o iluzie insa in scurt timp se vazu pe el, stand acolo, batut cu biciul sau chiar cu bastoanele ce comandantii le purtau tot timpul la ei. La inceput se intreba de ce el, de ce in acel moment insa negasind raspunsuri incepu sa dea vina pe viata, pe Dumnezeu, pe soarta. Adevarul era ca acolo te puteai insela de existenta divina, caci atrocitatile ce avea sa le simta pe pielea lui erau mai mult decat demonice. Asa ca... In ce avea sa se mai increda?
Unul din comandanti stramba nemultumit din nas cand ii vazu trupul nu prea bine facut si gandindu-se ca el are varsta exact de douazeci de ani avea sa-l condamne la „Cazan” asa cum i se spunea acelui loc unde mureau pe capete oameni.
Celalalt comandant insa il imbranci cu putere inauntru, tipand la el un cuvant total necunoscut lui. Acesta cazu dezechilibrandu-se din cauza imbranciturii puternice si auzi, in timp ce se ridica, hohotele de ras ale celor doi barbati ce il priveau satisfacuti, cu o usoara aroganta in privire. Era clar ce ii spuneau acele priviri; si anume ca tocmai fusese admis sa participe la cel mai feroce si nebun act psihologic efectuat vreodata.
Doctorul Franz Flitzer, neuroghirurg si psihoanalist isi incepuse studiile legate de om si de mintea umana cam de prin gimnaziu, ajungand sa aiba numeroase cercetari, descoperiri si carti scrise pe tema aceasta. Efectua un studiu in prealabil, pe baza experimentelor naziste din timpul celui de-al doilea razboi mondial si ca printr-o ironie voi sa reconstruiasca conditiile de atunci, in scopuri stiintifice. Gasise finantatori interesati de proiect insa cand sa semneze contractul cu acestia doctorul fu pus in situatia de a face un compromis; cei ce aveau sa sponsorizeze intreg experimentul voiau sa vada cu ochii lor cum decurge, ce se intampla, in fiecare minut al zilei astfel incat au montat camere de supraveghere. Contractul a fost semnat, proiectul a fost pus in miscare si toata acea imitare a lagarelor naziste incepuse, mai brutal decat ar fi trebuit. Doctorul angajase mai multi barbati, majoritatea fosti militari si care urmau un tipar bine definit: robust, bine facut din punct de vedere muscular, fara pic de mila, fara familii. Ei aveau rolul de comandanti si erau clasa celor puternici, in timp ce prizonierii adusi jucau rolul de victime sau „experimente unice”, cum avea obiceiul sa le spuna doctorul.
Toti cei care au fost adusi fusesera insemnati cu un cod format din trei litere si trei cifre, astfel incat documentele si actele de indentitate au fost arse. Niciodata nu li se spunea pe nume ci erau folosite codurile acelea.
- CWI 137! Striga unul din condamnati apoi il insemna pe baiat. Tipa scurt de durere cand acul facu contact cu pielea lui insa celalalt comandant ce se afla in camera intunecoasa ii dadu o palma, tipand la el:
- Daca vrei sa vezi ce inseamna durere, provoaca-ma!
De atunci el deveni CWI 137 si chiar incepuse sa isi spuna singur asa, astfel incat in scurt timp uitase si numele lui adevarat si motivul pentru care ajunsese acolo. Ceda lagarului.
Ceau, ceau! Klau, vad ca te rod ideile, ceea ce mie imi place mult fiindca ai un stil aparte si frumos, usor de inteles, nu complicat si consider ca si bine pus la punct.
Imi place idea, sincer chiar imi place si sunt sigura ca ceva interesant se va perece in mizul povestii care va exploda in suspans si dinamism. Am eu doar o impresie sau un presentiment. Numele ficului este bun si atrage, pe mine una ma ademenit spre, acum cum spun mereu ramane la altitudinea autorului sa vada cum va merge sirul scenelor si ideilor si sper sa-l termini, nu renuntat orice ar fi.
Critica, hmmm nu prea am cum sa las deoarece lucrez destul de impecabil si asta mi s-a intimparit deja in mine, stilul tau e deja format in mare sau complet, cred ca singurele lucruri pe care ar trebui sa le ai in vizor ar fi virgulele... cred. Am impresia ca pe la inceput ai pus prost unele. Insa nu face crima acum, toti ave greseli si le putem corecta.
Am o intrebare: sa inteleg ca numele de CWI 137 ii apartine doar lui Tomas, deduc asta si din pricina numelui ficului, deoarece pare a fi 'numele de cod' al personajului principal, am dreptate?
Intreb fiindca m-ai derutat putin atunci cand ai scris ca toti au fost insemnati cu un nume de cod, am crezut ca toti o sa aiba acela cod. :))
Si sa revenim, imi place cum ai descris locul, chiar daca inca nu am o imagine vizuala prea clara e bine si asa, chiar am putut sa imi dau seama ca locul ala nu este roz si cute unde alearga iepurasi. Nici un caz.
Mie imi place, iti urez succes cu nextul si multa inspiratie! *hug*
Nix: Multumesc mult, scumpo pentru comm-ul tau. Ma bucur ca iti place si ca citesti. Si, nu. Codul CWI 137 apartine unui alt prizonier. Vei vedea tu cine. Tomas Newman era un alt barbat ce calatorise cu el.
Acestea fiind impartasite, va urez lectura palcuta si sper din siflet sa va placa. ^.^
[center].:: Page number 2 ::. [/center]
CWI 137 – codul acesta ii pecetluise soarta in acel loc abject ale carei granite dezumanizau cu o moralitate constransa acea subjugare proprie a fiecarei actiuni. Pentru prima data, CWI 137 se simti josnic ca face parte din rasa umana. Il imbracasera in niste haine gri lipsite de culoare ale caror miros de putegrai iti infunda mirosul. Macar acest lucru era bun, caci puteai sa mananci linistit supa aceea albicioasa a carui miros persista ca gasolina in aer. De cele mai multe ori ca paine li se dadea o coaja cel mai sigur resturi de la masa comandantilor pe care, prizonierii de cele mai multe ori o pastrau ascunsa sub acele uniforme largi, ce atarnau inestetic pe corpurile lor subtiri. Majoritatea slabisera considerabil atat din pricina mancarii precare si a conditiilor de viata infecte, cat si din cauza muncii asidue ce o faceau in fiecare zi. Dupa ce se dadea desteptarea toti se aliniau, fiecare buimaci si speriati, caci stiau ca dupa venirea comandantilor urma ceea ce ei numeau „trierea”. Asa-zisa triere era de fapt selectionarea celor mai slabi si nepotriviti pentru munca.
Comandantul-sef din acea zi – caci erau pe rand comandanti-sefi – investiga corpurile detinutilor si pe cei care el ii considera inutili ii scotea din rand si eraumai apoi trimisi la cabinetul doctorului. De acolo nimeni nu mai auzea nimic de ei. In principiu, se crezuse ca cei ce erau scosi in fata sunt eliberati, insa intr-o zi, comandantul-sef Balz Sierge ii scoase pe toti in spatele curtii aratandu-le misteriosul proces de dezintegrare a corpurilor celor ce fusesera deci condamnati la o moarte sigura.
-Voi, animale ce sunteti nu meritati sa traiti! Ne sunteti inferiori si acest gand va va macina la fel cum acidul asta toxic va va macina oasele si tot restul corpului, spuse el ca o incheiere a pledoariei sale seci si plina de cuvinte vulgare.
CWI 137 ramase consternat la vederea acelor atrocitati si, cu toate ca se temea de puterea acelor oameni carora cu betialitate le spunea „monstri”, continua sa isi tina capul sus si barbia ridicata propriul lui orgoliu fiind mult prea mare pentru a isi lasa mandria calcata in picioare de astfel de nimicuri, de scursuri ale umanitatii. In scurt timp, dupa ce afla ca mai intai se faceau experimente pe cei ce erau scosi din rand CWI 173 isi dadu seama ca acel cuvant „umanitate” nu exista in acel loc si ca indiferent cat s-ar lupta impotriva acelor suplicii constante avea sa piarda chiar el acea farama de ratiune ce il diferentia de restul animalelor. Cu toate astea, o ambitie putin ciudata si nebuna il facea din ce in ce mai mandru; incepuse sa le raspunda comandantilor si intr-o zi, chiar ridica tonul la Balz. Comandantul, a carei viata nefericita il urmarea pana si aici, il privea cu uimire si dezgust. Nici un alt detinut nu indraznise sa-i raspunda asa iar faptul ca il facuse „fiu de cu**a” il enerva intr-un mod destul de palpitant. Era o emotie ce nu o mai simtise pana atunci nici in orfelinat cand batea ceilalti copii si nici cand omora diversi oameni pentru bani. Totodata era uimit de faptura ce reusise sa i se impotriveasca, simtind pentru el in acelasi timp un dezgust venit de undeva din puterea lui de a spune: „Toti sunt niste lasi, niste oraseni ce nu stiu decat sa-si dea aere” insa si un fel de atractie enigmatica, ce-l tot facea sa studieze chipul prizonierului. Ii vazu pletele brunete revarsate pe fruntea sa acoperind partial ochii de un negru intens, nocturn si parca se simti si mai legat de acel chip a carui paloare i se parea destul de atractiva.
Acceptase postul acela de comandant din lipsa banilor si pentru ca doctorul il considera unul dintre cei mai buni oameni care ar fi putut ocupa acel post. De asemenea, Balz se simtea oarecum superior pentru ca doctorul avusese placerea de a sta de vorba cu el de cateva ori la o ceasca de ceai negru. Balz, placut impresionant de toate acele gingasii fara margini ale doctorului, incepu a-i povesti despre viata lui in orfelinat, despre primele crime si chiar despre cei doi ani cat statuse la inchisoare. In acei doi ani - desi pare aproape imposibil ca genul acela de bruta sa fie educata - ii spusese doctorului ca citise multe carti pe care ceilalti detinuti le primeau de la familiile lor. Pentru acele carti, povestea el, se varsa mult sange si cateodata asta se vedea pe paginile care erau imbibate in acel lichid.
Vorba ca CWI 137 se revolta impotriva celui mai de temut comandant ii confera o oarecare pozitie printre celelalte „experimente unice” mai ales fata de cei din grupa lui care il tratau cu o stima nemasurata si incepusera a-i spune „domnule”. Asta nu ii displacea, ci din contra ii hranea intr-un mod neobisnuit narcisismul facandu-l sa zambeasca des in fata celor ce-l priveau. In toate perechile de ochi puteai regasi acea combinatie intre teama si uimire, iar asta i se parea firesc. Pranzul din acea zi fusese mai bun ca niciodata. Pentru prima data in loc de linistea mormnatala se auzeau rasete, chicote si cuvinte rostite tare, fara nici un menajament. CWI 137 se simti mai in largul lui ca oricand discutand despre orice cu oricine. Cei din grupa lui strecurau cate un compliment la adresa lui privind actul lui de curaj si indrazneala de a se opune unui comandant, ceea ce il facu sa se umfle si mai mult in pene. Acesta stare era, insa, un fel de calm inainte furtunii caci, inainte sa termine macar de mancat, fuse ridicat de catre doi comandanti insotiti de Balz. L-au scos in curtea din afara cladirii si il legara de acea cruce de lemn apoi, cu un ranjet demonic si niste insulte pe masura, Balz incepu sa-l biciuasca.
CWI 137 nu arata insa nici un semn; nici ca il doare, nici ca ii place. Cand Balz isi revarsa suficient furia asupra corpului fragil al baiatului acum plin de vantai si rani adanci sangerande zambi in coltul gurii ca un fel de marturisire a faptului ca inca nu pierduse razboiul si ca aceasta fusese doar o lupta dintre cele ce aveau sa urmeze.
Comandantul se simti jignit si totodata contrariat de sentimentele lui in fata vederii baiatului. Ramase impresionat de puterea lui si mandria de a-si afirma acea infirma putere ce o poseda, dar totodata simti atata ranchiuna pe el pentru ca ii radea in fata asa cum facuse toata lumea de-a lungul vietii lui. Insa, motivul pentru care CWI 137 zambi era unul cat se poate de nenatural in acea situatie; in timpul biciurii isi amintise numele sau: Carl Litz.
Balz il urmarea inca cu aceeasi amestecatura de sentimente in privire si cand Carl isi ridica capul, zambind inca, se simti atat de constrans de privirea aceea incat o clipa statu imobil in fata imaginii baiatului. Isi indrepta privirea spre incheietra lui si repeta de cateva ori codul sau de inmatriculare invatandu-l, apoi le ordona comandantilor sa il dezlege si sa il duca la subsol in seara aceea. Subsolul era un fel de camera in subteranul cladirii, plina pana la jumatate de apa murdara si fecale care destina „corectarii” comportamentului detinutilor.
In noaptea aceea, Balz revazu toate momentele din cursul zilei, iar mintea i se opri in mod straniu asupra chipului zambitor al lui Carl, ca un fel de amintire macabra a lucrului ce-l facuse. Il obseda.
Ceau, ceau Klau! Mersii ca m-ai lamurit cum sta treabam, eu am crezut altceva.
Ca sa fiu sincera nu prea am ce comenta a fost placut capitolul, ai descris interesant, iar personajele continua sa ma uimeasca.
Da, ai avut greseli de tastare, insa doar la inceput si o singura repetitie (daca nu ma insel cumva), in rest ai condus bine actiunea, ai descris suficient incat totul sa se clarifice in capul meu, iar acest Carl ma face sa zambesc intr-un fel sau altu. Acum cine e ciudatul aici? Eu. :)) Am impresia ca ceva super va iesi din ficul asta si de acum pto spune, chiar daca nu ai prea scris nu stiu cat - sunt doar doua capitole -personajele deja parca prind contur si imi place cum le-ai dat forma, cum i-ai finisat pentru inceput.
Imi plac numele lor de cod, mi se par interesante si sunt sigura ca totul o sa devina si mai palpitant de atata pe parcurs. Simt asta. <3
Blaz asta imi da fiori pe sirea spinari, sincer m-a incantat acest capitol si nu prea stiu cum sa exprim aceste emotii fluturatoare din sufletul meu. Ai reusit sa-mi captezi atentia intr-un mod galant si misterios. Locul in care Carl se afla e infect, mizerabil, fara dreptate si fara pic de omenie, suflet, insa m-a captat descrierea si felul in care lucrurile incep a evolua. Insa asa cum am mai spus fi atenta la greseli si virgula - si ca tot veni vorba de ele, mi s-a parut ca nu le-ai mai pus anapoda, ori sunt eu chioara, ori nu am mai putut sa fiu destul de atenta ca sa captez acele lucruri, povestea a decurs lin.
Succes in continuare si multa inspiratie! Eu o sa trec mereu pe aici si astept nextul. *hug*
Nix: Heya, scumpa. Ca de obicei, multumesc mult de comm si ma bucur din suflet ca iti place. Legat de virgule, am cerut ajutorul ciuva priceput si m-a ajutat. So, my love, for you, Next.
Lectura placuta, dragi cititori. ^.^
[center].:: Page number 3 ::.[/center]
Noaptea aceea la subsol fusese pentru Carl o adevarata revelatie. Isi daduse seama, cat indura frigul si mirosul insuportabil, ca indiferent daca opuneai sau nu rezistenta tot sufereai. In plus, alegerea facuta de el i se parea corecta. Daca isi simtea corpul suferind si se vedea in agonie putea sa ramana inca la acea stare de stabilitate psihica si sa nu isi piarda orice motivatie de a gandi limpede. Acel loc te putea aduce usor in pragul senilitatii; toate acele suplicii, conditiile absolut infecte si acea brutalitate manifestata de oricine te facea sa te intrebi daca nu cumva asa sunt de fapt oamenii. Carl ajunsese la concluzia ca „da”. Pana la urma cu totii erau niste canibali nesatuli a caror macabritate inascuta era acoperita de un strat fin de educatie si acea mandrie a evolutiei. Cu toate ca nu erau decat niste primitivi in costume scumpe si pretentioase, se comportau de parca ar fi mai evoluati si mai plini de moralitate decat celelalte fiinte. Incepuse sa desconsidere oamenii si, desi facea parte din acelasi regn ca si ei, i se parea ca ce se intampla in acel loc este chiar si peste puterea omului de a face rau.
Insa nu a fost singurul lucru care l-a realizat Carl in acea seara. Pe la ora doua dimineata somnul lui Balz fu iar intrerupt de imaginea baiatului a carui nume ii revenea clar, cu impetuozitate in ganduri, rasunand ca un ecou puternic: CWI 137. Se ridica din pat si isi imbraca uniforma kaki a carui material mirosea a acel loc si era patata de noroiul deja uscat si imbibat in tesatura aceea veche si decolorata. Isi lua ghetele lungi, militaresti, fara nici un fel de luciu si iesi din camera lui, slab luminata si ingusta. Cand sa iasa isi lasa capul in jos, fiindca usa era scunda, la fel ca si tavanul camerei apoi merse in liniste, din cand in cand cate un sobolan trecand in fuga prin fata lui. Il enervau rozatoarele acelea tampite si, fiindca ii puteau da de gol prezenta, hotara sa calce pe unul din ei. Intestinele micii fiinte se imprastiara sub privirea lui Balz ce se defata cu zambetul pe buze la vederea actului lui criminal ce-l efectuase. Se simtea din nou acelasi asasin de temut ce era odata. In unele momente, se intreba daca venirea lui aici fusese o alegere buna insa, gandindu-se la faptul ca in loc de comandant ar fi putut fi prizonier, isi multumea singur pentru decizia luata. Lua o lampa de undeva dintr-un colt al holului si cobora la subsol pentru a-l vedea pe baiatul ce ii obseda acum mintea si ii imbolnavea sufletul cu o dependenta abstracta.
-CWI 137, esti aici? Spuse el, vocea lui fiind proeminenta si calma. Acum parea alt om fata de acea bestie ce-l lovea fara mila. Probabil ca comandantul insasi stia ca el nu e acea bruta fara nici un fel de limite ale sadismului insa asta ii era meseria si stia prea bine ca ar fi renuntat in orice clipa daca nu ar fi fost afurisitii aia de bani.
Carl nu raspunse. Era mult prea scarbit de imaginea barbatului acela ca sa mai poate macar sa-l priveasca. Isi tot repeta in minte ca nu avea sa-i raspunda si ca va pastra o distanta bine impusa de el, ca ii va spune in cele din urma sa se care daca nu il va lasa sa sufere in tacere. In schimb Balz, deloc deranjat de tacerea baiatului, il lua pe bratele sale si il duse, intr-o liniste chirurgicala, in camera lui. Carl il privi atent pe barbatul ce parea ca vrea sa-l ajute. Ce are de gand bruta asta?, isi spuse acesta in minte in timp ce ii scruta cu atetie trasaturile dure ale fetei. Avea ochi puternic reflectati spre rosu desi culoarea lor era de-un verde-maroniu destul de rar intalnit, iar parul lui, tuns destul de scurt pana la ceafa, avea nuanta blanda si dulce a ciocolatei amaruie. Era asa diferit de el, iar asta il facu sa il studieze in detaliu. Detinea, cu o vizibila inconstienta, o frumusete tare ciudata, ba chiar eleganta ar fi putut spune. Carl isi aduse aminte de Sir-ii de prin cartile lui cu Epoca Victoriana si isi dadu seama ca acel model masculin adus la o perfectiune aproape conjugata in virilitatea barbatului deprinsa de-a lungul secolelor era transpusa tabietliu in imaginea celui ce statea in fata lui si caruia, cu dezgust si stupefactie in gand, ii spunea simplu „bestie”. Acel echilibru ciudat intre suferinta si uimire il facu pe baiat sa simta o emotie necunoscuta lui. Balz il privi putin, admirandu-i frumusetea atat de fragila si inocenta. Pentru el, frumusetea adevarata era acea esenta a bucuriei, acea puritate ingenua, era ceea ce el nu fusese niciodata, iar CWI 137 intregea acele calitati aproape serafice. Il fermeca.
Scoase dintr-un dulapior scund din lemn de cires o cutie cu niste medicamente si pansamente. Se apropie de patul tare pe care statea CWI 137 si ii zambi ferm, sigur pe el, ca si cand ar fi vrut sa-i spuna ca poate avea incredere in el, ca tot spectacolul din curte, toata bataia aceea fusese doar ceva ce fusese obligat sa faca. Carl intelese sensul acelei arcuiri ale buzelor lui Balz si de indata ce se ridica isi dadu acea uniforma jos. Pe corpul lui mic si slab se vedeau inca urmele biciului si de asemenea, pe biciul aflat in coltul camerei se mai vedeau urmele sangelui si pielii lui Carl. Niciunul nu spunea nimic si, cu o indemanare de-a dreptul minutioasa, Balz incepu sa-i curete si sa ii bandajeze ranile. CWI 137 isi duse mana la gura, muscand din ea, moment in care comandantul rupse o bucata din cearsaful gri de pe pat si i-o inmana. Trebuiau sa fie tacuti daca voiau sa scape in viata. Camerele de supraveghere nu erau pornite pe timpul noptii si asta era bine, insa daca comandantii ce faceau rondul ar fi auzit sunete stranii mai mult ca sigur amandoi aveau sa-si gaseasca sfarsitul in cazanul acela de tabla. Dupa ce ranile au fost toate bandajate barbatul scoase o bucata de paine si i-o inmana lui Carl, zambind protectiv. Baiatul ezita putin insa cand vazu painea aceea aurie si pufoasa a carui miros ii imbata apetitul cu dulcea savoare, o lua si o manca sub privirea calda a comandantului.
-Mul-tumesc... spuse CWI 137 privindu-l temator pe barbat. Balz zambi si ii spuse cu o voce mieroasa, putin prea dulce decat ar fi vrut sa fie:
-Imi pare rau pentru raul provocat. Ar trebui sa dormi.
Baiatul dadu afirmativ din cap si se intinse cu greu pe suprafata tare a patului, inchizand ochii. Comandantul se ridica si stinse lampa, intunericul cuprinzand camera mica. Se aseza pe un scaun ce scartai puternic sub greutatea corpului lui si isi lasa capul pe spate pe spatarul tare al acestuia, adormind rapid. Se simtea multumit cu sine ca facuse acele lucruri si era sigur ca si CWI 137 il indragea acum. Simtea un fel de emotie straina fiind atat de aproape de cel ce ii rapise gandurile si fiecare parte din interes, facandu-l sa fie mai bun, mai calm, mai... Uman. Devenise din „bestie”, „comandant”.
P.S.: Scuzati-ma ca e scurt. Promit ca urmatoarea pagina va fi mai lunga. Kiss-you.
Ceau, ceau! Da si voi fi aici pana la finalul povestii. <3
Mi-a placut foarte mult finalul, vad ca ai rezolvat treaba cu virgulele de asemenea aici observ ca nu mai exista atatea pronume personale si posesive. Insa lucrul care ma face sa cred cu tarie ca nu se mai gasesc, momentan, atatea este si din pricina plotului si a povestii, in care cu greu se gaseste increderea in altii. Vad o intorsatura fascinanta, contrastul dintre cei doi este de laudat si imi place felul in care lucrurile evolueaza. Poate prea rapid, insa orice este posibil cum si in realitate dupa furtuna poate urma soarele, iar dupa soare din nou o furtuna in cateva minute sau secunde. Intelegi care este treaba.
Am impresia ca ai doua greseli de tastare, nimic grav, mi-a placut acest capitol, iar comandandu-l nostru pare din ce in ce mai atragator chiar daca nu ai stat sa-l descrii pana la maduva. Sunt multe mistere care doresc a rascolii adevarul si lumina. <3
Nu mai am ce spune. Astept nextul, succes in continuare scumpa mea!
Nix: Oh, Nix, my love~ How could I tell you that I love you so much? <3 So.. Multumesc mult pentru prezenta ta si pentru ca ma ajuti cu sfaturi. Sank u, inca o data si sper din suflet sa-ti placa.
De asemenea multumesc si celor ce citesc fic-ul si va urez tuturor o citire cat mai placuta. Kiss-you, all. ^.^
[center].:: Page number 4 ::. [/center]
Dimineata, inainte ca altcineva sa reuseasca sa se trezeasca si chiar inainte de rasaritul soarelui, Balz se trezi si se uita buimac in camera luminata slab de semi-lumina crepusculara de afara. Ramase suspendat, privind corpul baiatului, intre indecizia lui de a-l trezi si a-l trimite cu restul prizonierilor sau sa il tina langa el. Cea de-a doua dorinta era mai puternica insa frica de a nu fi prins – fiindca stia ca daca vreun alt comandant ar fi aflat ce facuse, CWI 137 ar fi fost trimis direct la cazan – il facu sa cedeze acelei temeri continue. Il trezi pe Carl, scuturand corpul lui subtire si ii sopti, ca si cum i-ar fi fost frica sa il atinga mai mult din cauza gingasiei lui, sa se trezeasca pentru ca ar putea avea probleme. Baiatul il privi atent pe cel ce ii vorbea pe acel ton bland si deodata gasi prezenta lui ca un fel de semn divin. Era o placere primordiala si infantila ceea ce simtea atunci; avea un aliat in acea teroare si asta ii provoca o exaltare de-a dreptul triumfatoare in tot absconsul in care era tras pana atunci. Se imbraca, fara nici un alt cuvant, cu acea uniforma gri, plina de sange ce pur si simplu atarna pe corpul lui firav si sub privirea admirativa a comandantului, Carl pasi felinic, cu un mers leganat si ridicat usor pe varfuri insa foarte feminin si pasional in acelasi timp apoi isi intoarse pentru o ultima data capul spre binefacatorul lui. Balz ii zambi stramb in coltul gurii si ii spuse cu blandete si calm in voce:
-Pe diseara.
Acele doua cuvinte ii facu inima sa trepideze intr-o rabufnire puternica si ochii sa se mareasca; simti acel deliciu de a fi protejat de cineva si simtea ca asta ii reveanea intru totul. Iesi din acea incapere indreptandu-se spre grupul lui prin acel intuneric dens si, cand se puse pe bucata lui de patura asezata neglijent intr-un colt al camerei, pe buzele lui inflori un zambet complicitiv, aproape superior. Sentimentul acela de siguranta ii provoca o fericire absurda si cu sentimentul ca el chiar are pe cineva de partea lui il facu, in zilele urmatoare, sa se simta mai plin de viata ca oricand. Se bucura din cele mai mici prostioare, vorbea mai mult ca niciodata si chiar, cu gandul ca in momentul in care soarele apune si imbratisarea noptii linistitoare afunda toate scancetele si lacrimile lagarului in nimicnicie, incepu a nu se mai lupta cu acel loc sau cu comandantii si astepta cu o nesfarsita nerabdare momentul in care il va intalni pe cel care ii aducea farmecul de a vorbi liber si de a gusta din painea aceea aurie. Adevarat ca, il interesa mai mult gustul painii ce ii provoca apetitul la un festin culinar adus aproape in pragul de orgasm gastronomic – desi era doar o bucata de paine – insa nici prezenta comandantului nu i se parea deloc rea, mai ales cand ii povestea despre viata lui. Considera ca are un mare dar de a povesti si stia sa infloreasca astfel acele istorii si sa imbine cuvintele intr-o maniera in care il facu sa uite, de mai multe ori, sa mestece. Ii arunca priviri complicitive si usor tandre cateodata cand se afla in rand dimineata iar Balz ii intorcea acel „favor imens” (cum il numea el) cu un zambet discret. Toate acele dragalasenii dintre ei doi ii hranea cu o nemuritoare dorinta obsesia barbatului ce manifesta tot mai mult dependenta lui fata de CWI 137.
Unul dintre „brute” se apropie intr-o zi de masa la care mancau cei din grupa lui Carl si, impartind cu ei o paine, se alatura discutiei. Asta trezi in Balz o suspinciune concentrata cu violenta in sentimentul permanent de gelozie atunci cand cineva se apropia de pretiosul lui CWI 137. Cu toate ca se intalneau de deja sapte zile el nu ii stia numele adevarat. Gandul ca detinutul il lua in ras si isi batea joc de sentimentele lui il devora incet pe dinauntru ca si cum o toxina ii infecta inima cu amaraciune si dezgust. Insa Carl nu simtea nici un fel de amabilitate ridicata la gradul de prietenie pentru nimeni din jurul lui si isi permitea luxul sa zambeasca in fata tuturor, fara teama sau retineri, castigand astfel admiratia multor persoane printre care si comandanti. Incepuse chiar, de vreo doua zile, sa se regaseasca in lumea creatiilor lirice in care intrase de prin clasele post – gimnaziale cand scria poezii si versuri pentru trupa de teatru a liceului. Desi nu le arata nimanui era incantat de ceea ce reusi sa scrie. Foile le avea de Balz; le luase intr-o seara cand vazu un teanc de coli albe aruncate intr-un colt de camera si, cu ajutorul unui carbune, improviza un condei. Cand venise timpul sa se intalneasca cu aliatul sau, lua una din acele poezii si se indrepta spre camera comandantului. Intra, ca de obicei, rapid si fara mult zgomot, apoi ii spuse ca are ceva sa-i arate. Nici nu il lasa sa ii dea painea ca, baiatul incepu sa citeasca acea poezie cu tente romantice si cu o profunzime de-a dreptul spectaculoasa pentru un tanar de varsta lui. Balz privea cu desfat si rumega fiecare cuvant de-al baiatului, contempland admirativ talentul si felul in care acesta pronunta acele cuvinte, plin de patos si senzualitate. Desi nu prea intelegea el toate sensurile ascunse ale acelei creatii si toate nuantele pe care Carl le dadu compozitiei, inima i se umplu de o emotie atat de mare pentru felul in care imbina cuvintele si cum reusi sa-l faca sa tresara usor la fiecare cuvant accentuat cu o tonalitate putin diferita.
Dupa ce termina poezia, barbatul il privi cu aceeasi ambigua aspiratie pe baiat si CWI 137 se gasi deodata in situatia sa se inroseasca cand auzi cuvintele pompoase ale comandantului:
-Oh, Doamne. Atat de frumos, de profund. N-am citit eu multa poezie dar sunt sigur ca l-ai fi putut atinge pana si pe cel mai negru suflet.
Cuvintele magulitoare si privirile pline de respect si condescenta il facura pe Carl sa zambeasca frenetic, sa nu se mai gandeasca la nimic. Ii provoca un dezmat narcisist acele cuvinte si dulcegarii spuse de barbat si, in acea noapte, nici painea nu o termina de mancat. De obicei doar binefacatorul lui vorbea in timp ce Carl asculta smerit si docil ceea ce spunea, insa in acea seara se simti mai liber ca niciodata in grai si incepu si el a-i povesti despre propria-i persoana, evitand parca dinadins folosirea numelui real. Incantat de ceea ce se petrecea intre ei doi, Balz uita de gelozia lui neintemeiata si, facandu-si curaj, ii spuse pe un ton timid:
-Dar... Numele tau?
-Carl. Carl Litz, spuse baiatul intinzand mana sa firava si subtire ce parea atat de mladioasa in mangaierea unei raze de luna. De obicei stateau cu lumina aprinsa insa baiatul insista sa fie stinsa (ar fi putut fi faptul ca nu voia sa-i arate barbatului cata incantare ii provoca prezenta lui ori pentru ca se simtea mult mai liric si romantic la lumina lunii).
-Balz Sierge, spuse comandantul strangandu-i mana. Acea atingere fina, acel suras vazut difuz pe intuneric; ce se intampla cu inima lui de numai la o atingere incepea sa se zbata dement in piept ca si cum ar fi vrut sa strabata cutia toracica si sa fuga in bratele lui CWI 137?
-Incantat, continua tanarul zambind copilareste si strengar. Se simtea un copil in prezenta atat de masculina a lui Balz si numele lui... Il incanta sa pronunte incontinuu in mintea lui „B – A - L – Z” de parca acele litere ar fi fost de o sacritate pura. Barbatul ii raspunse cu un „de asemenea” apoi discutia celor doi continua. Rasete, priviri lubrice si contemplative, pareri in contradictoriu sau din contra, impartasite; la sfarsitul noptii – niciunul nu dormise insa, bucuria de a fi unul langa celalalt captandu-le toata atentia – Carl lua painea spunand ca avea sa o imparta colegilor lui de grupa. Se ridica de pe pat, moment in care si Balz se ridica sa-l conduca si deschise in liniste usa apoi, intoracandu-se fugitiv pronunta un soptit „multumesc” si ii depuse pe pielea obrazului un sarut inocent si dulce, apoi se strecura rapid afara.
Noaptea aceea fusese pentru barbatul ce ramase impietrit mai bine de cateva minute in acel loc, urmarind intunericul holului, o voluptate si un dezmat adus aproape de granita simturilor cele mai fine ce le-ar putea avea cineva ca si el.
A doua zi dimineata, in timpul trierii cei doi isi aruncau priviri si zambete, fara sa prevesteasca macar pe putin ceea ce avea sa urmeze. Ideea ca prizonierii incep sa se simta bine in acel loc si ca reusisera sa converteasca cativa comandanti la fericirea lor nu il interesa pe doctor (atat timp cat lui ii aduceau alti indivizi pe care sa-si efectueze experimentele de natura neurologica – operatii pe creier de obicei -), insa pe sponsori da. Ei voiau sa vada suferinta, chin, lacrimi si daca persoana ce provoca atat de multa buna dispozitie in randul detinutilor avea sa dispara, acea tortura si oroare (ce le placea atat de mult finantatorilor) avea sa se intoarca in fata micilor ecrane ale camerelor de supraveghere. Cel vizat era, deci, CWI 137.
-CWI 137! striga comandantul-sef din acea zi. Carl nici nu-si daduse seama ca numele ii fusese strigat – fiind prea concentrat asupra placerii de-al fi vazut pe binefecatorul lui – insa cand vazu ca expresia barbatului pe care il privea se schimba in tragic isi dadu seama ce se intampla. Corpul lui firav fu scufundat intr-un tremur violent iar toata fiinta lui nega faptul ca el ar putea sa moara atunci. In cateva momente, insa, cand comandantii il tarasera dupa ei pe acel lung hol, se vedea mergand deja pe scandura si scufundandu-se in acel cazan. Simtea cum totul arde in el, cum vocea il paraseste, cum se sufoca si toata viata i se scurge in acel lichid toxic. Isi intoarse capul spre Balz ca o ultima speranta insa el statea imobil, impasibil, privind cum dragul lui protejat e dus spre o moarte chinuita si inevitabila. Il parasise.
Ai o mis o virgula. :)) Caci in rest nu mai stiu, am fost atat de cuprins in profunzimea povestii, incat mintea mea a incercat pe tot parcursul citirii sa reflecte asupra imaginilor derulate precum la cinema.
Nu, chiar nu am ce spune, nici nu cred ca ai avut greseli. Singra e o virgula uitata inaintea lui iar, dar in rest foarte bine. Da, deci m-ai lasat fara cuvinte acum, totusi cum spun mereu: sa vedem cum evolueaza lucrurile mai departe de atata.
Me liked it!
Succes si multa inspiratie in continuare Klau, scumpa si iubita mea draga. *giggle* ( am ajuns sa ne si alintam :)) )
Nix: Multumesc, scumpo! Mmm.. Thx for sustinerea ta si pentru toate parerile si pentru sfaturi. Iti urez lectura placuta and kiss-you! ^.^
Si pentru ceilalti cititori; va multumesc din suflet ca citit si sper sa va placa. Lectura placuta.
[center].:: Page number 5 ::. [/center]
Carl testa la cele mai inalte culmi ale supliciului sentimentul de a fi abandonat, pierdut. Pierdu din vizor pana si faptul ca urma sa fie dezintegrat de viu in acel cazan, gandindu-se la binefacatorul lui ce nu facu nimic pentru el. Inca ii aparea in minte privirea lui imobila, glaciara a carei profunzimi nu exprima nimic. Imaginea lui in acel cazan, pe moarte, ii aparu in minte ca un fel de semnal. Incepu sa tremure si mai tare iar lacrimile ii curgeau neincetat pe obrajii albi. Insa, in loc sa fie dus cu ceilalti prizonieri, acesta fu tarat pana intr-o camera bine luminata si mobilata, a carui birou de pin imprastia mirosul intepator al sevei. Se uita buimac, fara sa inteleaga ceva, si incepu sa tipe la comandantii care nu ii dadeau atentie. Acea indiferenta totala de care se lovea peste tot –mai intai la Balz si mai apoi la calaii ce aveau grija de el – il facu sa se ghemuiasca nevolnic pe jos. Capul ii era pe genunchii stransi la piept si lacrimile ii udau uniforma murdara.
Usa se deschise cu un scartait scurt apoi, ridicandu-si capul, ochii sai se marira de uimire si emotie; in fata lui statea Balz, zambind, ochii lui tradand aceeasi blandete si pace. Detinutul ramase la fel de impietrit, fara sa stie ce sa faca sau sa spuna. Doar cand vazu ca Balz vine spre el si il ridica incepu a gandi si primul impuls fu sa-l ia in brate pe comandant. Barbatul ramase surprins de gestul lui Carl insa, fara nici o retinere, il stranse in brate cu putere soptindu-i ca totul e bine si ca trebuia sa se calmeze. Il lua de mana pe baiat a carui corp inca tremura si, dand inainte cateva ordine, deschise o usa si intra in acea camera.
Baiatul ramase surprins, mai mult decat uimit in fata vederii camerei; era o baie curata, mare a carui parfum si stralucire il invita sa se rasfete in luxul apei curate si a sapunului de levantica. O lacrima i se scurse pe obraz... Nu mai simti atata emotie sau fericire de cand se stia. Nu prea intelegea ce se intampla insa nu astepta mult si isi dadu uniforma jos, corpul lui pe care inca se vedeau urmele biciului fiind total dezgolit. Intra in cada ce era deja plina cu apa calduta si isi inchise un timp ochii. Comandantul trase un scaun, ce se afla intr-un colt al camerei, langa marginea cadei si se aseza pe el.
-Azi dimineata am fost avansat. Doctorul m-a chemat in birou la el si mi-a spus ca as fi potrivit pentru gradul de comandant – sef.
Baiatul il privi zambind si ii spuse cu lacrimi in ochi:
-Dar... Cum ai facut toate astea?
Balz zambi si il intoarse pe baiat cu spatele la el, spalantu-i umerii. Mangaierea fina a mainilor acelea mari il facura pe Carl sa ofteze slab de placere. Se simtea bine, protejat si deodata isi dadu seama ca toata acea fericire depindea de barbatul acela. Ce ii facuse de fiinta lui il vrajea atat de mult? Daca ar fi putut si daca orgoliul l-ar fi lasat, i-ar fi sarit in brate, l-ar fi sarutat apoi ar fi petrecut o noapte fierbinte cu cel pe care il iubea atat de mult. Numai gandul la acele atingeri il facu sa vibreze slab si sa geama infundat. Se simtea mai rasfatat ca niciodata si sentimentul de avea pe cineva care sa aiba atata grija de tine nu-i displacea deloc. Iubea felul in care comandantul ii vorbea, iubea privirea aceea calda si familiara si totodata adora trasaturile bine definite ale chipului ce il obseda atat de mult. Da; se indragostise de acel barbat fara ca nici o limita a ratiunii sa se impotriveasca acelui sentiment.
Se intoarse, prinzandu-i mainile lui Balz, si ii spuse:
-Multumesc.
Barbatul zambi, apoi, apropiindu-si chipul de al lui, il saruta pe frunte protectiv si dulce. Privirea baiatului cand facu acel gest scanteia de ardoare si de o dorinta atat de mare de a fi a comandantului, incat Balz se intreba daca doar el vede acele sentimente launtrice in interiorul lui Carl.
-Placerea mea. Trebuie sa stii insa ca finatatorii sunt cu ochii pe tine. Spun ca esti mult prea fericit si asta aduce bunastare si lagarului, spuse barbatul spalandu-i umerii, de data aceasta, din fata. Mainile lui cercetara atent pielea bratelor sale subtiri si firave apoi ii mangaie pieptul cu apa calduta si sapun, simtind el insusi o excitare aparte. Ar fi vrut ca acea fiinta atat de gingasa sa fie a lui si era mai mult ca sigur ca plcerea ce avea sa o simta o va intrece pe toate cea simtita pana atunci. Numai vazandu-i corpul, zambetul, prvirea se simtea alt om. Nu mai era acea bruta fara sentimente ci era sclavul unei iubiri atat de idilice incat i se parea de-a dreptul paradiziac acel sentiment.
-Nu imi pasa, spuse Carl prinzandu-i o mana. O mangaie apoi o duse la buzele sale subtiri si, sarutand-o, ii spuse:
-Tu esti aici. Nu imi este teama de nimic.
Comandantul tresari in urma acelui gest insa zambi fericit si, sarutandu-l pe frunte, ii spuse ca iese sa rezolve niste treburi. Uitandu-se in urma lui, Carl vazu ca binefacatorul lui era mai aranjat ca niciodata si nu putu sa nu remarce izul de parfum barbatesc lasat in urma lui. Dupa ce corpul lui fu imbaiat cum trebuie isi lua un halat pe el si isi sterse parul negru cu un prosop, privindu-se in oglinda. Dadu cu mana pe ea pentru a sterge aburul apoi isi privi chipul. Poate i se parea lui dar era mai frumos decat atunci cand venise in acel loc. Cand fusese recrutat era o epava, nu mai avea nevoie de nimeni si nimic. Ea il facu sa ajunga in starea aceea. O iubea mult insa nu isi putea lasa mandria calcata in picioare; il inselase si nu mai merita o a doua sansa indiferent de cat de mult o iubea. Iar acum nu ii parea deloc rau.
In ochii lui vedea aceeasi combinatie se sentimente: emotie, iubire, placere, toate dand un farmec interior si enigmatic chipului lui alb. Isi inspecta apoi corpul – nici acesta nu arata atat de rau, ba chiar ii placea de el – si iesi din baie. La birou, fumand o tigara scumpa, statea Balz. Zambi iubitor cand privirea baiatului se pierdu in a lui apoi se ridica si, fara sa astepte nici un moment in plus, il imbratisa strans. Baiatul nu refuza acea urma de tandrete prezentata de comandant, ba din contra, il stranse cu putere in brate apoi, ridicandu-si chipul, buzele lor se intalnira. Incepuse timid, cu cateva miscari inocente si nepricepute mai mult din cauza emotiei insa in timp, dupa ce Balz isi introduse limba in gura lui, il saruta tot mai pasional, tot mai avid dupa el.
Comandantul era in pragul frenetismului incercand sentimente de-o intensitate nemaintalnita pana atunci. Ii apuca mijlocul, moment in care Carl isi agata mainile de gatul lui si se ridica pe varfuri, apoi il saruta tot mai adanc si aprins. Iubire; atat ii putea veni in minte baiatului iar acel sarut atat de pervers dar totodata tandru il facu sa se simta atat de cald in obraji, de parca s-ar fi topit langa comandantul lui. Noroc ca bratele puternice ale barbatului il tineau, caci altfel s-ar fi contopit cu podeaua. Isi desprinsera buzele si, gafaind slab, se privira in ochi cu acelasi zambet senzual pe buze, inca imbratisati. Daca Carl credea ca acel loc avea sa fie o oroare pentru el, descoperi acum ca nici in cele mai tainice vise ale lui se gandi ca avea sa fie atat de fericit si implinit. Il iubea...
Owww, ce capitol... plin aproape de greselute. =))
Klau nu ai pentru ce imi multumii, sunt aici fiindca creatiile tale sunt melodioase si placute ochilor si inimii mele. Si pe langa asta stiu sigur ca un com nu strica, face bine la inimioara autorului, fapt care il determina sa exceleze si sa se umple de fericire. Eu una ma bucur ca interactionezi cu mine pozitiv, asta mai ales cand las critica. Nu te superi si urmezi cat poti tu de bine sfaturile. (your not my dog, you are my friend!)
Sa revenim la oile noastre: vreau scene fierbinti intre astea doi! De ce? foarte simplu: sunt adorabili impreuna, iar Balz este un tanc si Carl o floare plapanda, are sa fie hot aici. Tot ce vreau sa spun este sa nu te sfiezi cand scrii hentai si sa-i dai bice, ca noi cititorii - mai ales eu - suntem trup si suflet aici.
Siii~ cum spuneam o mica critica: nu mai uita si fi atenta ,inainte de "iar" si "dar" se pune virgula pe langa asta ai avut si cateva greseli de tastare si parca si de expresii. Nu mai enumar si restul, insa vi mai atenta la virgule ca deobicei tu la asta te incurci si nu uita de iar si dar.
In rest mi-a placut foarte mult acest capitol, pacat ca te-ai oprit doream mai mult, mult mai mult, mega mult, extra mult. Why can you not write more lovely-dovely-hard-core-hentai between those two? Te tin eu minte!
Ok, gata cu glumitele si prostiile mele handicapate. Succes si multa inspiratie in continuare.