Uf, n-am bafta, dar am prea mult timp liber v.v
Luminite
Seara-i, doamne, peste lumea innegrita, murdara si zdrentuita,
Ce inveleste intreg Pamantul pe la margini si prin centru.
Zapada-i moarta pe alee, fulgi cad, dar nu ma mai fac fericita,
Caci lumina Lunii nu mai e ce-a fost si nu va mai fii pentru.
Negru, negru si iarasi negru, ochii mi s-au albit, iar prin ei
Vad curcubeie, minuni indispensabile mortii, unelte vechi,
Stralucire de diamant, parul marului, ghiocei de tei
Si aruncate-n geam, clipocesc si lumineaza din urechi.
Se sting, se aprind, apoi piu! piu! si tot asa pana cand ochii-mi mor
Si capul imi plesneste de zgomot, de asurzirea nelinistii, nesiguranta...
Amar si toate cele ce vor sa vina dupa, luati-ma acum, cand ma dor
Toate simturi inexistente, ce le am cu mine, in credinta si-n speranta.
Ma apasa si ma ineaca toti demonii si ingeri, laolalta cad in flacari
Peste mine, ma zdrobesc si ma-nvie iara ca sa-mi vad sfarsitul infinit
Si ziua si noaptea, sa tremur indurand, sa pier in amurg si sa traiesc in zari
Sufletu-mi alearga sus-jos, cer-iad, nori-cenusa, pe usi iese, intra sucit.
Si ma arde, ma cutremura, ma incalzeste o teroare colorata si aiurita
Ca mine de nehotarata si trista, induplecata la viata prin iubire, drag
Si euforie timpurie. Sa fii trai asa, muream devreme si-ndragostita,
Pe cand aleluia mor si-nviu cand vreau, nu simt nimic, sunt un mag.
Dar oare ce sa fie astea? O ploua oare in tinutul de ninsoare?
Sau poate-i doar o stea cazatoare prin ramurile copacilor-fantome
Aerul sta, negru din nou, moarte dulce ce-mi vii, nu se simte nicio boare
Rosu, verde, albastru si galben imprastiate pe de-a-ntregul de arome.
Ma sufoca cu dulceata lor irezistibila, ma tavalesc la pamant si ma-ngroapa
In zapada cea acida ce ma ciupeste de panza-mi piele, fata-mi arde inghetata,
Zgribulita de viata si de avalansa de iubiri neimpartasite cantate la o harpa
De aur, compusa din lumini si luminite, direct din Luna si din Soare invesmantata.
Si stau si privesc cerul din noul meu loc rece, alb, pur, etern si pustiu,
Ce pare ca ma vrea tot mai adanc, in inima sa ingropata adanc
Si ferita de demoni, de ingeri, de moarte, de inviere, doar in sangeriu
Sa stau si sa-mi vad luminitele din intrarea in al meu vesnic mormant.
Cateva versuri noi (:
Cantec pentru patima noastra
Ah, iubire, de-ai vedea
Lumea de sub bolta mea,
Poate ca ai stii si tu
Cum iubeste sufletu’.
Dar din ceruri de-or cadea
Mii de vise si-o cordea,
Tu asa ai intelege
Cum eu-s prins intre mreje.
Barca mea se misca lin,
Cad p-alocuri foi de pin,
Dar tu ochii de-ai desface
Soare-n miristi iar s-ar face.
Ei sunt doi indragostiti...
Luati de-aici si tot fugiti,
Unde va duce durerea
Ce-mprastie tacerea.
Pleci departe, draga mea.
Eu nu vreau sa mi te ia!
Dar e vantul cel taios
Ce ma roade pan’ la os.
O sa-mi piara inima,
Omori-v-ar dragostea.
Si-o sa-mi cada fulgi de nea
Peste prima galbenea.
Al tau razboi continuu
Arunc un ochi pe geam si vad fumul gros cum acopera orasul
Prin care ti-ai lasat amprenta, oh, tu, ninsoarea este ostasul,
Care vine prea tarziu pe camp, aude cum mor si vede cum pier
Sute din fratii sai natangi si nevinovati si se inalta la cer.
Iluzii mi se arata si dispar la fel de repede ca tine;
Pe geamul inghetat asterni monstrii ce vor sa ma distruga pe mine.
Dar ceva din raceala ta imi incalzeste inima... Oare-i grindina?
Sau poate-i efemera-ti frumusete ce curge printr-o minciuna?
Universul se dezmiarda, iar tu, ostas lovit, cazi la pamant infrant,
Dar nu de inamic, ci de astrul maret ce se ridica pe cerul sfant
Si arunca mingi de foc spre umilii fluturi calatori fara rost
Prin vazduhul inecat in ger, in gheata lunara; te scoate din post.
Te ridici printre soldatii morti si privesti morbida priveliste,
Trupul ti se cutremura, dar de fapt nu il mai ai, caci pluteste
Pe deasupra solului o moarte gazoasa, numita morfina
Ce te face sa te pierzi in capcana fericirii din cocaina.
O umbra printre razele intunericului
Daca si iar daca, daca ai inceta sa spui „daca” poate ai vedea
Cat de mult te-ai indepartat de mine, iubire, poate el mintea
Cand mi-a spus ca ma iubeste, poate am cazut in cursa perfecta
Si am visat in zadar, am cazut prosteste in lumea aceasta infecta.
Toate nazuintele, toate obsesiile mi s-au destramat cand tu ai plecat
Pe usa aceea intunecata dupa care credeai ca-i iluminarea, dar ai uitat
Ca eu iti eram raza de speranta in fiecare dimineata rece si posomorata,
Ca eu te imbratisam si te ajutam sa traiesti, tu n-ai putut, m-ai lasat omorata.
Acum le regret, mi-ai tradat increderea, inima pe niste minciuni,
Le suspin in lacrimi, le aprind in suflet si le sting in scurte fumuri.
Ma inec cu trecutul si tu nu esti, nu esti, nu esti cu mine azi
Si nu vei fii nici maine, nici poimaine, nici raspomaine, cazi…
Cerul nu mai plange, lacrimile i-au secat demult si au plecat cu norii
Departe, undeva in munti, spre alt suflet parasit, ca negrul ciorii
Manjit de viata, intins pe toata fata ii sta un zambet infiorat,
Ce le sperie pe duhuri, caci Satana e in al sau suflet inghetat.
E ca tine, e ca mine, dar nu-i ca noi, sunt doar eu, tu si restul lumii,
Care se uita cam fricoasa si cam uimita in spatele-ti, singuratatea zarii.
Orb ai fost si orb sa fii, orb sunt si orb am fost, dar ei ne vad marile
Se inchina in fata noastra, ne fac plecaciuni si ne saruta talpile.
Dupa miraj se vede verde, vie, frumoasa, adapostita si iubita.
Inchisa intre patru pereti sta o fata innegrita de temeri si de suferinte,
Are ochii inchisi si uzi, urechile smulse si fata sfasiata de timp.
Priveste spre oglinda cu ochii-i ramasi si se albeste la fata,
Caci dupa miraj se vede verde, vie, frumoasa, adapostita si iubita.
Si suspina printre buzele-i crapate de frig, inghite in sec apoi,
Iar cele sase fire ramase ii cad in flacarile inimii scoase din funtiune.
Se azvarleste in memorii si, cu focul imprejiuru-i, respira adanc,
Respira, caci simte ca traieste din nou prin viata-i neagra si-ncurcata.
Ii vede pe toti din nou vii, le zambeste, lacrimile ii cad pe obraji,
Dar nu se imbujoreaza, ramane alba ca-o stafie, ca ea, ramane trista,
Pentru ca dupa sticla-i neravasa, oglinda sare peste ea in cioburi ce-o reflecta
Si-o admira si-o compatimesc. Al ei dusman ii mort, dar ea tot nu se duce.
Stie ca ar putea umbla tot globul asa cum e, insa n-o s-o faca,
Caci dupa miraj se vede verde, vie, frumoasa, adapostita si iubita.
Astept critici (:
Sentimentele transmise de catre tine sunt intense, iar mesajul ajunge mai intai in inima cititorului. Titlurile atribuite lucrarilor mi se par a fi inspirat alese si te indeamna sa incepi lectura fara şovăire.
Consider ca ai reusit cu succes sa- ti transpui sentimentele in elementele naturii, urmand ca aceasta sa-ti preia starea si sa o transmita prin intermediul unui limbaj artistic.
M- a surprins in" Cântec pentru patima noastră" ultima strofa , care mi se pare a fi un blestem invocat de tine, daruind acelor cuvinte o alta semnificatie.
Personal( nu ca ar conta) imi plac mai mult celelalte trei( le percep mai intens si mi se par mai reusite) .
Tind sa cred ca poezia este punctul tau forte, poate fiindca te pasioneaza mai mult sau simti versurile rasunand mai profund.
Pe alocuri ar mai fi de munca, insa iti poti imbunatati stilul( fiindca ai talent) doar cu rabdare, in timp si fiind perseverenta.
Mult succes si inspiratie la viitoarele lucrari!
Multam fain de incurajari, incerc-incerc sa devin din ce in ce mai buna la scris versuri:)
Mai postez cateva poezii mai vechi. Cele de mai sus sunt cele mai recente.
Moartea
Cu privirea-ndepartata
Stau si ma uit la o soapta
Ce se aude de prin nori
Si te face incet sa zbori.
De n-ar mai exista-n ceruri
O mireasa cu goblenuri,
Ochii din orbite-ar fugi
Si in mii de stele-ar muri...
Stau si-ascult o melodie,
Ce se-aude de prin vie
Si te face incet sa bei
Din neagra splendoare a ei.
Totul pentru-o soapta in van,
Rostita de vreun betivan
Cu ochii topiti de mult timp
Poate-ntr-un rece anotimp.
Mugur de primavara
Cred ca si pinii au uitat istoria brazilor
Plina de intelesuri ascunse si ravagii
Cand vara infloresc toti, pe campie, toti macii,
Iar sus se culege strasnic rodul padurilor.
Floarea pe langa care trec mereu s-a ofilit
De la atata soare, apa limpede ca cerul
Rosul i-a palit, apoi roza este clar ca macul,
Cantec ce am iubit, usuca-te in petale.
Nu uita briza cea racoroasa ce ne aducea
Cu ea fantasme mai inalte ca fundul apei
Cand ploua linistit si incet pe rochia mamei
Ce parca tristetea si supararea n-o simtea.
Cat am vrut noi, mugurii, sa zburam si sa uitam
De lume, de toti si de toate ce ne inconjoara
Pretudindeni, dar nicaieri, ei, cu noi, ei zboara,
Iar visele si visurile in taina le cantam.
Tu, iubire
Stand langa focul iubirii ma gandesc la tine,
Imaginea ta inca ma obsedeaza indelung,
Trag incet aer in piept şi parca te am cu mine,
Oare unde esti tu, iubire?
Trupul tau nu il mai am aproape,
Reapiratia ta pe gatul meu nu o mai simt,
Imi simt ochii obositi pe de-o parte.
Daca ai stii cat de mult imi lipseşti...
Dar focul se stinge odata cu gandul meu;
Parfumul tau ma navaleste din plin,
Cred ca acum tu stii ce simt eu
Chiar si acolo sus, departe.
Invitatie la viata
De sub norii grosi rasare Soarele
Care straluceste ca nimeni altul,
Razele sale mangaie plantele
Inca inghetate sub stratul
De zapada alba si moale.
Un brav fir de ghiocel rasare
De sub grosul covor rece,
Iar pe langa el altul sare
Si mii urmand a trece
In stadiul de cicoare.
O invitatie la viata ai primit,
Dar daca tu nu vrei, nu poti.
Tot ce ai citit s-a daruit
Altei fiinte dintre morti,
Inca o sansa a murit.
Lyrics for a lost song
1.Sitting next to fire and breathing slowly
Reading in the air ... a love story
Makes me remember your taste, your eyes
Just a normal day of my abnormal life.
Chorus: Like the water for the people,
Like the rain for the plant,
That's what you are for me.
Can't describe what you really are
'Cause there's no words for that.
You are unique for me...
2. Tears don't want to fall, like me, in love
My memories with you are the most colorful
Now, when the sky is white and the sun black.
There's no life without you.
Chorus: [...]
3. No, no, no life without you
Just a abnormal life
Unique for me...
Am revenit cu inca opt poezii, sper sa va placa :D
P.S.: Sunt scrise de curand.
Daruri din Infern
Ti-am gasit stafia intr-o alta fiinta,
Are ochii tai, plini de necuviinta,
Glasul e domolit de ger si de lacrimi.
Ma face sa evoc ale noastre patimi.
Printre buze-si poarta povara, cuvinte...
Vin si pleaca din sufletu-mi trist si fierbinte,
Caci te simt aproape de mine, dar, dar, dar
Imi inghite toate visele-mi - in zadar.
Mirese moarte se clatina primprejur,
Ma ucid cu un val negru, ma tin intr-un abur.
Unde esti acum, dragul meu? Eu te am aici,
Dar tu nu o sa iesi din umbra de licurici...!
Si totu-i un deja-vu in ceata selenara,
Stiu ce voi pati, dar nu ma arunc deprimata,
Caci tu nu ma mai poti vedea deloc de-acum,
Am cazut si, pentru vecie, m-am facut scrum.
Ascunzis de-o noapte
Uneori, dragul meu, mainile imprejuru-mi ti le simt
Si imi doresc cu atata ardoare sa nu ma mai mint
Ca tu nu existi, ca nu tu ma crezi, ca nu ma doresti
Langa tine... Draga fantoma, tu cumva ma mai iubesti?
Sau cu atingerile tale inocente doar ma amagesti?
Caci ma simt cuprinsa intr-un fel de alb-negru labirint,
Ce imi fura toata viata scurta si mi-o pune intr-o pana de argint.
Atat de scurt, dar atat de des, ma iei prin surprindere
Cand ma prinzi tainic pe sub luna intr-o eterna extindere
De ramuri, de frunze, de vietati inecate-n ploaie...
Toate inlantuite scurt si mut pe o simpla foaie,
Care pune-n firea unui singuratic o stare greoaie
Si il face cu mintea sa se razboiasca. Ah, cumplita desprindere,
M-ai facut sa uit de el, amorul mort de-o vara... Aprindere!
Si-acum privesc cu nostalgie la momentele cand tu erai
In spatele meu si vorbe dulci in urechi uneori sopteai
Cu atata grija, incat peste noapte dispareai in fumuri,
Mari si largi, in urma ta lasai spuse nebune intre aburi,
Iar in umbra, eu plangeam moartea multor simturi
Pe care le-ai luat cu tine-n Iad... Dar chiar tu spuneai
Cum ca, pentru mine, ceva profund in suflet mereu simteai.
N-ai dovedit-o, ai plecat la fel de repede cum ai si venit,
Insa eu tot te am aproape, cumva te-ai strecurat ostenit
Langa inima-mi solitara? Si de ce nu ai ramas atunci?
Prea multe intrebari pentru un suflet mort de-o vara, te arunci
Mereu cu capul inaintea-mi si chibzuiesti un sarut printre cruci,
Sperand ca voi uita povara ta, dar trupul ti-e incremenit
De prea mult amor nerostit ... Plin de pasiune ai devenit.
Phoenix de smarald
Astazi am vazut o stea,
Avea ochii verzi, curiosi.
Aburi mici si albiciosi
Imi ghidau lent dragostea.
Pe sub stresini de nameti,
Un Phoenix de s-ar arata...
Calauza-mi plecase,
Ramasei singur-singurel,
Licaritul aurel
Vrajea inimi sticloase.
Pe sub stresini de nameti,
Un Phoenix capul si-l arata.
Cu o fixa privire
Si cu gandul departe,
Chipul dadea pe de-o parte
Dulce - nemilostivire.
Pe sub stresini de nameti,
Un Phoenix sa se arate!
Pentru o clipita,
M-a atras draga-ntr-un joc
Si-am plutit ca un boboc
Doar eu cu-a mea ispita.
Recrutii vazduhului
De cand pe cer a rasarit luna,
Imbibat si ud totu-i de bruma
Ce ziua s-ascuns intr-un mister
Dintr-o ceata si un nor auster.
De-ar fi iesit ei din casele reci,
Poate n-ar mai fi urmat ca pe veci
Sa ne speriem de intunecosi,
De vocile lor si de ochii hidosi.
Daca ne-ar fi dat o zi de trait,
Daca nu ne-ar fi atras cu-n soptit
Si daca nu ne-ar fi innebunit,
Ostasi stingheri nu am fi devenit.
Si acum privim din nou la cerul
Care sta tacut, cu luceafarul
In primul sirag, la-naintare,
Asteptand urmatoarea mutare.
Trecutul de-am mai schimba acusi,
N-are avea rost, caci suntem doar papusi
Ale sortii nedrepte, nebune,
Care tot mai vrea sa se razbune.
Dar de ce? Ce scop au rascoalele?
De ce tot lovim cu pumnalele?
De ce curge tot sangele murdar?
De ce-s toate gloantele-n zadar?
Regretul de-ar incerca-n suflete
Sa apara-n razlete dublete,
Sarit-am pe ele cu topoare,
Zdrobit-am cu sute de tractoare.
Orasul Ingerilor
Se spune ca atunci cand Luna se suie pe cer,
Bezna fura Raiul, iar din adancuri, Lucifer
Trimite pe pamanturi ai sai copii-naripati
De care n-aflasera oamenii - intunecati.
Dar cum nimic nu-i ceea ce pare, dulcea moarte
N-a-mbratisat pe muritori, ci s-a dus spre Marte
Si-a dat de ingeri albi, sub pene de barza culcati.
„De dati de steaua negra, sa nu cumva s-atacati!”
Surprinsi fiind, plozii ascultat-au vorba Satanei,
Dar ramas-au far’ de lucru privit-au la femei,
Indragit-au somnul angelic, pierdut-au ganduri,
Topit-au in irisi dorinta, ajuns-au muguri.
Si-asa veni dimineata, pe plaiuri s-auzeau
Aripi batand, inimi pompand, alene se trezeau.
Si-au vazut uratii indata ce-au deschis ochii,
Nu i-au dorit, i-au aruncat in apele marii.
Insa ca ingerii erau,
Vaz, auz, miros aveau,
Pielea alba si fina,
Lui nu i se inchina.
Le ziceau la toti proscrisi
Si-i tineau mereu inchisi,
„Pentru bunastarea mea,
Iti doresc numai moartea!”
Plozii suparati erau, plangeau, seara se rugau,
Din adancuri sa le vina speranta asteptau,
Sa apara Cel Rau si tuturor sa le deie
Cate-o farama de bunatate si-o scanteie.
Dar nu veni, prevesteau ale cerului berze
Ca-ntr-o zi cu cer senin o sa-i decapiteze,
Iar Raiul va fi devenit din nou curat, tainic,
Dumnezeu va trimite ca s-anunte un crainic.
Asa cum neaua cadea fara a-se mai opri,
Asa si fiecare speranta murea de Florii,
Asa cum soarele miruia norii din belsug,
Asa si fiecare plod ardea in smoala pe rug.
Iad peste ceruri si Rai sub pamanturi deveni,
Foamea de razbunare divina iar reveni,
Dar totusi un lucru clar la final se dovedi:
A supravietui iarta, nu a se spovedi.
Eu, scrisoarea
Si, uneori, cand ma uit
Pe fereastra la ninsoare,
Vad in marea de racoare
Un alt om care-a murit.
Mereu traiam cu teama,
Ca urmatoarea zi eu
N-o sa te mai am al meu,
Ca n-o sa-ti mai simt candoarea
Langa focul mort in soba.
Ah, o tragedie am,
Te-am pierdut in eternul van,
Cuprins in moartea sobra.
Te-au ademenit fumuri
Intr-o dulce visare,
Simteai o trista cantare,
Dar n-ai ajuns in ceruri.
Nu ai disparut repede,
Te-au lasat sa te zvarcolesti.
Cu coada ochiului urmaresti,
Vanezi o incredere,
Crezi ca nu te vad, ca mor
In chinurile dragostei...
In amintirea unui tei,
Ce si-a pus frunzele-ntr-un cor.
Simfonia regretului
Tu speri s-o auzi acum,
Insa eu foc nu mai pun,
In inima amorului.
Si poate te intrebi de ce
Motivul nu ti-l voi spune,
Poate ca astept sa tune,
Dar tu n-o sa te intorci
Niciodata.
La teatru
Cu ultimul pas plin de gratie
Starneste-n sala admiratie
Si ochii-i par a curge peste noi
Cand mii de aplauze sunt in toi.
Pielea fina iar i se albeste,
In lumina rece straluceste.
Stea solitara, incet tu rasari,
Lumea o speli de demoni murdari.
Intr-o piesa de teatru apareai,
Visele tuturor tu le furai,
Iar cand le era mai dulce somnul,
Veneai si le trezeai nenorocul.
Si acum e ultima serata,
Fata ti-e brazdata si mirata,
Gardianul noptii da a sosi,
Ploaia roza il face a codi.
Ai devenit o stea cazatoare
De cand te-ai facut nemuritoare.
Acum te-ntreb, draga mea Helena:
Iti regreti intre ceruri pierderea?
Al tau dulce suflet e fericit?
Se simte-n Infern vesnic implinit?
Daca tie de noi iti mai e dor,
Eu dupa tine nu mai pot sa mor
La amurgul timpului
Pe orizont de plimba ultimii nori,
Natura-ndragostita, incet mori,
Te-nvelesc in frunze ruginite,
Iti dau vanturi-nsufletite.
Eu sunt toamna cea de mult vestita
Si stiu ca nu sunt bine-venita,
Dar in picuri negri cad din ceruri,
Iubirea ti-o-ncolacesc in geruri.
Pe mortul viu intr-un covor il strang,
Cu lacrimi reci de bruna-ncet il plang,
Insa peste plaiurile tale
Inlantui cu frig si ploaie-o zale.
Muntii iti ingheata in ninsoare,
Dealuri stau sub o umbra de soare,
Campiile-s de mult inundate,
Mareea din drumu-i se abate.
M-ai putea numi apocalipsa;
In serile cu luna-n eclipsa,
Pe al tau iubit l-as lua eu
Si l-as saruta intr-un helesteu.
Niciodata nu voi face asta
Caci, pe mine, chiar moartea aceasta
Intr-un uragan m-a imbratisat,
Pe sub piele omat a furisat.
Asadar, frumoaso, tu naturo,
Nu te mai face neagra, tristeteo,
Lasa-mi dusmanul in pace, dispari
Cu-ndragostitul si fiti doi hoinari.
Noi in spate ramanem si plangem
Un iaz de suflete, ne culegem
Una alteia rautatile
Si apusuri iertam cu noptile.
Cateva strigate de ajutor pe care, se pare, nu le va auzi nimeni...
Renasterea lui Eros
Norii se plimba-ncet pe cer,
Sunt martorii marturisii mele,
Vreau sa-ti spun cat de mult tin la tine,
Cat de mult mi-a fost dor de tine.
Acum, aici, tu si eu
Stam lipiti unul de altul,
Inima ne bate in acelasi ritm,
Iar ochii se zbat pe sub pleoape.
Caldura trupului tau ma face sa renasc,
Porii tai deschisi ma absorb,
Mana ta golasa mi-e bucata de suflet,
Bucata de amintire inviata.
Ai revenit la mine, iubire,
Si simt ca pot invia pe oricine acum,
Te rog sa nu ma mai parasesti.
Imi asez capul pe umarul tau,
Sunt in siguranta,
Stiu ca ma pazesti cu ochii inchisi, visand.
Si jur ca te pot auzi vorbindu-mi
Cu vorbe mute, surde,
Ma lovesc undele mintii tale
Si ma invita la un dans.
Si daca pleci, ma racesc din nou,
Daca pleci, ma vor roade amintirile,
Daca pleci, ma voi uita inapoi,
Daca pleci, voi pleca dupa tine.
Nu pleca, nu pleca, nu pleca.
Te rog, nu pleca de langa mine,
Iubire.
Nu poti castiga aceasta lupta, iubito
In ochii mei poti citi fericirea,
Stii foarte bine ca nu ma intereseaza nemurirea,
Vreau doar sa am parte de ea,
Iubirea, cea mai stralucitoare stea.
Are aripi mari, lungi si albe,
Pe ele poarta trei salbe,
Una dalba, una rosie si-una neagra,
Cu ele prin vanturi alearga.
Niciodata nu-ngheata, doar suspina
Incercand dupa noi sa se tina.
Noi, cei care fugim de ea mereu,
Ne facem ca n-o cunoastem intr-al sau cristalin minereu.
Esec amoros
Cand priveste la fereastra nu mai poate respira,
De parca tot aerul i s-ar fi ascuns in plamanii grei,
El sta ascuns in sufletul ei, dar nu poate iesi la suprafata,
Caci a fost ars de prea multe ori pe inimioara.
Si-ar vrea sa iasa la iveala macar astazi, de ziua ei,
Ziua ei speciala - ziua in care ea moare cuprinsa de viermi,
Mancata pe interior de temeri si prejudecati, s-a dus.
Curaj a avut cand l-a creat, dar apoi nu l-a mai putut controla,
Era peste tot numai unde trebuia nu, exista, dar de fapt se dezintegra,
Iar apoi iarasi rasarea ca un ghiocel in inima ei si o impungea
Cu ghimpi taiosi secati de planset, doritori de lacrimi straine.
Are in interiorul ei o poarta ce o poate duce in rai sau iad,
Are in fiecare particica din corp un atom de iubire,
Are in creieri neuroni taiati cu lama,
Are in suflet un esec amoros.
Creier inchis in colivie
Un suflet gol ce se plimba printr-un
labirint a gasit
o cale spre-o lumina
si si-a-nchipuit cum e dupa poarta argintie,
a inchis ochii si-a visat,
a cutreierat in lung si-n lat
obloanele mintii.
Isi pierde ideea, isi pierde mintile, pierde tot ce are mai de pret,
lasa-n urma numai praf de stele, inecat in aer,
imbacsit in nazuinte si idealuri,
insa marea se loveste in continuare de ramurile pleoapelor,
irisul continua a visa la scaparea
din obloanele mintii.
Vrea a iesi, vrea a fugi,
vrea sa faca tot ce n-a putut face,
s-apuce sa mai si refaca
tot ceea ce a stricat altadata si-n acelasi timp sa spale
cu apa sfintita, putrezita,
obloanele mintii.
Ar lasa-n urma tot, ar renunta la tot
pentru-n nimic,
un ghemotoc de lumina
in ochii lui orbi;
ar lasa-n urma
si obloanele mintii.
Sens de vartej
Sunt o frunza solitara
folosita ca stanca mortuara.
Sunt o pasare cereasca
de care soarele vrea sa se fereasca.
Sunt un mar de toamna-amara
cazut din cos pe dinafara.
Sunt un ghiocel mic si las
calcat in picioare de un incas.
Sunt margareta lovita
pe care toata lumea o alinta.
Alene si tarziu
Cu muzica vesela in stanga,
Cu ticaitul ceasului-n dreapta,
Sta un trup ca o verde osanda,
Privind pe geam la aburi mari si reci.
Luna n-o zareste si, confuza,
Cauta fasii de lumina-n van,
Crengile copacilor sunt goale,
Vantul le cutremura vijelios.
Atat de negru e cerul seara,
Dar atat de trist devine noaptea,
Cand norii si sorii dispar din loc,
Umbre-ntunecate o impanzesc.
Rasuflarea ii e tot mai rara,
Se-nfioara verdele ochilor,
Iar capul ii cade pe de-o parte,
Isi preschimba grijile in vise.
Este o iluzie sa crezi ca poti fi singur, caci defapt va exista intotdeuna cineva, acolo, sa-ti auda strigatele... (asta distruge speranta comiterii crimei perfecte;) ) Defapt e mai dureros sa constati ca, desi o lumea intreaga poate auzi, prea putini reactioneaza...
Fiecare poezie imi induce o anumita stare, reusind sa imi calauzeasca neuronul dezorientat printre umbrele unor alte lumi. Deasemenea, in multe dintre acestea faci referire la cromatica ;poeziile sunt dominate de anumite nuante, reusind sa atribui sentimentelor si amintirilor culori( ceea ce eu gasesc a fi inspirat).
Gasesc totodata interesant faptul ca adopti stilul poeziei moderne, insa nu uiti nici de cele clasice cu elementele traditionale de prozodie,etc.
Desi mereu transmiti un mesaj profund, simt ca exprimarea (expresia aleasa) nu e intotdeauna cea mai potrivita.
Imi place cum ai reusit sa incadrezi in context sintagma repetata la sfarsitul fiecarei strofe "obloanele mintii" cu specificarea ca in expresia "a cutreierat in lung si-n lat/ obloanele mintii" nu e prea corecta din punct de vedere logic. It doesn't matter, however...it's just my opinion.
Facand referire tot la "Creier inchis in colivie" oricat ai incerca, pacatele nu se "spala", ci doar regretele le- ai putea ingenunchea (insa as vrea ca cineva sa continue sa spere: doresc si eu antidotul)
Remarc in versurile tale prezenta iubirii(ca tema) ea fiind idealizata si reusind, parca cu puteri supranaturale,sa consume sentimente si sa mistuie inima- nevoia acuta a iubirii, ce pare ca reuseste prin profunzimea ei sa controleze viata si fara de care trupul ar ramene un izvor secatuit...
Desi eul liric constientizeaza sursa durerii, se pare ca acelasi masochism abstract( care il controleaza si pe naratorul textelor mele) il determina sa accepte lacrimile, suferinta din dragoste ca pe un blestem al hazardului si totodata ca pe o binecuvantare a realitatii crude. Nesiguranta provenita din temeri si prejudecati te pot face sa crezi, uneori, ca ceva a fost un esec... dar daca o vezi ca pe o noua experienta, ce deja si-a luat locul printre cele vechi?
Iti admir in acelasi timp curajul de a fi capabila sa renunti la amintirile "amare" si sa risti din nou, doar cu un vis( ASul din maneca).Mai ramane sa alegi doar drumul "in stanga" sau "-n dreapta"...
E bizar cum propriile lucrari ne deconspira si totusi,nu reusesc sa destainuie esenta, nu crezi?
Da, intr-adevar, literatura este o carte deschisa, insa pe care nu multi reusesc (doresc) s-o descifreze.
Iti sunt recunoscatoare ca le acorzi poeziilor mele ceva timp din al tau si ca te intereseaza de starea mea de spirit:*
Mai postez cateva poezii mai optimiste (sa zicem)
Tot tu te plangi de viata, fiinta verde?
Ninge, ploua, cade grindina,
O intreb mereu care-i pricina,
Nu-mi raspunde, sta, se gandeste,
Incepe iarasi si-mi povesteste
Si nu se mai opreste.
Plange apa la cismea
De mult n-a mai trecut nimeni pe la ea
Sa se desfete de caldura,
Ca-a venit toamna-n sulfura,
Ne-a luat pe toti in primire cu-o furtuna,
Iar cismeaua tot plange-n bordura.
Pasarile fragile ale cerului descanta-ncetulet
Un mic cuib de viespi de pe-un norulet,
Cu ochii inlacrimati si albastri,
Un duh singur izgoneste monstri,
Din sud, o privighetoare mica
Se lupta cu zmeii singurica.
Pamantul crapa de la seceta,
Campul urla, plin de pui de insecta,
Sangele se scurge prin musuroaie,
Se rostogoleste la vale si viseaza noroaie,
Asa cum si eu visez la atentia ta.
Balada din balada, sentiment din sentiment, dragoste din vers
O lumina aprinsa,
o plansa desprinsa,
un vis in desfasurare,
o mare mare visare.
Un curcubeu mut,
un tablou nemaivazut,
o vaza micuta
si-o silueta slabuta.
Aripi! Aripi se inalta la cer!
O pata uriasa - un cancer!
Perechea de ochi imi pare cunoscuta
in noaptea tacuta.
In spatele zambetului cuceritor
se afla-un vers infiorator,
iar eu, singura-n visare,
am ajuns intr-un loc fara scapare.
Pereti inalti pana la ceruri,
podeaua - o simpla balta de pasteluri
ma inghite incet incetisor
si ma trezesc in fata unui norisor
si-mi dau seama ca voi cadea in gol,
la al tau inspaimantator subsol
unde vantul bate strasnic,
unde nimic nu mai e pasnic,
cum credeam ca esti,
ca ma iubesti.
Dar nu! Ochii tai canta-un vis dulce...
Dormitorul pare un loc atat de cunoscut,
am tinut aerul in piept cat de mult am putut,
acum il rasuflu pe spatele tau fierbinte
si-ti simt inima care nu ma minte.
Ne rotim, ne invartim,
trupurile ni le lipim,
ramanem asa mult timp,
buzele nu mi le mai simt.
Totul fusese planificat,
fiecare vers aranjat
sa ma scoata din normal,
sa cad prada unui animal...
Un animal care mi-a devorat creierul
si l-a inlocuit cu cerul,
un animal care inima-mi mangaie
fara sa fie nevoie de vorbaraie,
un animal pe care cantecul mi l-a adus
in timpul unui melancolic si albastru apus,
un animal in ai carui ochi ma topesc
si caruia dulce ii soptesc „te iubesc”.
Toate defectele tale sunt calitati
Oh, iubire, te-am gasit in ghena de gunoi,
Aveai ochii vinetii ca bolta stelara,
Te-am luat si te-am privit vioi,
Aveai ochii vinetii ca bolta stelara.
Toti te-au urat pentru ce nu erai,
Insa toate defectele tale sunt calitati,
Credeau prosteste ca inutil traiai,
Insa toate defectele tale sunt calitati.
Uite-o raza de soare pe chipul palid!
O stea pe cerul vietii mele apare.
Sufletul tau, il simt ca s-a facut din nou solid!
O stea pe cerul vietii mele apare.
Nu vorbeai prea mult, erai tacut,
Insa ma aduceai la tacere printr-un singur sarut,
Aveai un ton dulce si placut,
Insa ma aduceai la tacere printr-un singur sarut.
Erai si putin neindemanatic si repezit,
Dar in brate ma strangeai cald, iubire,
Diminetile greu eu te-am trezit,
Dar in brate ma strangeai cald, iubire.
Te pierdeai in timp si spatiu privind pe geam,
Insa atunci cele mai frumoase poeme-mi spuneai,
Uneori vorbeai o alta limba pe care n-o intelegeam,
Insa atunci cele mai frumoase poeme-mi spuneai.
Imi amintesc ca odata te-am suparat rau,
Mi-ai spus ca pleci, dar n-ai facut-o,
Te-am vazut singur in Herastrau,
Mi-ai spus ca pleci, dar n-ai facut-o.
Si-acum inchei povestea nostra,
Caci in fata altarului ne aflam,
Ne vom colora soarta albastra,
Caci in fata altarului ne aflam.
Omul care a trait degeaba
Vine spre tine o furtuna de nisip,
Dar n-o observi, esti plictisit,
Trece prin tine si tot n-o simti,
Sau cel putin singur te minti.
Dupa o mie de ani, ridici barbia,
Vazand o aura, melancolia,
Nu stii de ce, nu stii cum,
Insa mirosi un dulce parfum.
Este chiar sufletul tau,
Nici bun, nici rau,
Sufletul tau.
Paradisul nu a existat niciodata
Te plimbi pe plaja distrusa,
ma gasesti o mica intrusa,
ce nu-si poate controla foamea,
ce-ti adora candoarea.
N-ai vrut sa auzi prevenirea
nici cand mi-ai zarit privirea
plina de sete pentru sange,
plina de ura cand cerul plange.
Acum se pare ca inevitabilul vine,
nu crezi ca ti-ar fost mai bine
daca nu veneai in acea noapte
cand m-ai lasat sa-ti gust buzele coapte?
Ah, nu ma mai pot nicicum opri,
Fara tine cu siguranta as muri,
De sete, de foame, de viata,
Dar mor oricum dimineata
Caci aflu ca n-ai fost altceva
Decat credincioasa mea, Eva,
Care si-a daruit trupul sanatos
Singurului om bolnavicios.
Zambeste!
Daca-ar fi sa mor, ti-as lasa tie tot ce am,
Lacrimile, taieturile, nefericirea,
Sper sa atingi, nu ca mine, nemurirea,
Sa le dovedesti tuturor ca mosteneam
Ceea mai ingrozitoare viata cu putinta,
In timp ce tu castigai laude si cuviinta.
Sper sa le arati tuturor cat de buna esti,
Cat de mult poti indura, nu sa lovesti
Adversarul ce-ti vrea numaidecat moartea,
Caci acela nu stie cum i se termina cartea
Cand va da cu ochii de mine, aparatorul tau,
Mult iubitul tau frate pe vecie pampalau.
Minciuna nu a fost niciodata mai amara
Cad fulgii mari de nea verde
peste valurile de frunze ruginite,
cad lacrimile mele reci
peste toate amintirile noastre.
Si nu pot sa inteleg
cum marea poate fi in acelasi timp
calma si involburata,
cum tu poti fi in acelasi timp
aproape si departe.
Simti briza primaverii in inima?
Simti cum se duce in vazduh?
Oh, am uitat ca tu esti
surd si mut
la tot ceea ce insemn eu.
Oh, am uitat ca tu nu esti
altceva decat imaginatia mea.
Insa de fiecare data cand zambesti,
cad fulgii mari de nea verde
peste valurile de frunze ruginite
si-mi vine sa ma arunc
in marele canion al nebuniei,
caci stiu ca te voi gasi acolo,
inconjurat de toate vorbele mele.
Stiu ca esti inca acolo, in acel gol imens,
insa nu mai pot sa m-arunc si eu,
nu mai pot sa te iubesc.
Asta e ordinea cronologica a inimii mele.