Animezup - forum manga si anime

Gen: Fantastic & Drama
Limba: Romana
Varsta recomandata: 13+
Critica dorita: Simpla
Observatii: Accept si critica distructiva. Nu ma deranjeaza. Spune-mi ce iti place/ displace.





Capitolul I

Nu nigea, iar picaturile de apa nu se indurau sa adape pamantul insetat. Un vant rece mangaia oasele bietilor pamanteni, iar felinarele invechite isi trimiteau cu sfortari neomenesti lumina catre cei ce depindeau atat de mult de ea. Intr-un colt ascuns, un batran cocosat povestea la caldura unui foc istoria sa, captand atentia micilor gura-casca.
Era in jurul anului 1016, pe cand un barbat inalt, tacut, cu un par negru ca ceara si ochi verzi dorea sa-si curme zilele intr-o apa ce susura tacut. Nu mai vedea ce se intampla in jurul sau- nici macar grupul de militieni ce se indrepta spre el in pas alert. Luandu-si avant, dadu sa se arunce si cand corpul sau se departa de pamant, un brat vanjos il trase cu putere inapoi in locul din care de multi ani nu reusise sa scape. Speriat, se intoarse sa-l vada pe cel ce i-a redat sansa de a trai cat si chinul ce se hranea cu fericirea lui. Ii privi ochii si astepta. O picatura de apa cazu din vazduh lovindu-i nasul. Apoi alta, ce de aceasta data, ateriza pe ochii. Picaturile cadeau si nu pareau sa inceteze, ca si cum natura si-ar fi sarutat pruncul pe care ar fi putut sa-l piarda.
Amintirile patrunsera in mintea barbatului parca aduse de ploaie, ravasiindu-i cursul gandurilor intr-un asa hazard incat ,desi treaz- cazu in visare, aducandu-si aminte de toate clipele vietii. Intelese ca viata a insemnat pentru el sansa la fericire si isi aduse aminte de vechia sa iubita, Altera. In fluxul amintirilor, ii simti mireasma, cat si palmele delicate ce de atatea ori ii mangaiasera fata. Fara sa prinda de veste, un alt fel de stropi- calzi si moi, ii mangaiau obrajii inrositi de trairea ce o avea.
Militienii se uitau la barbatul ce plangea si il lasara in pace, observandu-l indeaproape. Era ca si cum sentimentele sale si senzatile ce le avea ar fi format o aura ce-i cuprinsese pe oamenii legii, acestia lasandu-se purtati de ea in amintiri proprii.
In sfarsit, luna iesi dupa nori, ce dorind sa-i fereasca goliciunea de ochii muritorilor, deseori o invaluiau in puf. Era alba si stralucitoare prevestiind sfarsitul unei zile si inceputul unei lumi ce aducea bucurie in sufletele celor ce visau.
Revenind la subiect, va pot spune ca Aurel-caci asa il chema, imbratisase cald pe cel ce-i salvasera viata, multumindu-i, dupa care pleca in directia in care simtea ca cineva il asteapta.
Batranul se uita la micutii ce purtati prin lumea imaginatiei, uitase-ra sa-si inchida guritele murdare.
Cu un zambet plin de bunatate, se ridica, dezmortindu-si picioarele si spuse pe un ton autoritar -pe care stia ca de nu-l foloseste, micutii o sa-i ceara continuarea povestii atat de insistent incat el nu o sa li se poate opune:
-La culcare acum, restul pe maine!
Copiii, inca purtati pe mainile imaginatiei, vazura apa, cerul cat si barbatul ce privea valurile cu o tristete adanca.

Un titlul destul de complex, după părerea mea. Din el poţi desprinde nenumărate povestiri, iar una dintre ele se află chiar aici.
Îmi place felul tău de a exprima prin cuvinte trăirile anterioare, fie ele bune sau rele, ale personajelor tale - personajului - căci este doar unul aici.
Înainte de toate încercă să fi mai atent căci de multe ori pui încă o literă în plus sau liniuţă, chiar şi contopirea anumitor cuvinte între ele... Te-ai prins tu.
E scurtă, dar frumoasă, destul de "cârlionţată" povestea. De ce aşa? Deoarece ma cam dus în eroare puţin, nu doar că ai reuşit să te joci cu întreaga descriere, dar la rândul tău şi cu mintea mea.
O poţi lua ca o parte negativă, însă şi pozitivă. Ştii când să accentuiezi sentimentele şi momentele de imapct, dar creezi anumite confuzii ce derutează imaginaţia, te încurcă şi parcă pierzi ideea principală.
Oricum per ansamblu mi-a plăcut, scrii frumos şi foarte pe înţeles. <3

Cand mai faci un poll, te rog frumos sa-l faci in legatura cu fic-ul, nu doar de dragul de a-l face. Poll inchis.

Capitolul II

Frigul se asternuse pe strazile intunecate, iar, pe parcursul vietii batranului povestitor, camera saracacioasa fu incalzita inca o data de trupurile mititele ale ascultatorilor.
Zambi plin de compasiune catre micuti, iar cand isi deschise gura, cu totii tacura.

Acum nu prea mult timp, intr-un satuc indepartat, locuia un dragon ce semana spaima si durere in sufletele oamenilor, iar cand semeni asa ceva, rodu nu poate fi decat unul pe masura.
Pe cand soarele tocmai isi incheiase somnul, iar luna obosita se retragea dupa stele, un picior impopotonat cu fel si fel de carpe apasa cu putere pamantul blestemat. Satenii cum il vazura, lasara tot lucrul cu care se indeletniciau si se repezira curiosi spre el. Eroul nostru nu se temu de multime- caci era obisnuit, asa ca nu se misca din loc. Ii privi ghidus si facu o tumba cum nu s-a mai vazut. Pana si aerul din jurul sau se mira atat de mult incat scoase un fluierat prelung.
Grei nori de ploaie impanzira cerul, iar tanarul nostru se vazu nevoit sa-si gaseasca adapost intr-un hambar din apropiere.
Curios din fire, se uita in jur, sa vada animalele de pe aceste plaiuri dar ramase buimacit cand observa ca oricat se straduia sa-si loveasca privirea de vre-o fiinta neomeneasca, privirea lui mergea mai departe catre alte si alte locuri. Nu-i veni sa creada ca nu exista nici un animal in jur, iar melodia ploii rezona atat de bine cu suferiinta sa, incat ii putu auzi glasul.Ploaia ii povesti ca in varful muntelui din apropiere locuieste o fiinta atat de rea incat luase toate animalele cu ea si atat de puternica incat satenii nu putura face nimic pentru a o opri. Suparat, se avanta afara, unde desi cazu intr-o baltoaca cu noroi, isi continua drumul prin ploaie.
Dorea sa intalneasca aceasta fiinta, sa-i spuna vre-o doua sau trei- depinde pana la cat mai stia sa numere- si sa saduca dinnou mugetul vacilor si nechezatul cailor in satul cel tacut.
Oricat de pornit era eroul, muntele nu parea a se micsora si nici a-i face drumul mai usor. Ba-din contra, distanta pana la varf se tot marea iar urcatul devenea din ce in ce mai greu.
Noaptea veni cu sabia ei intunecata si ucise soarele lasandu-l intr-o mare sangerie.
- Aha-aham-tusi batranul cu putere.
-Ce se intampla mosule? intrebara micii ascultatori ingrijorati de gandul ca nu ar mai putea auzi sfarsitul povestii.
-Da-ti-mi niste apa va rog...
Copiii ii adusesera in graba apa de la cea mai apropiata baltoaca. Batranul o sorbi cu nesat, dupa care se intinse pa cimentul cel rece si privi tavanul. Copiii se stransera in jurul sau foarte nerabdatori sa asculte restul povestii.
-Aduceti-mi licoarea! le porunci copiilor din jurul sau.
Doriinta sa fu indeplinita de-ndata. Ii fu adusa licoarea "medicinala" si batranul bau jumate din sticla pe care mai scria si "spirt" pentru a se intrema.
Lumanarea care lumina incaprea era pe terminate, asa ca povestitorul mai ceru una. Si aceasta doriinta ii fu indeplinita. O lua intre pumni si doriind sa-si incalzeasca fata, o aduse prea aproape de gura. Tocmai in acel moment, ii veni sa stranute cu putere- trase aer pe gura ca un vartej ce atrage corabiile la fund- iar, cand tusi: zguduii peretii camerei cat si sufletelele din jurul sau- caci scoase pe gura o flacara incredibil de mare ce-l sperie atat de rau incat facu infarct.
Corpul sau incepu sa se zbata ca si cum ar fi luptat cu ceva nevazut. Apoi se opri, iar linistea puse stapanire pe toti cei de fata. Micutii se uitau uimiti unii la altii cat mai ales la batranul ce statea fara suflare in fata lor. Unul dintre ei rupse tacerea:
-Ati vazut?! Era un dragon!
Mintea micutiilor il transformase pe batranul cel mort intr-un dragon inspaimantator ce, din bunatate luase forma unui batran pentru a le spune povesti.
Copiii se prinsera de maini si incercuiind mortul- pentru prima oara in scuta lor viata: continuara povestea.
Dragonul se dovedi a nu fi unul rau si tocmai atunci cand mascariciul era gata sa moara, zbura catre el si-l adaposti cu mare dragoste si bunatate in burta lui. Totusi-continua alt copil- eroul nu se lasa cu una cu doua si, vrand sa returneze binele primit, cresta o fereastra pentru a vedea imprejurimiile. Dragonului ii placu atat de mult aceasta schimbare incat cazu tocmai in mijlocul satului unde muri pentru a-i hrani pe taranii infometati.
Sfarsit.

Capitolul III

In aceasta seara, copiii se stransesera ca de obicei in incaperea in care imaginatia ii purta pe lumi impanzide de dragoni, cavaleri si multe altele.
Se asezara in jurul cadavrului si asteptara. Cu totii il priveau cu frica in sufletelele lor- frica de nopti geroase fara povesti, de dureri fara alinare, de foamea ce ii rodea si care nu putea fi vindecata decat prin avantarea in taramuri magnifice pe aripile batranului povestitor.
Dar-acul el nu mai dorea sa le povesteasca. Statea intins pe ciment, vanat cu ochii inchisi. Parca nici nu ar fi stiut ca este inconjurat de copii. Parca nici nu i-ar fi vazut. Era singur intre oameni.
Un fulger puternic strafulgera cerul, iar copiii obisnuiti cu asemenea lucru nu se sinchisira de fel. Continuara sa priveasca la mortul de pe jos. Un al doilea fulger lovi un copac din apropiere care desi ploa, lua foc. Ochii micutilor fura luminati de acesta intamplare si pentru o clipa au avut impresia ca un dragon a scuipat cu flacari din ceruri. Apoi s-au auzit tunete puternice ce zguduiau pamantul, iar de aceasta data copiii vazura zmei ce calareau cai inaripati.
In bezna noptii luminata din cand in cand de fulgere, aparu o lumina puternica de un alb stralucitor ce emana caldura. Acea lumina se indrepta catre copii cu miscari blande. Ei ramasera inmarmuriti-deloc speiati, dar surprinsi de acest fenomen neasteptat. Lumina ajunse intre ei si se aseza pe trupul mortului. Era o siluieta a unui om- o silueta fara fata, urechi sau alte caracteristici. O voce calda se auzi in intreaga sala, iar poarta imaginatiei fu pentru inca o data deschisa pentru micutii copii.
Si povestea suna cam asa:

A fost o data ca niciodata, ca de nu ar fi nu s-ar povesti-A fost o data un flacau viteaz ce nu-si dorea nimic mai mult sau mai putin decat sa obtina mana printesei regatului din care facea parte. Pentru asta se duse la rege si-i spuse drept si clar doriinta sa, dar regele fiind siret si rau din fire, ii dadu o incercare atat de grea incat eroul nostru esua. Drept pedeapsa, regele il exila din regat, adaugand ca de se va intoarce, capul si mainile sale vor zace acolo unde ii sunt picioarele.
Tanarul, zdrobit la auzul unei astfel de vesti dori sa-si puna capat zilelor, dar dat fiind faptul ca invatase a iubi frumusetiile vietii si a le vedea in jur, oricat de mult se concentra asupra durerii, cand tragea galeata cu esenta din sufletul sau, gasea tot bururie. Cu un zambet trist pe fata, se hotari sa plece intr-o padure unde avea sa-si duca restul vietii. Drumul lui fu mai rapid decat se asteptase, caci visase cu ochii deschisi la printesa pe care o indragise atat de mult. Ajuns in padure, nu se opri ci se afunda tot mai mult pana patrunse in miezul acesteia. Acolo isi facu un adapost din cateva lemne groase acoperite cu crengute, frunze si pamant. Cauta un bat rezistent si il ascutii, dupa care pleca la vanatoare. Zarind o caprioara se ascunse in tufisurile din apropiere si ii observa miscarile. Caprioara se redica imediat in picioare si se incorda ca si cum ar fi auzit ceva suspicios in apropiere. Statu pret de cateva secunde asa, dupa care continua sa manance iarba grasa si verde a pamntului. Baiatul se pregati sa arunce sulita improvizata si tocmai cand era gata sa exectute acea fenomenala aruncare de care depindea stomacul sau, tocmai cel ce avea mai mare nevoie de aceasta prada il trada cu un ghiortait ingrozitor. Caprioara la auzul unui astfel de sunet nemaiintalnit, crezand ca e nustiu ce animal infiorator o lua la sanatoasa. Vanatorul se intrista de esecul vanatorii. Fata sa capata o expresie plina de speranta atunci cand vazu in desisul din apropiere ceva maroniu. Crezad ca este o capra sau o alta caprioara isi arunca sulita cu toata forta spre tufis. Sunetul ce-l auzi o data cu implantarea sulitei in animal, ii produse un sentiment asemanator cu cel avut de caprioara la ghiortaitul burtii lui. Un mormait prelung ii taie rasuflarea si realiza intr-o fractiune de secunda ca "cina" sa ar putea deveni devoratorul sau daca nu facea ceva rapid. Val-vartej, cu spume la gura, ursul se repezi cu dorinta de razbunare in priviri catre locul din care a provenit obiectul zburator. Mormaia indelung, iar eroul nostru avu pentru o clipa impresia ca mormaitul semana cu cantecul de inmormantare al preoului barbos. Isi aduse aminte de mama sa si de modul in care a fost inmormantata: fara prieteni, rude sau alti oameni; inafara de el, preot si gropar. Acea inmormantare ii starnise doriinta de a fi faimos- ca, atunci cand va muri sa fie inconjurat de multe suflete iubitoare. De acolo provenise si dragostea lui pentru printesa caci jumatate din el ii admira frumusetea, iar jumatate din el se gandea la gloria ce o putea obtine de ar fi devenit rege. Dar, acum nimic nu mai conta, caci mos Martin (ursul) avea o treaba foarte sangeroasa cu el.
Baiatul nu putu decat sa-si ridice mainile catre cer, cerand salvarea de la Dumnezeul in care nu crezuse vreodata. Totusi, Dumnezeu nu paru a-i purta in vre-un fel pica pentru necrediinta sa, iar minunea se intampla: Ursul sari peste vanatorul cel speriat si trecu mai departe in cautare de cine stie ce treburi ursesti.
Noaptea era pe sfarsite, iar micutii uimiti de aventura povestita, incet-incet adormira visand mai departe aventurile tanarului.
Sufletul batranului-caci asta era lumina aceea ii inveli pe toti cu o caldura placuta soptiind la urechea fiecaruia: Restul, am sa vi-l spun maine...

Capitolul IV

In aceasta noapte, copilasii se adunara in camaruta stramta si friguroasa in care de un an in coace, seara de seara li se spunea o poveste. Acum, lucrurile aveau sa fie diferite, caci un tanar visator trecand intr-o zi prin zona, vazandu-i pe micuti in ce conditii traiesc se sperie atat de tare incat suna la un orfelinat ce nu de prea mult timp isi facea reclama spunand ca "Primim orice copil parasit sau fara de ajutor".
Astfel, in aceasta noapte - ce in mod normal ar fi parut foarte frumoasa, datorita stelelor ce-si trimiteau lumina catre pamanteni, cat si a lunii ce se hotarase a se arata in toata splendoarea sa -ceva neobisnuit avea sa schimbe viata micutilor vagabonti.
Cam in jurul orelor 12 -daca nu ma insel in acel timp al noptii cand fantomele si spiridusii isi fac de cap prin casele impopotonate ale oamenilor cu suflet negru- ei bine pe atunci, orfelinatul Speranta Mizera, impreuna cu o mana de politisti dadu un raid in micuta casuta si-i prinsera pe toti copiii, care se luptasera ca vechii cavaleri din povesti cu dragonii ce doreau a-i desparti unii de altii.
Totusi, aceast poveste avea un alt final, caci creaturile fantastice erau pe cat de puternice pe atat de rapide, asa ca toti bravii razboinici cazura dupa o lupta eroica ce avea sa fie cantata zece ani -cat timp aveau sa stea la orfelinat- in colturi angelice ale imaginatiei lor.
Noaptea trecu pentru prima oara fara o poveste, iar toti invinsii fusesera inchisi in inchisoarea "Speranta Mizera". Acolo, alti detinuti le impartasira faptul ca in cei doi ani de cand orfelinatul fusese deschis, nimeni nu a reusit sa scape. Totusi, cum bravii cavaleri din vechime nu se lasau batuti cu una cu doua, asa ca nici cei ce le ascultasera povestile si aventurile nu aveau sa o faca. Dar lucrurile luara o alta intorsatura pentru curajosii copii, caci supraveghetorii se dovedisera a fii dragoni blanzi si iertatori.Din povesti se stie ca atunci cand un dragon e invins si o spaima trece, una mai mare pandeste de dupa colt gata sa se arunce asupra bietului om ce se crede ferit de pericole.
In acest orfelinat poate ca si in altele, adolescentii ii controlau pe cei mici folosind diplomatia pumnului. Cei mari-cum erau supraveghetorii chemati s-au opus cu inversunare chinuitorilor si i-au potolit. Numai pentru 3 luni totusi, caci dupa aceea, s-au intors mai puternici ca inainte si cu o rautatea mai mare decat o avusesera vreodata. Acum, faceau excese de putere si ii cotonogeau pe cei mici fara nici un motiv. Cei mici erau terifiati de bestiile ce-i asupreau in acest fel. Toti inafara de unul se plecau in fata lor de cate ori treceau. Acest "unu" era numit Alexandru si era unul dintre cei treizeci de copii ce nu demult ascultau cu ochii cat cepele basmele batranului betiv.
Alexandru incercase de nenumarate ori sa se opuna bestilor, dar acestea erau prea numeroase si prea puternice, iar ceilalti copii nu aveau curajul de a-l sprijini. Intr-o zi, cand isi luase dinnou bataie, cu ochii plini de lacrimi de furie isi aduse aminte de cavalerul Montemier ce se aflase intr-o situatie asemanatoare. O creatura ii parjolea consatenii iar el neputand face nimic de unul singur, ii stranse pe cei patruzeci de curajosi si impreuna reusisera a ucisde creatura blestemata, eliberand tinutul de teroarea ei.
Baiatul zambi, se ridica in maini si porni sa se plimbe insangerat prin orfelinat in cautarea celor douazeci si noua de camarazi. Dupa multe cautari ii afla si le povesti teroarea prin care treceau el si cu noii sai camarazi. Prietenii sai la auzul unei astfel de grozavii simtira sangele clocotindu-le in vene. Se decisera sa plece la razboi!
A doua zi, cand adolescentii isi faceau relele ca de obicei dominandu-i pe cei mici prin ura si forta bruta, o ceata de treizeci de mititei intrara in camera in care se intamplasera atat de multe rele. Alexandru iesi in fata si le striga cu putere:
-Prea multe rele ati facut, iar tirania voastra ne-a invinetit trupurile de multe ori, dar sufletele noastre sunt inca puternice! Este timpul sa platiti cu aceeasi moneda pentru nenumaratele dati in care ne-ati chinuit atat de rau!
Una dintre bestii ranji si le poruncii celor fricosi sa atace grupul de rebeli. Cei fricosi incepura sa planga si drept rasplata primira o palma de la una dintre bestii. Numai atat apuca bestia sa faca, caci o rafala de jucarii se napusti asupra capului sau, inrosiindu-l. Adolescentul se rostogoli in dureri cumplite si cu un glas plin de ura ordona atacul. Lupta incepuse, iar acum nu mai era cale de intoarcere. Bestiile atacau neorganizat, iar Alexandru stia asta, asa ca se retrase printre ai lui, care stateau cu inimile inflacarate gata sa asculte orice ordin.
Alexandru striga:
-Formatia zid-tepusa!
Armata se supusese instant si fiecare isi lua locul, ochind cu betele -smulse de la cateva maturi aruncate; bete ce luasera in imaginatia copiilor forma unor sulite mortale- burtile atacatorilor. Creaturile se aruncara in aer dorind sa faca prapad in locul in care vor cadea. Ura se citea in ochii lor si nimic inafara de un curaj inuman nu i-ar fi putut salva pe micutii razboinici. Dar tocmai asta era parte frumoasa: acesti copii aveau acel curaj, iar speranta, seriozitatea si iubirea lor fata de cei ce au fost loviti se scalda atat de placut in ochii lor incat cei abuzati simtira o furie de nedescris fata de bestiile ce le facusera atata rau. Baietii cazura: unii in bete-zvarcolindu-se pe jos de durere; altii in linia de soldatei, loviind cu pumnul in stnga si in dreapta. Alexandtru se lupta ca un leu pe moarte loviindu-i pe asupritori in organele genitale cu pumnii, acestia rostogoliindu-se pe jos supusi de durerea unei astfel de lovituri.
Oricat de bravi au fost, si oricat s-au straduit, batausii i-au infrant intr-un final, iar atunci, cand doreau sa le aplice pedeapsa, micutii abuzati ce se uitasera la lupta au sarit pe asupritori, muscandu-i de toate partile corpului. Bestiile au fost infrante si au avut nevoie de spitalizare mult, mult timp.
Aceasta zi a ramas in mintile copiilor drept "Marea zi" in care cei mici au iesit de sub robia celor mari, iar Alexandru a fost incoronat ca "Mare Protector peste cei mici si slabi".
Multe povesti frumoase are viata, iar aceasta este numai una dintre ele. Sper ca v-a placut. Urmatorul capitol o sa vina in curand daca nu o sa fiu banat ;)

Hei Hei ! Ti-am citit toate cele 3 capitole si pot spune ca anumite momente povestite au fost interesante. Ai facut un fel de povestire in rama , oiricum povestile au fost cam " ciudate " , adica diferite. Asta este bine intr-un fel , dar uneori cele intamplate mi -sau parut povesti de adormit copii , nu idei pentru fic . Asta este parerea mea .. Mi s-a parut destul de " bizara " moartea batarnul , dar mai ales fantoma sa ce o fi fost aia , care a povestit in continuare povestile batranului. Prima " poveste " m-a impresionat , acolo ai avut de toate . In rest , celelalte 2 au fost practic basme ..ultima cea a fost mai interesanta. La un moment dat ai grabit actiunea , si nu ai explicat prea bine ca s-a intamplat . In unele parti actiunea este cam intortochiata , a trebuit sa citesc de doua ori ca sa-mi dau seama despre ce este vorba de fapt. Mister ..hmm , in prima l-ai avut , dar in celelalte actiunnea a fost cam monotona.
In conzluzie , te-ai descurcat bine , dar pe viitor audauga cuvinte mai complexe , jongleaza cu cuvinetele..in principiu este bine , dar nu te rezuma doar la atat. Spor in continuare la scris , si sper ca nu te-a suparat critica mea :) Te-am pupat .

EDIT Daria: 24. NU se va cere scuze la finalul unei critici. Daca nu se face atac la persoana ( vezi regula 2 pentru ce se considera atacul la persoana ), scuzele NU au ce cauta in comentariul/critica respectiva.

Capitolul V

Sa parasim pentru moment viata micutilor copii, ce cu atata drag asculatu povestile unui batran jegos, dar cu un glas ce te ducea pe culmile cerului, si sa ne uitam mai indeaproape la ce au ajuns acesti copii, mai in special la unul dintre ei, poreclit aluna, strigat aluna.

Am sa va spun povestea unui om ce ranjea prea mult:

A fost o data, nu prea demult, pe strazile capitalei, un baiat fara bucurii in viata. Pana in prezent nu avusese clipe tandre fata de alte persoane si nici alte ocazii prin care sa-si exprime iubirea. Oamenii din jurul sau tindeau sa-l ignore, iar dace el incerca sa vorbeasca cu ei, era inghiontit, lovit, sau chiat injurat si scuipat in fata. In aceasta mare de intuneric si disperare, o flacara neagra, ce ardea mai puternic decat orice foc de pe pamant ii cuprinse inima, topind orice urma de iubire si umanitate din aceasta sarmana fiinta. Sa fi fost hainele jerpelite, sau corpul murdar ceea ce ii facea pe oameni sa fuga de el, sau sa fi fost propria lor frica cum ca de ar vorbi cu acea zdrentaroasa fiinta, ar intelege ca este un om cu ganduri, sentimente, trairi? Asta nu pot spune eu, ci doar cei in cauza. Oricum, revenind la povestea noastra...
Sarmana fiinta nu gasise alt mijloc de a comunica cu cei din jurul sau decat agresandu-i. Avea sentimentul ca cu cat produce mai multa suferinta persoanei respective, aceasta avea sa fie obligata sa-l accepte ca fiind real, existent in societate, cat si prin durerea ce ar simti-o, i-ar putea intelege si lui durerea sufleteasca ce-l impingea necontenit la dese acte de violenta.
Soarele stralucea ca de obicei pe cerul cel albastru pe care cativa nori albi ca zapada pluteau nestingheriti intr-un ritm monoton. Vantul ii mangaia fata celui ce avea sa lupte inca o date pentru acea pretioasa bucata de paine.
De aceasta data, nimic nu era schimbat cu exceptia victimei sale. "Va fi amuzant!" tot spunea omul, ce incet-incet reprimandu-si instinctele umane, le scotea la suprafata pe cele animalice. Isi aduse aminte de noptile in care exersase acel rasinfiorator , cat si loviturile pe care le dadea copacului -din spatele magazinului de lactate- singurul sau prieten.
Ranji, iar buzele ii se arcurira pana la urechi, lasandu-i caninii sa se vada foarte clar. Avea dintii murdari si cariari, dar asta nu-l impiedicase vreodata sa-i arate adversarilor sai. Luptase cu multi, si iesise invingator de fiecare data, caci el fata de ei avea ceva in plus: nu se temea de moarte; de cate ori cadea, de atatea ori se ridica, si nu renunta pana in moementul in care in mana lui se aflau banii din buzunarul acelui om, caci pentru el acei bani chiar contau, contau mai mult decat viata insasi.
Mainile sale se intinsera in lateral, iar capul se lasa in jos, in timp ce piciorul drept fu impins in spate. Isi luase pozitia bine cunoscuta de atac. Adversarul sau ii simti intentia si se opri. Il privi lung pe jerpelitul ce fara de frica isi luase asa o pozitie. Ii admira curajul, cat si siguranta ce o avea, dar ochii lui, cat si ranjetul ii spusesera ca trebuie sa aibe grija. Batalia era inevitabila, iar cuvintele de prisos. Zambind, se scotoci in buzunar, de unde scoase doi lei. Se apropie incet-incet ca si cand nu de un om, ci de un leu ar fi incercat sa se aproprie, si ii intinse banii. Aluna il privi lung, iar in inima sa arsa de acel foc negru, rasari un trandafir. Intinse mana, prinse banii, dupa care se avanta ca un animal salbatic, fara de frica catre brutaria din apropiere. In ochii sai se nascusera lacrimi ce nu mai conteneau sa-i cada pe obraji. Simti pentru prima oara ca cineva il intelege cu adevarat si simti un prieten in el. Ceru hrana, pe care o primi numaidecat in schimbul bucatilor colorate de hartie, si in timp ce o molfaia bucuros, se hotari sa-si schimbe viata, caci, zise el, exista oameni ce au sa-l iubeasca, dar trebuie sa-i caute. Iar, din acea zi, pomul din spatele magazinului unde se vind cate si mai cate, fu parasit de prietenul sau. In semn de recunostiinta, pomul ce nu mai inflorise de cativa ani, inflori, iar florile rosiatice impanzira coroana, parfumand totul in jur.
Soarele parasi pamantul, lasadu-l in grija lunii, iar tot ce mai amintea de acel copil ce, lipsit de iubire ajunsese o fiinta atat de violenta, fu sopatele vantului, graiul frunzelor, cat si urmele lasate pe copacul inflorit.