23-02-2011, 07:32 PM
Heh. M-am gândit să-mi încerc şi eu norocul aici, chiar dacă ştiu că nu va merge, dar încercarea moarte n-are. Sper că o să vă placă, adică. . .nimic, nimic *laughs* .
Lectură plăcută !
De ce ? De ce din nou ? Chiar aşa ? Uh, nu se opreşte odată ? Ce crede el, nesimţitul, că eu voi suporta până la sfârşit ? Visează, nimic altceva ! Dar ce tupeu, poftim jignire ! Nu termină o dată, deja mă dor urechile, trupul, absolut tot. M-am ofticat, am să fac urât, că şi ieri seară. S-o creadă el că nu-şi va lua vreo două şi că eu n-am să ţip. Hăh, nesuferitul !
Îmi ridic leneş, lent, capul din perna moale şi cu priviri somnoroase săgetez micul aparat ce scotea un zgomot enervant în dispeare. Îl lovesc, iar acesta face cunoştiinţă cu podeua. Înjur şoptit, frecându-mi ochii. Cu mişcări obosite mă ridic din pat, iar cu paşii aproape târâţi mă duc la baie. După cel mult o jumătate de oră mă întorc ca nou, bretonul negru, întunecat acoperindu-mi o parte a ochiului stâng. Afişez un zâmbet dispreţuitor când îmi zăresc trupul în oglindă. Surâd scurt în timp ce luam un tricou negru şi nişte blugi de aceeaşi culoare pe mine. Mă aplec uşor, ridic ceasul, apoi îl pun la loc. În tot acest timp văd şi cât era ora. N-aveam să întârzii la lucru, chiar şi aşa, nimeni nu avea să-mi reproşeze ceva.
- Jason ! Jason, eÅŸti treaz sau nu ?
Glasul rece, metalic al fetei îmi inundă urechile. Mă face să mă încrunt şi să strig un „da†mai mult în batjocură. Sora mea, o blondă tipică. Intră în cameră cu viteză, ochii de un albastru pur - ca ei mei - măsurându-mă din cap până în picioare.
- Mama e plecată, ÅŸtii ? Eu ce mă fac, frate , hăh ?! Nu am bani. Spuse fata sec, începând să bată nervoasă cu piciorul în podea ÅŸi cu o mână în ÅŸold. ÃŽmi venea să râd. Era sâmbătă, asta însemna ziua ei „specialăâ€, adică zi de cumpărături, adică ziua mea de muncă. O privesc rece, un zâmbet plin de batjocură apărându-mi pe chipul palid.
- Ţi se pare că mă interesează, Anne ? Visezi, iubire, visezi ! Eu trebuie să plec, deci te-aş ruga să faci cale-ntoarsă !
Spun repede, crunt, apoi trec pe lângă ea, lovind-o din-adins în umăr. Îmi bag telefonul în buzunar în timp ce cobor scările, şi căştile în urechii. Aşa măcar nu o mai auzeam pe blondină ţipând şi făcându-şi scena preferată.
Îmi trec limba peste buze pentru a le umezi, un tic de-al meu, apoi ies liniştit din casă. Zi urâtă. Norii pe cer, fără pic de soare, iar vântul bătea puternic, parcă şi el supărat . Îmi dau ochii peste cap, pufnind. O i-au uşor-uşor la pas , trecând neobservat pe lângă zecile de oamenii ce roiau pe strada mea ca nişte furnici în plină muncă. Inspir adânc, regretând faptul că nu luasem jacheta, ci doar simplul hanorac gri. Din când în când îmi mai arunc privirea la câte-o persoană ce trece grăbită pe lângă mine , dar nu dau prea mare atenţie, nici n-am vreun chef să fac asta.
După vreo zece minute de mers ajung în faţa unei clădiri mari, impunătoare, în câteva cuvinte - sediul CIA - . Lucram ca asistent al unui criminalist, ce plăcere pe capul meu să văd în fiecare zi corpuri inerte, sau mutilate. Nici n-aveţi idee !
Deschid uşa şi intru repejor, salutându-i politicos pe cei ce erau la parter. Urc scările, căci liftul era luat. Ajung la etajul trei destul de repede, norocul meu că aveam o condiţie fizică destul de bună. Privesc atent fiecare uşă pe lângă care trec, şi de data aceasta salutând unele persoane de pe coridor. Găsesc fără probleme uşa laboratorului şi a biroului unde lucram eu. În timp ce bat la uşă aud şi vocea calmă, dar rece a criminalistului care mă îndemna să intru. Poate-mi auzise paşii, pe la ora asta ajungeam mai în fiecare weekend.
- Bună ziua, sper că n-am întârziat , ştiţi... Încep pe un ton plăcut, dar ma opresc brusc când îl văd pe roşcat făcându-mi semn să tac. Pe tip îl chema Mikami, avea în jur de douăzeci şi doi de ani, singur, fără iubită. Era înalt, cu un corp zvelt, iar ochii îţi exprimau o inteligenţă rar întâlnită, aceştia erau de culoarea smaraldului. Tenul îi era alb, parcă de marmură, iar părul roşcat, până la umeri, cu un breton puţin lung, ce-i cădea uşor pe ochii.
- Nu ai întârziat, dar avem mult de muncă, atâta tot . Spuse acesta, afişând unul din zâmbetele lui, crude, adică. Îmi întinde nişte mănuşi albe pe care mi le pun repede pe mâini şi-l urmez pe acesta până în laborator. Acolo se pare că tocmai primisem un „nou cadou†. Trupul unei femei decedate, se pare mutilat, ochii scoşi, gura era deschisă, iar pe picioare şi abdomen se puteau obseva răni adânci, vânătăi crunte şi alte chestii scârboase. Mă strâmb, uitându-mă din reflex la Mikami. El n-avea vreo problemă. Fără a scoate un sunet, i-a un bisturiu bine ascuţit şi taie o mică părticică din pielea femeii.
- Ăh, ce s-a întâmplat cu ea ? Întreb în timp ce încercam să-mi fac de lucru şi să nu-i dau prea multă atenţie cadavrului.
- Ucisă în chinuri, mutilată, şi aruncată de la etaj. Nu-i aşa că-i crima perfectă ? Spuse roşcatul în timp ce-mi aruncă o privire.
- Nu, nu ştiu ! Mhm, dar. . . ehm, au fost lăsate urme ? Îl întreb din nou, mai curios de data asta. Răspunsurile lui, şi gesturile, de asemenea, îmi stârneau curiozitatea, mă faceau de fiecare dată să vreau să aflu mai multe.
- Jason, asta e crima perfectă ! Când am menţionat asta trebuia să-ţi dai seama că nu a fost găsit vreun indicu ! Îmi zise el în timp ce mă lovi cu degetul arătător în frunte făcându-mă să-mi pierd echilibrul ca un fraier. Mă încrunt , uitându-mă repede în altă parte. Deja începeam să mă supăr.
- Scuze, scuze ! Auzi, Mikami...crezi că aş putea să devin vreodată un ucigaş ? Îl întreb brusc pe roşcat, lăsându-mi privirea în pământ. Îmi umezesc buzele , aşteptându-i deloc răbdător răspunsul. Îl aud mişcându-se prin încăpere, apoi cum îşi drese glasul, dar fără a scoate vreun cuvânt.
- Ai putea, sigur ! Dacă ai avea alt comportament, altă gândire şi alt stil de viaţă ! Dar ia-ţi gândul de la asta, băiete, nu ai decât optspreze ani ! Îmi răspunse acesta, în timp ce-şi aşezase un deget pe bărbia mea şi-o ridicase uşor-uşor, forţându-mă să-i întâlnesc ochii ce strâluceau a inteligenţă.
Lectură plăcută !
Fără comentarii, doar tăcere ~
De ce ? De ce din nou ? Chiar aşa ? Uh, nu se opreşte odată ? Ce crede el, nesimţitul, că eu voi suporta până la sfârşit ? Visează, nimic altceva ! Dar ce tupeu, poftim jignire ! Nu termină o dată, deja mă dor urechile, trupul, absolut tot. M-am ofticat, am să fac urât, că şi ieri seară. S-o creadă el că nu-şi va lua vreo două şi că eu n-am să ţip. Hăh, nesuferitul !
Îmi ridic leneş, lent, capul din perna moale şi cu priviri somnoroase săgetez micul aparat ce scotea un zgomot enervant în dispeare. Îl lovesc, iar acesta face cunoştiinţă cu podeua. Înjur şoptit, frecându-mi ochii. Cu mişcări obosite mă ridic din pat, iar cu paşii aproape târâţi mă duc la baie. După cel mult o jumătate de oră mă întorc ca nou, bretonul negru, întunecat acoperindu-mi o parte a ochiului stâng. Afişez un zâmbet dispreţuitor când îmi zăresc trupul în oglindă. Surâd scurt în timp ce luam un tricou negru şi nişte blugi de aceeaşi culoare pe mine. Mă aplec uşor, ridic ceasul, apoi îl pun la loc. În tot acest timp văd şi cât era ora. N-aveam să întârzii la lucru, chiar şi aşa, nimeni nu avea să-mi reproşeze ceva.
- Jason ! Jason, eÅŸti treaz sau nu ?
Glasul rece, metalic al fetei îmi inundă urechile. Mă face să mă încrunt şi să strig un „da†mai mult în batjocură. Sora mea, o blondă tipică. Intră în cameră cu viteză, ochii de un albastru pur - ca ei mei - măsurându-mă din cap până în picioare.
- Mama e plecată, ÅŸtii ? Eu ce mă fac, frate , hăh ?! Nu am bani. Spuse fata sec, începând să bată nervoasă cu piciorul în podea ÅŸi cu o mână în ÅŸold. ÃŽmi venea să râd. Era sâmbătă, asta însemna ziua ei „specialăâ€, adică zi de cumpărături, adică ziua mea de muncă. O privesc rece, un zâmbet plin de batjocură apărându-mi pe chipul palid.
- Ţi se pare că mă interesează, Anne ? Visezi, iubire, visezi ! Eu trebuie să plec, deci te-aş ruga să faci cale-ntoarsă !
Spun repede, crunt, apoi trec pe lângă ea, lovind-o din-adins în umăr. Îmi bag telefonul în buzunar în timp ce cobor scările, şi căştile în urechii. Aşa măcar nu o mai auzeam pe blondină ţipând şi făcându-şi scena preferată.
Îmi trec limba peste buze pentru a le umezi, un tic de-al meu, apoi ies liniştit din casă. Zi urâtă. Norii pe cer, fără pic de soare, iar vântul bătea puternic, parcă şi el supărat . Îmi dau ochii peste cap, pufnind. O i-au uşor-uşor la pas , trecând neobservat pe lângă zecile de oamenii ce roiau pe strada mea ca nişte furnici în plină muncă. Inspir adânc, regretând faptul că nu luasem jacheta, ci doar simplul hanorac gri. Din când în când îmi mai arunc privirea la câte-o persoană ce trece grăbită pe lângă mine , dar nu dau prea mare atenţie, nici n-am vreun chef să fac asta.
După vreo zece minute de mers ajung în faţa unei clădiri mari, impunătoare, în câteva cuvinte - sediul CIA - . Lucram ca asistent al unui criminalist, ce plăcere pe capul meu să văd în fiecare zi corpuri inerte, sau mutilate. Nici n-aveţi idee !
Deschid uşa şi intru repejor, salutându-i politicos pe cei ce erau la parter. Urc scările, căci liftul era luat. Ajung la etajul trei destul de repede, norocul meu că aveam o condiţie fizică destul de bună. Privesc atent fiecare uşă pe lângă care trec, şi de data aceasta salutând unele persoane de pe coridor. Găsesc fără probleme uşa laboratorului şi a biroului unde lucram eu. În timp ce bat la uşă aud şi vocea calmă, dar rece a criminalistului care mă îndemna să intru. Poate-mi auzise paşii, pe la ora asta ajungeam mai în fiecare weekend.
- Bună ziua, sper că n-am întârziat , ştiţi... Încep pe un ton plăcut, dar ma opresc brusc când îl văd pe roşcat făcându-mi semn să tac. Pe tip îl chema Mikami, avea în jur de douăzeci şi doi de ani, singur, fără iubită. Era înalt, cu un corp zvelt, iar ochii îţi exprimau o inteligenţă rar întâlnită, aceştia erau de culoarea smaraldului. Tenul îi era alb, parcă de marmură, iar părul roşcat, până la umeri, cu un breton puţin lung, ce-i cădea uşor pe ochii.
- Nu ai întârziat, dar avem mult de muncă, atâta tot . Spuse acesta, afişând unul din zâmbetele lui, crude, adică. Îmi întinde nişte mănuşi albe pe care mi le pun repede pe mâini şi-l urmez pe acesta până în laborator. Acolo se pare că tocmai primisem un „nou cadou†. Trupul unei femei decedate, se pare mutilat, ochii scoşi, gura era deschisă, iar pe picioare şi abdomen se puteau obseva răni adânci, vânătăi crunte şi alte chestii scârboase. Mă strâmb, uitându-mă din reflex la Mikami. El n-avea vreo problemă. Fără a scoate un sunet, i-a un bisturiu bine ascuţit şi taie o mică părticică din pielea femeii.
- Ăh, ce s-a întâmplat cu ea ? Întreb în timp ce încercam să-mi fac de lucru şi să nu-i dau prea multă atenţie cadavrului.
- Ucisă în chinuri, mutilată, şi aruncată de la etaj. Nu-i aşa că-i crima perfectă ? Spuse roşcatul în timp ce-mi aruncă o privire.
- Nu, nu ştiu ! Mhm, dar. . . ehm, au fost lăsate urme ? Îl întreb din nou, mai curios de data asta. Răspunsurile lui, şi gesturile, de asemenea, îmi stârneau curiozitatea, mă faceau de fiecare dată să vreau să aflu mai multe.
- Jason, asta e crima perfectă ! Când am menţionat asta trebuia să-ţi dai seama că nu a fost găsit vreun indicu ! Îmi zise el în timp ce mă lovi cu degetul arătător în frunte făcându-mă să-mi pierd echilibrul ca un fraier. Mă încrunt , uitându-mă repede în altă parte. Deja începeam să mă supăr.
- Scuze, scuze ! Auzi, Mikami...crezi că aş putea să devin vreodată un ucigaş ? Îl întreb brusc pe roşcat, lăsându-mi privirea în pământ. Îmi umezesc buzele , aşteptându-i deloc răbdător răspunsul. Îl aud mişcându-se prin încăpere, apoi cum îşi drese glasul, dar fără a scoate vreun cuvânt.
- Ai putea, sigur ! Dacă ai avea alt comportament, altă gândire şi alt stil de viaţă ! Dar ia-ţi gândul de la asta, băiete, nu ai decât optspreze ani ! Îmi răspunse acesta, în timp ce-şi aşezase un deget pe bărbia mea şi-o ridicase uşor-uşor, forţându-mă să-i întâlnesc ochii ce strâluceau a inteligenţă.