28-07-2011, 11:30 PM
În acea seară friguroasă de noiembrie, cum nu aveam nimic de lucru, îmi făcusem o cană de cafea irlandeză şi mă gândeam să mă întind pe canapea, ca să-mi petrec noaptea cu tomul despre mituri româneşti, început cu o zi în urmă; se ştie însă că a fi vânător de soiul din care eram eu înseamnă a avea rare momente de linişte, aşa că nu m-a mirat defel că imediat ce m-am aşezat pe marginea canapelei, să aud bătăi în uşă. M-am ridicat, lăsându-mi cartea şi cafeaua pe măsuţă şi m-am îndreptat către intrare.
În faţa mea apăru un tânăr înalt, cu păr şaten, îmbâcsit şi nepieptănat, nişte haine ponosite şi o geantă ce fusese odată roşie. De fapt, ochii de culoarea oţelului erau tot ce mai părea viu în trupul acela. Probabil călărise zile de-a rândul şi acum nu mai avea niciun fel de merinde.
Un lucru era sigur: eu nu eram han sau casă de binefaceri. Şi, pentru orice eventualitate, mi-am pipăit buzunarul vestei unde ţin, de obicei, sticla cu apă sfinţită.
- Hei, tu! Pe cine cauţi?
- Domnul Samuel Stark, presupun, a spus el, cu un puternic accent franţuzesc. Mă numesc Ryando Lacroix.
- Şi, ce vrei de la mine? am întrebat, pregătindu-mă să folosesc sticla.
- Nu sunt demon, stai liniştit, zise şi-şi suflecă mâneca cămăşii în carouri, arătându-mi o semnul de recunoaştere tatuat pe încheietura mâinii. Am nevoie de ajutorul tău.
Drept răspuns, l-am stropit în obraz cu agheasmă, aşa ca să fiu sigur. Tânărul şi-a smuls eşarfa roşie de la gât şi s-a şters cu nonşalanţă. Apoi, m-a dat într-o parte şi a intrat în casă, cu destulă obrăznicie.
- Eşti vânător? l-am întrebat mofluz, urmărindu-l cum îşi toarnă o cană din ibricul meu cu cafea scumpă, fără a-şi cere voie.
- Nu, clătină din cap, după ce sorbi o gură din licoarea fierbinte. Dar pot spune că am cunoscut cândva unul.
Deja nu-mi plăcea; atitudini de genul ăsta mă plictiseau de moarte. Dar mă străduiam să ramân amabil.
- Cu te pot ajuta? l-am întrebat.
Mi-am luat cana de pe măsuţă şi m-am aşezat confortabil în fotoliul de lângă cămin. Omul a tras fotoliul din colţul opus al încăperii până în dreptul meu, şi-a lăsat geanta pe covor, apoi s-a aşezat.
- Ei, domnule Stark...
- Samuel, i-am sugerat, sperând că, astfel, îi va fi mai simplu să se destăinuie.
- Samuel, vezi eu... Frământă cana între palme, nehotărât, apoi oftă, lăsându-şi privirile în pământ. Îşi frecă uşor fruntea. O să crezi că-ţi spun vreo poveste, că sunt nebun. Vezi dumneata, eu am fost blestemat, recunoscu el, în cele din urmă.
- PovesteÅŸte-mi. Ai venit la locul potrivit.
În faţa mea apăru un tânăr înalt, cu păr şaten, îmbâcsit şi nepieptănat, nişte haine ponosite şi o geantă ce fusese odată roşie. De fapt, ochii de culoarea oţelului erau tot ce mai părea viu în trupul acela. Probabil călărise zile de-a rândul şi acum nu mai avea niciun fel de merinde.
Un lucru era sigur: eu nu eram han sau casă de binefaceri. Şi, pentru orice eventualitate, mi-am pipăit buzunarul vestei unde ţin, de obicei, sticla cu apă sfinţită.
- Hei, tu! Pe cine cauţi?
- Domnul Samuel Stark, presupun, a spus el, cu un puternic accent franţuzesc. Mă numesc Ryando Lacroix.
- Şi, ce vrei de la mine? am întrebat, pregătindu-mă să folosesc sticla.
- Nu sunt demon, stai liniştit, zise şi-şi suflecă mâneca cămăşii în carouri, arătându-mi o semnul de recunoaştere tatuat pe încheietura mâinii. Am nevoie de ajutorul tău.
Drept răspuns, l-am stropit în obraz cu agheasmă, aşa ca să fiu sigur. Tânărul şi-a smuls eşarfa roşie de la gât şi s-a şters cu nonşalanţă. Apoi, m-a dat într-o parte şi a intrat în casă, cu destulă obrăznicie.
- Eşti vânător? l-am întrebat mofluz, urmărindu-l cum îşi toarnă o cană din ibricul meu cu cafea scumpă, fără a-şi cere voie.
- Nu, clătină din cap, după ce sorbi o gură din licoarea fierbinte. Dar pot spune că am cunoscut cândva unul.
Deja nu-mi plăcea; atitudini de genul ăsta mă plictiseau de moarte. Dar mă străduiam să ramân amabil.
- Cu te pot ajuta? l-am întrebat.
Mi-am luat cana de pe măsuţă şi m-am aşezat confortabil în fotoliul de lângă cămin. Omul a tras fotoliul din colţul opus al încăperii până în dreptul meu, şi-a lăsat geanta pe covor, apoi s-a aşezat.
- Ei, domnule Stark...
- Samuel, i-am sugerat, sperând că, astfel, îi va fi mai simplu să se destăinuie.
- Samuel, vezi eu... Frământă cana între palme, nehotărât, apoi oftă, lăsându-şi privirile în pământ. Îşi frecă uşor fruntea. O să crezi că-ţi spun vreo poveste, că sunt nebun. Vezi dumneata, eu am fost blestemat, recunoscu el, în cele din urmă.
- PovesteÅŸte-mi. Ai venit la locul potrivit.