25-12-2011, 09:08 PM
Capitolul unu.
M-am decis, după o mie de schimbări care s-au petrecut în adâncul sufletului meu, să vă povestesc ce s-a întâmplat în urmă cu zece ani, în apropierea sărbătorii de Crăciun. Cred cu desăvârşire că a fost cel mai trăznit lucru care ar fi putut să mi se întâmple, dar a fost şi este în continuare cel mai preţios pe care l-am trăit. Şi de aici a rezultat o iubire uriaşă, care mă face să tremur de fericire de fiecare dată când mă gândesc la ea. Ea fiind Rose, soţia mea. O veţi cunoaşte din istorisire. Dar să nu mai zăbovim şi să trecem la subiect.
***
Eram nervos, atât de nervos, încât nu îmi puteam controla ieşirile. Detestam să mă simt aşa, dar eu mi-am ales această slujbă. Nu mai puteam da înapoi. Vă întrebaţi ce slujbă bănuiesc. Ei bine, avocat matrimonial. De când mi-a murit mama în urma abuzurilor pe care tata le făcea asupra-i, nu am mai suportat să văd o femeie, nici măcar una singură, implicată într-o căsnicie care nu aducea nimic bun; ba din contră numai lucruri rele: certuri şi bătăi zilnice. Bine, mama nu a fost doar bătută, ea a luat şi o supradoză de droguri şi asta i-a pus capăt. Tocmai de aceea doream să evit lucrurile de genul, acordându-le femeilor cea mai mare atenţie din lume. Nu mă ocupam şi de bărbaţi şi sincer, chiar dacă fac parte din această "specie", pot afirma că mi se făcea ruşine de mine atunci când îi vedeam pe ei; chiar şi greaţă în cele mai multe din cazuri.
Mă aflam într-un avion, înconjurat probabil de cupluri fericite. Dar nu mă interesa. Nu aveam cap decât pentru cazul la care trebuia să lucrez. Deşi mă duceam acasă, şi trebuia să mă bucur de asta. Dar chiar o făceam, undeva acolo în inimă, mă bucuram şi doream să aterizez pe meleagurile ţării în care m-am născut şi am crescut. Aici mă refer la Spania, mai concret în Madrid, pur şi simplu ador acest oraş, şi nimeni şi nimic nu mă va face să nu zâmbesc când mă aflu aici. Ştiam că sora mea mai mică va veni să mă ia de la aeroport. Şi de asemenea, ştiam şi că este destul de împrăştiată încât să mă facă să aştept vreo oră, sau probabil două, în faţa clădirii.
Numele ei este Abigail, deşi prefer să-i spun Abbi, mai mult aşa de tachinare, şi este o răsfăţată. Chiar dacă a împlinit vârsta de nouăsprezece ani, îi place să facă pe măscăriciul. Trăieşte împreună cu iubitul ei, ceea ce nu i-aş fi permis dacă nu ar fi avut o relaţie de lungă durată, adică de cinci ani. E ciudat cum soarta îţi joacă feste şi foarte amuzant. Ea are o relaţie de lungă durată, iar eu nici nu mă gândesc la aşa ceva, cu toate că sunt mai mare şi ar fi trebuit să am pe cineva lângă mine.
Îmi amintesc ziua în care a căzut de pe bicicletă şi era tare supărată că nu reuşea să fie la înălţimea celorlaţi copii din parc. Faţa ei din acea zi nu o voi uita niciodată. Era pur şi simplu adorabilă şi bosumflată. Adorabilă, pentru că ştia că dacă nu arată bine nu o vom aprecia, sau cel puţin asta era în mintea ei, iar bosumflată pentru că avea o zgârietură pe frunte. Ea spunea că arată oribil în concordanţă cu tenul ei perfect şi chiar se enervase că nu vroia să dispară. Încercase chiar şi cu magia. Spunea " hocus pocus dispari " din cinci în cinci minute, dar nu reuşea nimic şi ştia că nu va izbuti. E aşa o figură uneori. Gândul acesta m-a făcut să schiţez un zâmbet.
Nici nu mi-am dat seama cum trecuse timpul. Deja aterizasem, dar fiind pierdut în gânduri nu realizasem. Mi-am luat bagajul şi am ieşit rapid din avion. Doream să ating pământul, doar aşa mă simţeam în siguranţă. Am aplaudat de la distanţă pilotul, căci făcuse o treabă foarte bună şi am început să mă îndepărtez considerabil, chiar dacă făceam paşi mici. Zăream magazinele şi preţurile imense şi zâmbeam. Mă simţeam bine pentru că, în sfârşit eram acolo şi totul era scris în spaniolă.
Când am ajuns în apropierea sălii de aşteptare, am fost "asaltat" de o femeie blondă, destul de suplă şi foarte atrăgătoare, care mi s-a ataşat de gât şi a început să plângă cu lacrimi cristaline asemeni unor picături de ploaie.
- John, mi-a fost aşa de dor de tine! În sfârşit eşti acasă; nu pot să cred.
Mă întrebam cui i se adresează, dar devenisem deja ridicol. Având în vedere că stătea atârnată de gâtul meu, cui putea să i se adreseze înafară de mine? Am apucat-o de braţe şi i le-am îndepărtat, încercând în acelaşi timp să mă lupt cu ea, pentru că nu vroia să-mi dea drumul. M-am uitat în ochii ei albaştri şi am zărit o sclipire ciudată.
- Aş vrea să vă informez că nu mă cheamă John, domnişoară... ?
- Rose.
- Aşa, domnişoară Rose, am reluat eu. Mă cheamă Abel şi sincer, habar nu am cine sunteţi dumneavoastră. Mă puteţi lumina, vă rog frumos?
I-am zâmbit şi i-am întins o batistă pentru a-şi şterge lacrimile. În timp ce ea se liniştea pentru a-mi putea da un răspuns coerent, m-am uitat prin încăpere pentru a vedea dacă sora mea era pe acolo. Şi evident că rezultatul era cel aşteptat: nu era acolo. Mereu întârzie! Mă întreb dacă va ajunge mai târziu cu ore şi la propria-i nuntă.
M-a privit cu ochii sclipitori şi se pregătea să-mi răspundă; dar înainte mi-a întins batista. M-am uitat la ea ciudat. Chiar dacă se putea spăla şi toate cele, nu o mai vroiam înapoi după ce a folosit-o ea.
- Nu, mulţumesc. La mine batistele sunt de unică folosinţă, ca serveţelele.
S-a uitat urât la mine, dar acesta era adevărul. Sau în fine, jumătate de adevăr. Uneori e mai bine să taci, decât să le spui femeilor drept în faţă ce gândeşti. Orice le poate răni. I-am arătat localul din faţa noastră şi am întrebat-o dacă doreşte să bea o cafea cu mine. A dat din cap că da şi m-a urmat. Ne-am aşezat la una din mese şi imediat s-a apropiat un chelner să ne ia comanda.
- Eu aÅŸ dori o cafea cu lapte, iar domniÅŸoara.. ?
- La fel, mulţumesc.
Aveam gusturi identice, interesant.
- Deci, am spart eu tăcerea, aveţi răspunsul pentru mine?
- Da. Şi vă rog să mă scuzaţi. Am crezut că sunteţi John, el este logodnicul meu şi semănaţi perfect. Chiar nu mi-am dat seama că fac o confuzie.
Destul de ciudat. Mă întreb cum o arăta bărbatul care i-a furat inima. Da, ca mine asta ştiu, dar nu cred că suntem chiar identici. Trebuie să existe şi mici diferenţe pe ici, pe colo. Când ne-au adus cafelele, ea a primit un telefon. S-a scuzat şi s-a ridicat de la masă, ducându-se vreo doi metri mai încolo. Nu doream să fiu indiscret, dar credeam că John ăla o sunase.
În doar câteva secunde s-a întors la masă cu privirea în pământ. Mă întrebam ce se întâmplase.
- Ce s-a...
Nici nu am avut cum să termin întrebarea, căci lacrimile o podidiseră. Îmi venea să o iau în braţe pentru a se linişti, dar mai bine nu.
- John m-a sunat şi mi-a spus că nunta nu va mai avea loc! mi-a spus ea într-o suflare.
- Poftim?! eram uimit şi indignat. Ce idiot fără creier, ar părăsi aşa o femeie?
- Motivul e dureros. A lăsat-o pe secretara lui însărcinată.
Mai să-mi vină să cad pe jos de râs. Tipic! Foarte drăguţ nu am ce zice. Mai e şi infidel tipul pe deasupra. Dar dacă stăteam mai bine să mă gândesc era în avantajul ei. A scăpat de un om prost, fără inimă şi creier.
- Ştii? În calitate de avocat matrimonial îţi pot spune că eşti una dintre cele mai norocoase femei. Ai scăpat înainte de căsătorie şi ai văzut cine este acest tip cu adevărat. Bucură-te.
M-a privit cu dispreţ şi mi-a dat una.
- Lasă-mă cu calitatea ta! Ce ştii tu despre ce e bine şi ce nu?
Şi zicând acestea, m-a lăsat acolo ca un prost să mă uit după ea, cum se îndepărtează.
Mi-ai stârnit interesul şi te voi căuta, fi sigură de asta. Mi-am zis în gând, după care mi-am zărit mica surioară pe care aveam un chef nebun să o îmbrăţisez.