Animezup - forum manga si anime

Helăăău, pipăăl ! x3

Well, la ce vă gândiţi acum ? Cumva la "Oh, uuuite! Adorabila de Miru şi geniala de Abbeh s-au apucat de un fic împreună!" - ne, ne, ne? : > - saau cumva la "Ah, uite un fic nou !" . Rlly, cred că a doua variantă e cea mai..dunno, potrivită. :]]* Dar shh. *
Oricuuum, după cum am spus, eu şi Abbeh vom face un fic mega-super-extra-hiper-genial, ca noi de altfel. :- " Erm, acceptăm tot felul de păreri/critici/sfaturi, dar să le vedem şi noi. XDD
Nu prea ştiu ce să vă spun şi ce rânduri să mai adaug, dar singurul lucru pe care l-aş putea dezvălui în legătură cu ficul este că eu am să scriu din perspectiva băiatului, iar dulceaţa de Abbeh din perspectiva fetei - evident? - .
Eniiiuei, fără alte chestii şi bla-bla-bla-uri , vă urez lectură plăcută !



"N-o să devi cineva în viaţă cu ajutorul muzicii, scumpule! Plus, nu te va ajuta cu nimic, vei ajunge doar un mare nimeni, aşa că tatăl tău ! Mai bine fă-te avocat..." - vorbele mamei, atât de încurajatoare încât la vârsta aceea, de paisprezece ani, m-au făcut să devin mult mai ambiţios. Deşi îl numise pe tata „un mare nimen” , nu se gândise că iubitul şi răposatul meu tată fusese un judecător cunoscut şi respectat. Desigur, nu o ascultasem. Nu îi dădusem crezare. Continuasem lecţiile de chitară şi ca orice alt adolescent rebel, nepăsător şi al dracului de răutăcios şi indiferent, îmi spusesem că la optsprezece ani, adică în prezent, voi cânta în cluburi şi mă voi bucura de viaţă la maxim. Şi, sincer să fiu, asta şi făceam. Totuşi, mama nu renunţa la visul ei copilăros din punctul meu de vedere, că am să urmez facultatea de drept, ca tata. Greşea amarnic! Nu-l luasem niciodată pe tata ca un exemplu. De fapt, în toată viaţa mea, eu îmi urmasesm regulile şi părerile. Nu ascultasem pe nimeni, nu dădusem sfaturi şi refuzasem să-mi ascult părinţii. De ce ? Ei bine, stând acum şi întrebându-mă asta, nu prea ştiu să dau răspunsul. Din cauza orgoliului, poate.

Aşa cum era şi normal, anii trecuseră şi eu intrasem la un liceu bun, nu foarte bun. Nu mă dădusem în vânt după cine-ştie-ce studii universitare sau lucruri de genul acesta. Locuiam singur într-un apartament prin centrul oraşului Oradea şi din când în când, îmi mai vizitam părinţii ce stăteau la casă, la câteva străzi distanţă de mine. Aveam toată viaţa în poze, melodii şi jurnale, aşa că mă puteam considera genul de artist multifuncţional. Având părinţi obsedaţi de odraselele lor - şi prin asta mă refer la fotografierea sau filmarea fiecărei clipă importantă din viaţa copiilor - , urâsem de mic copil persoanele optimiste, excesiv de bucuroase sau prea zâmbăreţe, eu fiind mai mult un pesimist.
Totuşi, tot prin timpul adolescenţei, cunoscusem un grup format din şapte oameni, ce cu timpul mi-am dat seama că ei aveau să rămână prietenii mei indiferent de situaţie şi desigur, că trei dintre ei mă vor ajuta cu trupa care în prezent nu ducea lipsă de fani sau ceva asemănător.

Şi tot în acel grup cunoscusem o tânără. Era genul tipic, obişnuit sau de fapt, aşa părea la început. Totuşi, era superbă, era specială într-un mod greu de descoperit. Mă rog, respectiva devenise cea mai bună prietenă a mea, confidenta şi sfătuitoare, fata care ştia ce am mereu şi din păcate, pe ea nu o puteam minţi oricât mi-aş fi dorit de mult. Dar nu-mi doream asta, desigur. Poate că soarta sau destinul sau chiar norocul sau toate trei la un loc, făcuseră în aşa fel încât iubita mea prietenă să locuiască la două blocuri distanţă de mine. Adică ne întâlneam aproape în fiecare zi, fiindcă nu eram la acelaşi liceu, din păcate. Iar eu unul, sincer să fiu, nici nu-mi doream să ne întâlnim tot timpul, căci Sonia - acesta era numele ei, evident - era exact genul de persoană pe care eu o uram. Vioaie, energică, plină de viaţă, zâmbea fără motiv şi găsea de fiecare dată câte-un motiv tâmpit să mă scoată din casă sau să mă apuce de tricou. Acest gest, aşa obişnuit şi unic al ei, nu-l înţelegeam deloc, aşa cum nu reuşeam să îmi dau seama cum de putea fi aşa de veselă şi jucăuşă sau cum de reuşea să se împiedice mai mereu. Rămăsese acelaşi copil de când o cunoscusem, sincer să fiu. Nu se schimbase mai deloc, iar pofta ei de a trăi mai mult şi mai bine crescuse o dată cu timpul.

De-abea ce intrase în clasa a noua, deci încă era o adolescentă visătoare, uitase desigur că eu am să cânt la Balul Bobocilor de la liceul „Emanuil Gojdu” , adică unde intrase ea. Cum spuneam, era şi foarte inteligentă şi al naibii de atentă la detalii. Trecând peste toate aceste rânduri, peste viaţa mea şi prietenii mei, ajungem în prezent, unde realitatea nu era chiar cea mai superbă şi soarele nu strălucea în fiecare zi, că doar eram în luna octombrie.


Tipa din faţa mea, o curvă în adevăratul sens al cuvântului, nu înceta să se mai plângă că nu-i ofeream atenţie. Îmi venea să o plesnesc, să o fac dracului să tacă o dată, dar din fericire pentru ea, nu eram violent şi îi uram pe nenorociţii care răneau femeile.
- Cât îţi dau ? am întrebat-o brusc, privirea-mi verde, profundă şi rece căzându-mi asupra ochilor ei roşii, fiindcă plânsese cu lacrimi de crocodil.
- Trei sute, a răspus pe-un ton răguşit , ridicându-se de pe parchet. Era goală. Avea forme frumoase, ţin să recunosc, dar parcă aş mai fi adăugat ceva. Nu ştiam ce, din păcate.
- Să te îmbraci, da ? Nu vreau să te vadă cineva , i-am spus calm şi totuşi pe un ton inexpresiv, în timp ce mi-am trecut o mână prin părul brunet, şi-aşa ciufulit.
- Mi-ai spus „Sonia” când o făceam. Cine-i tipa ? am auzit-o, înainte de a pune mâna pe clanţă. I-am aruncat o privire ce trezea şi morţii.
- N-ai plecat ?
Atât a fost nevoie să fac şi să spun, că blonda a şi dispărut din raza mea vizuală, clar deranjată că mă purtam în halul ăsta cu ea.
M-am ridicat din fotoliul negru, din piele şi mi-am aranjat cămaşa în carouri ce-o purtam. După ce m-am încălţat repede, mi-am băgat telefonul în buzunarul blugilor şi am ieşit la rându-mi din dormitor, îndreptându-mă grăbit către uşă. Unde plecam şi de ce refuzam să mă mai gândesc la ceva ?
Ei bine, balul acela trebuia să înceapă şi eu nu doream să întârzii, căci pe lângă faptul că aveam să cânt acolo, eram şi partenerul Soniei. Şi refuzam să mă gândesc la ceva anume din cauza acelei prostituate, ce o adusese în discuţie pe gingaşa mea şatenă. Nu-mi venea să cred că-i pronunţasem numele !

În câteva minute, eram în faţa blocului ei. Vântul bătea nebuneşte, maşinile circulau pe stradă ca-n fiecare noapte, oamenii râdeau şi treceau pe lângă mine, iar semiluna strălucea pe cer, aruncându-şi razele timide spre pământ, câteva mângâindu-mi pielea albicioasă.
- Bau , Gabriel !
Un glas dulce, de copil parcă şi adorabil , mi-a inundat urechile. Eu am tresărit uşor când două mâini mi-au înconjurat gâtul, dar buzele-mi se arcuiseră într-un zâmbet fin, aproape invizibil.

Hei .

Ei bine, trec şi eu pe aici, că tot nu am ce face plus am citit capitolul încă de când l-ai postat, Mad Hatter ( genial nickname, apropo ) .
Arm, ceea ce m-a atras a fost titlul. Ideea că viaţa e un joc, că un număr aruncat la întâmplare îţi va decide soarta mă facinează. Desigur, aici intervine şi ticul meu cu nenorocitul de zar. :'D
Păi...îmi place primul capitol. Mă bucur că nu este lung, nu sunt adepta capitolelor de n pagini , dar nici cea a câtorva rânduri, iar al tău pot spune că este potrivit. Descrii simplu, atrăgător şi uşor de citit, foarte bine ! Să continui tot aşa ;D
Eh, ce mă mai mulţumeşte este faptul că i-ai dat numele tânărului „Gabriel” . Şi numele fetei este foarte frumos; de abea aştept să văd capitolul viitor; dar cu cel al băiatului am o oarecare 'relaţie personală', să zicem. Dialogul - plăcut, nu cred că a fost lipsit de nuanţă.
Păi vă urez spor la scris, la amândouă ! ah, să mă anunţaţi şi pe mine, vă rog. 10ks anticipat !

Peace.

@Jelly, merci mult că ai trecut pe aici. Sper să mai vii :3

Am venit cu capitolul doi. Greu, ştiu, dar clasa a noua nu e aşa cum îmi imaginam eu că o să fie. : ))



[center]Capitolul doi [/center]


Îmi amintesc şi acum toate prostiile pe care le făceam în generală ... În clasa a cincea ne copiam temele unul de la altul pe unde apucam, să nu ne vadă cine ştie ce profesoară care era de servici în acea zi, tot în clasa a cincea au început micile certuri dintre noi, pentru cine ştie ce băiat şi tot aşa ... Nostalgia vremurilor de demult îşi face apariţia şi nu se lasă alungată. Acum, ca proaspătă boboacă, tânjesc după încă un an de generală. Mereu am fost fata cu zâmbetul pe buze ; dintre toţi cei din gaşcă eu era cea care-i făcea pe restul să râdă când toţi aveau feţele căzute.
Primele sătpămâni de liceu au trecu pe nesimţite, m-am împrietenit cu noii colegi şi totul mergea bine – exceptând testul iniţial la matematică, unde am luat un trei cât casa -. Cu toate că a început liceul şi fiecare din gaşcă era în altă clasă şi avea alţi colegi, noi între noi eram încă foarte uniţi şi aşa aveam să rămânem.
Acum vreo nouă ani, când m-am mutat aici, nu aveam niciun prieten, iar apoi, după vreo două săptămâni, când am cunoscut un băiat, am intrat în gaşca asta şi ... în ea am rămas. Sunt nişte persoane extraordinare, cum nu am mai întâlnit, ne-am fost alături atâta amar de vreme şi simt că acum nu-i nimic ce să ne poată despărţi.
Ca orice om, am un cel mai bun prieten, iar acela este Gabriel. Pot jura pe orice doreşti că el e cea mai dulce şi mai specială persoană din lume şi, fie vorba între noi, e şi un artist foarte, foarte bun. Avea lipici la fete, poate prea mult dacă mă întrebi pe mine, şi uneori eram geloasă ; fiind cel mai bun prieten al meu, îl voiam numai şi numai pentru mine. Pentru că era al meu, într-un fel sau altul şi nimeni nu avea să schimbe asta.
Uneoria mă enerva faptul că eram atât de optimistă şi copilăroasă şi că toţi ştiau că eu sunt aşa ; toate celelalte fete erau văzute şi ca potenţiale iubite, dar eu nu. Eu eram fata care ştia să ridice moralul oricui, oricând. Sau, mă rog, aşa cred.

[center]***[/center]

Tot ce-am auzit în clasă a fost “bla, bla, balul bobocilor, bla, bla” şi am aprobat din cap. Acum mă aflam în faţa dulapului, întrebându-mă cu ce să mă îmbrac. Nu aveam nici cea mai vagă idee, nu eram o mare “fană” a fustelor ori rochiilor şi a pantofilor cu toc sau, mă rog, în general a lucruşoarelor elegante, pentru că eu mizam întotdeauna pe frumuseţea naturală, spunând că nu am nevoie să-mi arăt picioarele ca cineva să stea cu mine sau să-mi de-a atenţie.
Am văzut, ascunsă bine într-un colţ din dulap, agăţată pe-un umeraş, o rochită de-un verde pal, fără breteluţe, prinsă cu un cordon lat la mijloc. De unde era cumpărată ? Ce-mi păsa mie ? Arăta bine, îmi placea aşa că am luat şi, după un duş lung, cald şi relaxant, am îmbrăcat-o şi mi-am aranjat puţin părul. Nu mare lucru, l-am pieptănat şi mi-am prins o şuviţă cu o agrafă verde; uite avantajul părului ondulat: nu trebuie să mergi la cine-ştie-cine să-ţi aranjeze părul; pot şi singură. Am fost gata în cincisprezece minute şi mai erau încă vreo zece până când trebuia să plec.
Entuziasm ? Da’ de unde ! Nu voiam să merg, de fapt, nu ştiu de ce mergeam. Mint. Ştiu de ce mergeam. Pentru că eram partenera lui Gabriel şi el era atât de … oh, dar dacă aş începe acum să mă gândesc la el, probabil că nu aş mai înceta niciodată şi … mă abţin. Am privit ceasul de pe peretele crem şi-am realizat că mai erau cinci minute. Are să vină după mine ? Sigur că are să vină, doar aşa am stabilit, numai că sunt fată şi este absolut normal să am emoţii şi să-mi fac mii de probleme pe ultima sută de metri. Îmi venea să mă descalţ, să mă dezbrac, să mă trântesc în pat şi să-mi pun un film sau un serial bun. Grey’s Anatomy de pildă; vai, cât puteam să iubesc serialul acesta ! Mă uitam la el ori de câte ori aveam timp şi m-aş fii uitat şi mai mult. Totuşi, nu era acum acel „am timp”, acum era „trebuie să plec”.
Am coborât în grabă scările – pentru că deja întârziasem, mereu o făceam – şi am ieşit valvârtej din scara blocului. L-am văzut, stând acolo, pe trotuar, aşteptându-mă; era drăguţ, elegant, perfect. Am sărit şi l-am îmbrăţişat, mâinile mereu l-au înconjurat grozav şi-am exclamat din tot sufletul:
- Bau, Gabriel !
A zâmbit şi m-a îmbrăţişat. Vântul bătea cu o putere grozavă, îmi făcea părul să se ducă în toate părţile şi rochiţa avea tendinţa de a se ridica. Ei, cui îi păsa acum ?
M-a luat de mână şi am plecat către liceu; stăteam la maxim douăzeci de minute de el, dar la viteză cu care mergeam aveam să ajungem în patruzeci.
Era tăcut. Nu-mi plăcea, părea că ascunde ceva şi asta mă făcea să mă simt, oarecum, lăsată pe dinafară din viaţa lui, ceea ce era mai rău decât dacă propria-mi viaţă ar fii hotărât că nu mai are nevoie de mine.
Am ajuns curând, mai repede decât m-aş fii aşteptat eu, fără să-mi dau seama; tot drumul mi-am pus fel de fel de întrebări referitoare la Gabriel. Ce făcuse înainte să vină la mine şi de ce era atât de tăcut ?
Când am intrat în sală, toate privirile s-au întors spre noi. De ce ? Efect dramatic. Chiar s-au întors ? Eh, posibil să mi se fii părut mie.
Ne-am îndreptat spre ringul de dans, cânta o melodie lentă, iar eu „m-am sprijinit” de el şi-am început să dansăm. Era frumos, de vis, dar nu era genul meu. Nu, nu Gabriel, ci balul, rochiile, tocurile, tot. Nu era „lumea mea”, nu mă simţeam într-adevăr eu.
- Gabi, eşti ok ? l-am întrebat încet, şoptit.
O vreme a tăcut, privind absent într-un colţ, peste umărul meu dezgolit.
- Da, sunt bine, nu-ţi face probleme, mi-a răspuns la fel de încet pe cât i-am spus şi eu.
Nu-l credeam. Şi ştiam că ştie că nu-l cred, nu văd de ce trebuia să mă mintă. Era urât ce făcea.
- Uite, trebuie să merg să mă pregătesc, ştii, cântăm azi.
- Da, ştiu, nu credeai că am uitat, nu-i aşa ? l-am întrebat mirată.
- Eh, vorbim apoi, a spus dându-mi cu greu drumul la mână şi depărtându-se încet, la început, apoi luând-o la fugă.
Am evitat să vorbesc cu cineva după ce a plecat, nu ştiu de ce, dar nu aveam chef de discuţii inutile despre „cum îmi stă rochia” sau „vai, oare mi s-a întins rimelul ?”.
Peste vreo cinci minute au intrat pe scenă – Gabi şi băieţii cu care cânta – şi toată lumea a început să aplaude zgomotos. Erau buni, ştiu, adoram cum cântau şi uneori eram geloasă pe faptul că-i ştia atât de multă lume. Îmi spuneam deseori că are să ajungă celebru şi că o să uite de mine.
Au cântat mult, mult de tot, sau aşa mi-a părut mie. Un băiat din clasa a zecea sau a unşpea’ m-a invitat să dansăm. Am refuzat mai întâi, dar când m-a invitat a doua oară am acceptat; nu voiam să fiu necioplită plus că mă plicitisem, dacă nu dansam chiar deloc.
Era o melodie lentă – cum de nimeream eu numai din acestea ? -, dar era frumos cântată şi-mi plăcea. Dansam cu tipul acesta – îl numesc aşa pentru că nu-i cunosc numele -, dar mă uitam la Gabriel. M-a privit preţ de-o secundă şi apoi şi-a întors capul. Când s-a terminat melodia m-am îndreptat către colegele mele şi-am stat şi-am râs cu ele, iar când amicul meu a anunţat că şi-au terminat programul şi că urmează o altă trupă am fugit către scenă – mă rog, către spatele scenei – să-l îmbrăţişez şi să-i spun că a fost minunat.
Prea târziu, totuşi; era acolo cu o altă tipă-n braţe. O tipă care se purta drăgăstos cu el. Nu ştiu cine era sau de unde venea, însă ştiam că nu o simpatizez.

@Nya , mulţumim frumos pentru comentariu. Sper să mai treci pe aici ! ^^

Oricum, am venit în sfârşit cu continuarea. Da, mi-a luat cam mult timp, dar ce să faci, şcoala asta îmi dă bătăi de cap.
Lectură plăcută celor care au să citească!




Nu ştiu cât de mult îmi plăcea Sonia şi-n ce fel. Cert era faptul că ţineam la ea şi că acolo , în faţa blocului ei , îmi părea mai frumoasă ca niciodată. O văzusem rar în rochii şi de fiecare dată consideram că arăta bine , dar acum întrecea orice limită a frumuseţii, în caz că exista una.
Totuşi, nu i-am spus cât de minunată era, cât de bine îi stătea cu părul prins aşa sau cât de mult i se potrivea verdele-pal al rochiei. N-am vrut şi cu cât ne apropiam mai mult de liceu, începeam să regret că n-am făcut măcar unul dintre lucrurile de mai sus. Sincer să fiu, niciunul dintre noi n-a scos o vorbă pe tot parcursul drumului. Ea sigur avea ceva sau poate o deranja tăcerea mea, dar eu nici nu ştiam ce să-i spun prima dată. "Ce-ai mai făcut" era clişeic şi plictisitor , iar alte tâmpenii de astea nu-mi treceau prin cap. Şi mă bucuram , foarte puţin , că ea nu mă întreba ce-am făcut înainte să ne vedem. N-aş fi vrut să-i răspund nici dacă mi se punea arma la tâmplă.

Oricum, am ajuns repede la liceu. Nu m-am grăbit şi din câte mi-am dat seama, nici Sonia n-a făcut-o. Am intrat în sala unde se ţinea balul încet , încă ţinând-o pe tânără de mână. M-am uitat în jurul meu. Tipe, tipe, tipe şi alţi idioţi care încercau să le ducă la dans prin metode mai...ţărăneşti?
Ah, da. Şi pe fundal o melodie lentă începuse. Acum, venea partea în care eu trebuia s-o invit pe Sonia prin cuvinte la dans, nu? Pe naiba, că n-am spus nimic.
Doar m-am îndreptat cu ea către ring, am dansat absent - o făceam mai mult pentru ea - uitându-mă undeva peste umărul ei, deşi nici eu nu ştiam ce priveam sau pe cine. Totuşi, simţeam că ceva era în neregulă. Nu ştiam ce, dar eram sigur că se întâmpla ceva între noi, ceva...neobişnuit.
- Gabi, eşti ok? am auzit-o şoptindu-mi şi mi-am coborât lent privirea către chipul ei. N-am ştiut ce să-i răspund. Dar, preţ de câteva secunde, i-am admirat ochii căprui, atât de calzi şi blânzi.
- Da, sunt bine, nu-ţi face probleme, i-am râspuns şi-am schiţat un zâmbet slab, dar destul de finuţ încât să mă asigur că Sonia nu va mai pune alte întrebări.
Peste câteva minute de la acest banal schimb de replici, i-am spus că trebuie să mă duc să mă pregătesc şi-am lăsat-o singură acolo, cu un gust amar în gură. Evident că nu doream s-o las în mijlocul ringului de dans, alături de sute de pretendenţi la „tronul” ei, care era al meu. Sau aşa îmi plăcea să cred.

Nu peste mult timp, am urcat pe scenă alături de Axl, Robert şi Michael. Le-am zâmbit strălucitor tipelor, i-am salutat pe toţi din sală şi am început să cântăm, publicul bucurându-se din câte mi-am dat seama de spectacolul dat.
Şi am tot continuat să cânt melodii de tot felul, lente, rock, metal şi ceva pop, am privit cu melancolie şi cu o oarecare tristeţe în ochii zeci de cupluri sărutându-se când începea o melodie lentă sau dansând fericiţi.
Nu mi-a luat mult să o observ pe Sonia alături de un necunoscut, unul pe care l-aş fi lovit fiindcă o ţinea în braţe strâns, fiindcă obrazul ei îi atingea umărul. M-a văzut şi ea şi pentru o secundă , m-am lăsat pierdut în marea de ciocolată a ochilor ei. Dar apoi, mi-am dat seama unde era ea şi cu cine era, aşa că mi-am întors repede privirea spre altceva, spre un perete, continuând să bucur publicul au alte melodii, până când programul nostru a luat sfârşit. Trebuia să ne mai distrăm şi noi, nu?
Ne-am luat cum trebuia la revedere - cu un solo de chitară ce i-a dat pe toţi gata- şi am plecat către culise, râzând de o glumă spusă de Michael.
- Gab' , ai văzut-o pe Sonia? A dansat cu tipul ăla, Mark sau ceva... , l-am auzit pe unul dintre băieţi spunându-mi în timp ce-mi ciufuleam părul şi mă schimbam în alte haine.
- Nu-mi pasă , am replicat pe-un glas nepăsător, simţind totuşi junghi ciudat în inimă. Am oftat, apoi mi-am trecut limba peste buze, salutând câteva persoane care-au trecut pe lângă mine.
- Oh, au venit roşcatele! a ţipat Axl , afişând un zâmbet cât mai larg pe chip.
Am ridicat uimit din sprâncene, nu le cunoşteam pe aceste „roşcate” , dar o imagine vagă, cunoscută a unei domnişioare cu părul de foc îmi apărea în minte. O puştoaică , poate de vreo cinsprezece - şaisprezece ani mi-a sărit în spate, râzând cristalin şi jucăuşă.
- Gabriel ! Ţi-a fost dor de mine, frumosule? şi-a fluturat genele fermecătoare şi au mi-am dres glasul, schiţând un zâmbet de 250 de kilowaţi , superb , iar tipa a chicotit.
- Aş vrea să spun că da , dacă te-aş cunoaşte...
Roşcata a râs şi m-a îmbrăţişat , zicându-mi e o amică din copilărie. Dar eu tot nu mi-am dat seama cine era , doar am ridicat din umeri şi i-am răspuns la îmbrăţişare.
- Şi, dragă fostă cunoscută , care îţi e numele? am întrebat-o , mărind ochii când am putut-o observa pe Sonia privindu-ne dezamagită. Mai mult pe mine, că pe cea din braţele mele ar fi ucis-o.
- Lucille , iubire ! şi-a dat teatrală ochii peste cap, iar eu m-am scuzat, alergând după Sonia care plecase imediat după ce ne văzuse îmbrăţişaţi.


Nu ştiu pe unde am luat-o, pe cine am lovit şi cui i-am cerut scuze că l-am doborât în drumul meu spre şatenă , dar când am ajuns şi am văzut-o afară, uitându-se parcă visătoare la cer şi cu rimelul curs pe obraji, m-am oprit.
- Îmi pare rău, am şoptit pe-un glas tremurat , nefiind sigur dacă m-a auzit. Nici nu ştiam de ce mă scuz, dar cred că ea ştia de ce şi speram cu ardoare că mă vă ierta.
S-a întors spre mine şi a clătinat din cap , coborându-şi privirea în jos.
- Ba nu-ţi pare, mi-a zis ea şi a dat să plece, dar am prins-o imediat în braţe , nu înainte de a o auzi zicându-i să-i dau drumul.

Oh, vă mulţumim pentru numeroasele comentarii. -.-


[center]Capitolul patru[/center]

Vin anumite momente în viaţă în care nu-ţi mai doreşti nimic. Nici să plouă, nici să ningă, nici să bată vântul, nici să fie soare sau furtună. Este momentul acela neplăcut în care nu-ţi mai pasă de nimeni şi nimic, acel moment în care îţi pare că lumea întreagă se evaporă, dispare, iar tu rămâi pierdut într-un infinit gol, un gol total, negru, în care plângi şi te complaci într-o singurătate ucigătoare.

Îl iubesc. Ştiu asta, deoarece sentimentul pe care-l simt când mă gândesc la el, când îl privesc şi când îi vorbesc este diferit de oricare alt sentiment pe care l-am simţit până acum pentru cineva. Am avut mereu impresia că el este diferit, am avut mereu sentimentul că îl cunosc, dar a venit şi momentul în care viaţa mi-a dovedit că e la fel ca restul. Asta a făcut ? În fond, cu ce-a greşit ? Nici nu suntem împreună, pentru ce oare m-am supărat atât de tare ? E orgoliu ? Orgoliu în sens că vreau să ştiu că acesta e al meu şi numai al meu, că-l îmbrăţişez eu şi numai eu şi că-mi aparţine şi îi aparţin ? Poate. E dezamăgire ? Dezamăgire în sensul că eu credeam că el mă iubeşte pe mine şi, de fapt, el nu o face ? Sigur, asta este. Sunt dezamăgită de mine şi de propria-mi naivitate ce duce către prostie. Ce-mi imaginez eu oare ? Că tot ce zboară se mănâncă ? Te rog, Sonia, trezeşte-te şi maturizează-te ! Sub zâmbetul acela pe care-l arăt mereu, tuturor, se ascund şi multe dezamăgiri şi alte cele, dar aceea ar fii deja o altă poveste la care nu am acum chef să mă gândesc.
Am fugit ca o nebună din sala în care se ţine balul ; pentru ce oare, nu ştiu. Simplul fapt că târfa aia roşcată se purta drăgăstos cu el, iar el accepta asta şi-o îmbrăţişa mă durea până în adâncul sufletului, îmi înţepa inima şi-o făcea să bată neregulat ; îmi simţeam obrajii calzi şi ochii umezi. Am privit cerul şi-am dat voie lacrimilor să-mi păteze faţa : mă dădusem cu rimel, dar nu-mi păsa de faptul că avea să se întindă ; roşcata era oricum mai frumoasă ca mine. Acum urmau, evident, momentele acelea în care o pot privi şi pe muma pădurii şi are să mi se pară mai frumoasă decât mine. Părerea pe care o aveam despre tipa aceea era, în mod normal, una teribil de proastă şi aş fii jignit-o în ultimul hal dacă ultimul gram de bun simţ nu mă ţinea pe loc. Am auzit la un moment dat un zgomot de paşi. Speram să nu fie el. Oh, pe cine mint eu aici ? Îmi doresc mult de tot să fie el !
- ÃŽmi pare rau, mi-a spus c-un glas ÅŸoptit, tremurat.
Mă durea replica lui. Nu-i părea rău, ştiam că nu-i pare, simţeam asta ! Dar eram sigură ? Sigur că nu, sunt om, mă pot înşela.
- Ba nu-ţi pare, i-am spus lăsând lacrimile să-mi curgă şiroaie pe obraji şi întorcându-mă să plec.
M-a prins în braţe, iar eu i-am spus să mă lase să plec, dar n-a făcut-o. Am stat aşa o vreme; nu pot spune exact cât. Zece minute, douăzeci, o oră, două n-am idee. Începuse ploaia, iar umerii mei goi începuseră să se răcească, iar părul lung şi ud nu făcea decât să-mi ţină de frig. Gabriel m-a cuprins şi mai tare în braţe.
- Sonia, ce e cu noi ? m-a întrebat la un moment dat.
- Nu există noi, Gabi, am şoptit sfârşită de plâns după câteva minute.
- Crezi c-ar trebui să ... ştii tu, luăm o pauză ?
Nu înţelegeam la ce se referea şi mi-am împins trupul rece şi ud de lângă al lui, rupând brusc îmbrăţişarea.
- La ce te referi ?
- Păi, ştii tu, să nu ne mai vedem o perioadă ...
Dacă aveam impresia că durerea sufletească pe care o simţisem până atunci era trecută la superlativ, mă înşelasem cu desăvârşire. Acum îmi cerea să nu ne mai vedem deloc şi era doar vina mea ! Vina mea şi a minţii mele bolnave, a posesivitaţii şi geloziei mele stupie ; a prostiei mele. Începusem să plâng, lăsând lacrimile să curgă, dar înăbuşindu-mi suspinele. Ploua. El nu vedea că plâng. Lasă, mai bine aşa.
- Dacă aşa crezi tu că e cel mai bine, aşa am să fac, am spus repede, încercând să nu las suspinele să iasă la suprafaţă, dar fără prea mare succes.
- Sonia ..., a spus încet.
Dar n-am auzit ce-a spus apoi. Am fugit acasă, prin ploaie, oprindu-mă doar să-mi dau pantofii jos, să-i iau în mână şi să fug mai departe. Tot ce ştiam era că mi-e frig, că mă doare şi că vreau să mor.

Hello. Deşi am citit ficul încă de când l-aţi postat, nu am comentat pentru că din diverse motive de fiecare dată apărea altceva de făcut, dar va promit că de acum încolo o să trec cât de des pot.Aşa revenind la minunata voastră poveste.
Titlul- simplu şi de efect, atractiv şi destul de misterios, adică nu prea ştii la ce să te aştepţi, dar imediat cum citeşti şi conţinutul totul începe să se contureze mult mai bine.
Vă completaţi perfect, chiar dacă fiecare dintre voi vine cu ceva nou, cu stilul propriu totul iese minunat, din ambele părţi astfel că şi acea chimie dintre personajele principale, este mult mai puternică.
Despre personaje. Când am citit prima dată descrierea Sonie, parcă o vedeam în ficul vostru pe sor'mea adică, deci mie îmi place acest personaj extrem de mult, e adorabil.
Despre Gabriel numele asta mi-a adus aminte de fostul meu prof de franceză, scuze am deviat puţin de la subiect, este un personaj interesant, rebel, misterios şi destul de orgolios.
Sunt curioasă să văd cum va decurge această minunată poveste pentru că de obicei în cazul în care protagoniştii sunt prieteni se pot întâmpla două lucruri vor avea parte de o poveste cu happy end sau vor rămâne la statutul de prieteni.
Well cam atât aştept nextu. Până data viitoare vă doresc spor la scris şi multă imaginaţie. Bye, bye.

@Joan, îţi mulţumim pentru părerea lăsată! Sperăm că vei mai trece pe aici. : )
P.S. : Să daţi liniştiţi click pe titlu, este melodia care m-a inspirat pentru acest capitol. ;D
Fără alte comentarii, vă urez lectură plăcută !

Capitolul cinci

E trist felul în care viaţa ta se transformă din minunată în oribilă sau chiar mai rău şi parcă în unele clipe, o face intenţionat să-ţi arate că oricât de mult ai încerca tu să rezolvi totul şi să fi optimist, nu va merge aşa. De fapt, te loveşte cu toată puterea ei şi te doboară, te aruncă la pământ şi te chinuie în moduri cât mai groaznice posibil, te face s-o urăşti oricât de mult ai crede tu că la sfârşit, totul o să fie bine.

O priveam pe Sonia în ploaie, o vedeam aşa udă şi cu rimelul scurs pe obraji şi mă gândeam: Ce se întâmplă aici? Ce facem noi? Măcar există un "noi" ? Sau doar avem amândoi iluzii, impresii greşite? Nu puteam să-mi răspund la întrebări, fapt ce mă deruta al dracului de rău. Şi oricât de mult stăteam să mă gândesc şi să aflu ce simţeam eu exact pentru ea, ce fel de iubire de fapt, nu reuşeam. De parcă sentimentele mele se ascundeau de mine şi nu doreau să iasă nici o clipă la iveală. Probabil că doar mi se păruse....Poate că îmi creasem un fel de vis real, în care ea mă iubea şi eu o iubeam şi totul era bine. Şi de fapt, nu era deloc aşa. Nu ne iubeam, nu exista un "noi" real, iar eu şi Sonia eram doar prieteni...Sau în acel moment, la asta mă gândeam şi de asta începeam să fiu sigur.
- Sonia, ce e cu noi? am întrebat-o , dorind să-i aflu şi ei părerea. Mi-am coborât privirea spre a ei şi am aşteptat răbdător, ţinând-o strâns în braţele mele.
- Nu există noi, Gabi.
Când a răspuns, mă simţeam de parcă cineva-mi dăduse o palmă peste faţă când eu nu eram atent, deşi mă aşteptam la asta. Ştiam, undeva în adâncul sufletului meu, că-mi va răspunde asta.
- Crezi c-ar trebui să ... ştii tu, luăm o pauză ? glasul îmi suna răguşit şi neutru, încercam să fac tot posibilul să o dau la o parte acum, decât mai târziu, deşi înainte cu câteva minute aş fi făcut totul s-o opresc.
M-a întrebat la ce mă refer şi am privit-o. Am stat şi m-am gândit şi...de fapt, din nou, răspunsul era departe de mine şi nu-l auzeam. Mi-am trecut mâna prin păr, am tras aer adânc în piept şi simplu, ca un bădăran de altfel, i-am spus:
- Păi, ştii tu, să nu ne mai vedem o perioadă ...
- Dacă aşa crezi tu că e cel mai bine, aşa am să fac !
A plecat. I-am rostit numele şi atât, nu am mai ştiut ce să scot din gură, ce să-i spun, nu mai eram sigur dacă trebuia să fug după ea şi s-o opresc sau să mă duc înapoi la trupa mea. Aşa că am rămas afară, cu picăturile ploii alunecându-mi alene pe haine, pe faţă, pe gât şi am închis ochii, fiind sigur că stricasem tot ce avusesem cu Sonia, când puteam foarte bine să fac totul să fie perfect...Dar n-am făcut-o , aşa că pur şi simplu m-am oprit din a mai încerca.



Aveam impresie că ţigara nu se mai termina şi că băutura din pahar , oricât de mult aş fi consumat-o , tot rămânea acolo. În aer plutea un miros aprig de tutun şi unul vag de whiskey. Am stins până la urmă ţigara într-o scrumieră şi m-am ridicat de pe scaunul în care tot stăteam de o jumătate de oră, cu chitara în braţe şi sticla de whiskey în faţa mea, pe masă.
Eram în dormitorul unei tipe, cum dracu' o mai chema şi pe aia nu mă întrebaţi, nu mai ştiam nimic de nimeni de două zile , de când se întâmplase ce se întâmplase cu Sonia. Trecusem prin ele ca peştele prin apă, nederanjat de cineva, doar de telefonul care-mi sunase într-una şi când hotărâsem să răspund, era puştoaica asta, că i-am promis c-o învăţ să cânte la chitară. Şi nu, nu ne mişcasem de loc mâinile pe corizle chitării, ce în cu totul alte părţi....
- Supărat, Romeo? am auzit un glas mierlos din spatele meu, iar două braţe mi-au înconjurat brâul.
Mă uitam pe fereastră. La ce? Nu ştiu, priveam în gol poate...Oricum, de fiecare dată când Sonia îmi apărea în minte sau când îi auzeam râsetul acela de copil, adorabil, făceam tot posibilul s-o îndepărtez.
- Nu, Julieta...
M-am întors spre tânără, afişând unul din cele mai năucitoare şi convingătoare zâmbete ale mele, privind-o cum ridica din sprâncenele frumos aranjate. Era roşcată, înaltă şi Dumnezeu fusese generos cu ea, îi dăduse de toate în cantităţi egale. Mi-am coborât uşor capul, mi-am lipit fruntea de a ei şi ea a chicotit delicat, trecându-şi mâna prin părul meu uşor. Mi-a sunat şi telefonul...
- Scuze, am murmuat înjurându-l pe cel care mă sunase şi blestemându-l cum ştiam mai bine.
Am luat telefonul şi m-am uitat să văd cine mă apela. Am înghiţit în sec, mi-am ciufulit părul şi am apăsat să răspund.

Hello.
Din nou aceeaşi poveste- data viitoare o pun pe sor'mea să mă lege de scaun, ca să pot să vă las comm şi să nu mai apară ceva să mă întrerupă. Revenind.
Acest fic începe să se contureze din ce în ce mai bine, la fel şi personajele, acţiunea etc, etc. Acea ,,pauză'' pe care au hotărât să o ia, este clar că îi răneşte pe amândoi, dar evident orgoliul şi convingerile sunt mult mai puternice pentru a recunoaşte asta. Iar fiecare dintre cei dintre protagonişti încearcă să îşi atenuieze dorul prin diferite metode, mai mult sau mai puţin inspirate. Dar într-un fel este bine că le-aţi adus relaţia într-un asemenea moment, pentru că asta îi va ajuta să îşi schimbe gândirea şi le va întării caracterul.
Noul personaj, cum s-o numii el, am uitat mi se pare de-a dreptul patetic, cerşind iubire, bucurându-se de puţinul pe care îl primeşte, dar recunosc că este nevoie şi de asemenea personaje, pentru a se produce intriga.
Well cam atât o singură rugăminte am la voi, să faceţi capitolele mai lungi. See you next time. Bye.